Discutiile au demarat de la principiul ca detinatorii de arme, si mai ales colectionarii nu solicita o liberalizare fara discernamant a legii si sunt de acord cu un control strict al detinerii si folosirii armelor, fara a fi ingradite drepturile cetatenilor de buna credinta.

Spre surpriza noastra, noua echipa din structurile specializate ale I.G.P.R. au dovedit o o deosebita disponibilitate la dialog, ba mai mult, discutiile s-au desfasurat intr-o atmosfera constructiva, pe baza de argumente logice si de bun simt, cu propuneri de imbunatatire propuse si acceptate de ambele parti.

Rezultatul, a fost un proiect de lege care la prima vedere nu are nimic spectaculos, dar care la o analiza mai aprofundata releva modificari structurale fundamentale, menite sa simplifice legea si sa elimine multe ambiguitati, aduce clarificari referitoare la accesul la arme si pune bazele realizarii cadrului legal pentru desfasurarea unor activitati sportive, culturale si de agrement legate de domeniul armelor. Binenteles vor fi si critici, nemultumiti de noua forma a legii, dar trebuie avut in vedere ca ea reprezinta un progres, un prim pas facut pe principiul pasilor mici.

Colectionarii de arme se pot socoti cei dintai beneficiari ai acestei legi deoarece in sfarsit activitatea lor nu mai este o activitate tolerata, un acord tacit, bazat pe bunele relatii cu  autoritatile, ci devine o activitate bine definita si reglementata in articole de lege mai clare, mai usor de aplicat fara echivoc.

Binenteles, datorita relatiilor transfrontaliere ale colectionarilor din Romania, acest eveniment nu putea ramane fara ecouri internationale. Astfel in revista franceza “Gazette des armes” nr 421, apare un articol ce face referire la viitoarele modificari ale legii pe domeniul colectionarilor.

Închei cu speranţa, că drumul pe care l-am deschis împreuna cu cei din Serviciul Arme din cadrul IGPR este un drum spre normalitate, spre perfecţionarea şi armonizarea în viitor a legislaţiei naţionale în domeniul armelor cu cea europeana. Si de aceea transmitem si pe aceasta cale toata consideratia partenerilor nostrii de dialog din cadrul IGPR : Comisar Sef Grumezescu Constantin , Comisar Sef Osiac Vasile , Comisar sef Niculita Valentin si Comisar sef Cozgirea Daniel.

Iata ce scriu francezii despre noi:

Colectionarii romani sunt fericiti!

Din timpurile Cortinei de fier, toate armele erau interzise in Europa de Est. Dupa aceasta, ele au devenit un drept constitutional (1). De atunci, “arme vechi” sunt considerate cele ce au fost fabricate inainte de 1877, precum si reproducerile acestora, si sunt in dedetinere libera (in fapt ele sunt supuse notificarii-NR). Arme de colectie sunt considerate armele destinate a fi pastrate in muzee, datorita raritatii, valorii istorice, artistice, documentare sau sentimentale. Achizitionarea  si detinerea lor se supune procedurii obtinerii          unui   certificat      de          colectionar.
Proiectul de lege al armelor, aflat in lucru, nu lua in calcul si colectionarii, activitatea acestora fiind sever restrictionata.
Federatia Europeana a Asociatiilor Colectionarilor de Arme (FESAC) a venit in ajutorul colectionarilor romani cu o scrisoare in 10 puncte adresata autoritatilor. Si miracolul s-a produs! Personalul administrativ al Ministerului de Interne a validat propunerile colectionarilor si le-a integrat intr-o noua redactare a legii, care va fi supusa votului parlamentar in toamna acestui an.
Este propusa o noua data pentru a defini armele vechi (considerate antichitati, si nu arme). Data de referinta este acum 31 decembrie 1899, care inlocuieste data de 31 decembrie 1877 din legea care opereaza in acest moment. In acelasi timp, colectionarii vor putea sa colectioneze arme scurte fabricate pana in 1945 si replici ale acestora. Vor putea , deasemenea, sa foloseasca aceste arme in reconstituiri istorice, filme si sa le expuna in muzee. Armele automate vor puta fi folosite in filme, dupa transformarea lor pentru tir “orb”(de recuzita-NT).Urmatoarea etapa va fi, pentru mai tarziu, discutarea     evolutiei      anului         1945.

(1) Modificarea a fost negociata cu Inspectoratul General al Politiei Romane, serviciul Arme, care sunt cei insarcinati cu redactarea noii legi.

1. Istoric
.357 Mag este cel mai vechi model de cartus de tip Magnum. Smith & Wesson a jucat un rol extrem de important in dezvoltarea si succesul cartusului si revolverului de acest tip. Philip Sharpe, scriitor si cercerator in domeniul armelor de foc, a contribuit la promovarea acestui model in anii ’30, atunci cand agentiile politienesti cautau o arma de foc mai puternica. Dan. B. Wesson a consimtit sa produca un nou revolver care sa suporte incarcatura de calibru .38 Special, dar numai daca Winchester va produce un nou tip de cartus. Winchester a introdus pe piata calibrul .357 Magnum, care era identic cu cel .38 Special, exceptand lungimea tubului, care era cu 0.125 inch mai lung., iar primele revolvere (cunoscute ca “model .357 Magnum”) au fost finalizate de catre S&W la data de 8 Aprilie 1935.

Modelul 19 poate fi considerat ca un “upgrade” al modelului 15 din anii ‘50 care la randul sau era un model 10 (al anilor ’30) la care s-a adaugat o catare reglabila. Este de remarcat intre modelul 15 si 10 a mai existat o varianta intermediara , asa-numitul K38 care ar putea deveni “veriga lipsa intre modelele 15 si 10.

Evident ca si alte elemente au fost modernizate din punct de vedere al aspectului si ergonomiei, cum ar fi butonul de basculare al butoiului, forma tevii inferioare mecanismul de fixare al butoiului in pozitia “inchis”, cuiul catarii si mai ales, compozitia otelului din care era confectionat revolverul.

Modelul classic .19 este unul dintre primele modele .357, si favoritul multor politisti si graniceri experimentati, precum si a cunoscutului scriitor Bill Jordan. Aproape contemporan cu el a fost scos pe piata si modelul 18 in calibrul .22LR, in timp ce modelul 17 a vazut lumina zilei mult mai tarziu, pe la inceputul anilor ’60.

Conceptul lui Jordan pentru acest “peace officer’s dream” (pacificatorul de vis al ofiterului) avea o teava grea de 4 inch atasata ramei de tip K.357 magnum cu o grosime mare a otelului din care era confectionata teava la fel ca la celebra rama N .357 si cu o catare reglabila in doua directii. Dupa un an de probe cu oteluri superioare si procese de tratare la temperaturi inalte, rezultatul a fost modelul .357 Combat Magnum (numit mai tarziu Model 19), seria primei arme din acest model fiind K260 000, prezentata lui Jordan in data de 15 Noiembrie 1955.

2. Modele

Modelul 17 si 18 sunt tot revolvere tip double action, urmase ale lui S & W K22, construite de asemenea pe frema de tip K, cu 6 focuri, calibrate pt cartusul .22 Long si .22 Short. Au fost oferite exclusiv in varianta “blue” adica brunate negru-albastrui, pastrand toate caracteristicile modeluilui 19.

Modelul 19 a fost produs fie utilizand otel carbon albastru sau otel placat cu nichel cu maner de lemn sau cauciuc, cu catare reglabila, cocos de tip “target” si tragaci de tip “combat” fiind disponibil cu tevi de lungimi de la 2.5″ (3″: Model 66—rar), 4″, sau 6-inch (modelele 17). Greutarea varia de la 865 gr., 1020 gr, si 1105 gr. Versiunile cu teava de 2.5 si 3 aveau se caracterizau prin forma crosei de tip Round Butt (rotunda) in timp ce toate celelalte aveau crosa de tip Square Butt (patrata).

Modelele 19 si 17 a fost fabricate incepand cu 1957 respectiv 1961 pana in noiembrie 1999. Modelul 66 a fost fabricat din 1970 pana in 2005. Modelul 66 se deosebea prin otelul inoxidabil si prin tragaciul sau de tip “target” cu declansare foarte usoara . Modelul 19 si 66 aveau acelasi optiuni de tragere. Modelul 17 cat si 18 si 63 au fost create mai ales pt sedintele de antrenament de tragere pt politistii americani.

Modificarile aduse au fost marcate cu o liniuta pansonata dupa numarul modelului.. Modificarile aparute in decursul fabricarii modelului 19 ar putea fi prezentate succinct astfel:

19 (1957): stantarea numarului modelului.
19-1 (1959): schimbarea stelei extractoare,
19-2 (1961): s-a schimbat tipul de blocare a butoiului si s-a scos siguranta tragaciului.
(1963): se introduce teava de 6″.
(1963): s-au fabricat 50 de bucati cu teava de 2.5″ cu seriile de la K544672 la K544721.
(1966): se introduce teava de 2.5″ ca model standard.
19-3 (1967): Schimbarea locului surubului fixator al catarii reglabile

Bibliografie:

“Basic Firearms Terminology”by Chuck Hawks and Matthew J. Boyd
“Small and Big Bore Handguns” by Chuck Hawks
“Important American Firearms History” by Chuck Hawks
.

A fost adoptat de armata italiana ca arma de serviciu in anul 1934, cu toate ca nu este  decat ultimul pas intr-o serie de modele dezvoltate incepand cu anul 1915. In acei ani, in ciuda faptului ca pistolul Beretta 1915 a fost foarte larg raspandit in randurile armatei, nu a fost niciodata adoptat ca arma de serviciu oficiala. La origine acest model avea calibrul 7,65mm Browning(.32 ACP), doar cateva fiind construite in calibrul 9 mm scurt (.380 ACP), cartus ce va deveni munitia pentru modelul 1934.

Si modelul 1934 urmeaza linia clasica Beretta,  impusa de predecesorii sai inca din 1919.Camasa inchizatorului este deschisa la partea superioara, permitand vizualizarea tevii pe aproape toata lungimea ei. Crosa scurta, continand un incarcator de numai 7 cartuse, se evidentiaza prin sprijinul pentru deget caracteristic,format de prelungirea capacului incarcatorului.De fapt, acest design este specific modelelor de dupa anul 1919.

Mecanismul de zavorare este realizat prin masa inchizatorului si forta arcului recuperator, neavand nimic iesit din comun fata de tiparul clasic. Cocosul exterior nu poate fi blocat de piedica de siguranta, aceasta din urma actionand doar asupra tragaciului. Aceasta este o slabiciune de proiectare intr-un design care, sub toate celelalte aspecte, este extrem de solid.

Majoritatea pistoalelor model 1934 au un inalt standard de calitate a productiei si un finisaj excelent, care le-a pus in postura de a deveni un foarte cautat souvenir de razboi .

Practic, aproape toata productia  acestui model a mers catre armata italiana, insa aviatia si marina italiana au ales modelul 1935,  identic ca proiect, dar in calibrul 7,65 mm Browning.

In afara modelului romanesc, a carui singura diferenta fata de pistolul italian e marcajul SCURT(in limba romana) in loc de CORTO ( in limba italiana) de pe inchizator, a existat si o versiune folosita de armata germana sub indicativul Pistole P671(i)

Chia daca unele voci ale specialistilor au  considerat  ca pistolul Beretta1934 foloseste o munitie prea anemica pentru un pistol de serviciu,mai degraba potrivita pentru modelele de pistoale folosite de civili la autoaparare, acest veteran al colectiilor a avut un imens succes , si este, pe buna dreptate,  una din cele mai faimoase arme folosite in cel de-al doilea razboi mondial.

Dintre amintirile lui Carlo Federici, nepotul lui Pietro Beretta, exista una despre o reprezentatie a firmei la Expozitia romana de arme din anul 1938,descrisa de R.L. Wilson in excelenta lui lucrare “The world of Beretta- An international legend”.

Cu ocazia expozitiei, la Bucuresti era programata o competitie intre diferiti producatori de pistoale, pusti si mitraliere, in speranta nedeclarata a contractarii si furnizarii acestor arme catre guvernele esteuropene.

Beretta nu a planuit sa participe la acest eveniment, dar cand o telegrama guvernamentala de la Roma l-a intrebat pe Pietro de ce nu participa,raspunsul lui a fost: “ Ce vreti sa facem, sa dam armele noastre unora ce vor trage apoi cu ele in noi?”

O alta telegrama de la Roma a urmat la scurt timp, intreband de ce firma Beretta nu vrea sa sustina renumele industriei italiene de armament prin participarea la importantul eveniment de la Bucuresti.

In acest timp, expozitia din Bucuresti era pe punctual de a se deschide, dar angajatii care puteau reprezenta firma fusesera deja trimisi la o alta  reprezentatie .In criza de timp, firma a chemat reprezentantul ei din Monte Carlo, i-a dat trei pistoale, trei pusti si trei mitraliere luate direct de pe banda de montaj, si l-a trimis urgent la Bucuresti. Acest agent vorbea fluent mai multe limbi straine, deci era un substitut excelent pentru reprezentantii Beretta.

O parte a competitiei organizate la expozitia bucuresteana cuprindea si un test de rezistenta la tragere,  care a inclus si pistolul Beretta. Acesta a tras atat de bine, incat telegrama trimisa la sediul firmei spunea doar atat: “Totul e foarte bine, pistolul nostru a tras 3000 de focuri “ .

Pietro a fost uimit de mesaj. “Cu siguranta-spunea el- idiotii de la posta au facut o greseala; nici un pistol nu poate trage 3000 de focuri fara incidente. Trebuie sa fi fost 300! “

De fapt, pistolul A TRAS 3000 de cartuse, si la sfarsitul competitiei, cu toate ca teava aproape se topise, mecanismul functiona fara cusur! Pistolul Beretta Mod.1934 era in plina glorie!

Remarcabil la acest revolver este design-ul simplu, bazat pe rama clasica cu 3 suruburi, initial brunata, cu partea superioara plana, care cu aproximatie are o dimensiune de 7/8 din marimea ramei vestitului Ruger Blackhawk. Rama crosei este alcatuita dintr-o singura piesa dintr-un aliaj de aluminiu si respecta stilul Western, prin fixarea sa de tip 3-1-2 suruburi care o solidarizeaza de frema principala astfel incat piesa de lemn de alun monobloc care reprezinta praselele, va fi perfect rigidizata. Din acelasi aliaj este confectionata si teava care gazduieste bara ejectoare a cartuselor trase. Ca si la Celebrul SAA 1873, axul butoiasului este fixat doar printr-un simplu bolt transversal actionat de un arc helicoidal. Atat cocosul cat si tragaciul sunt actionate de arcuri helicoidale, mult mai usor de ajustat si mai durabile decat cele lamelare pe care le folosea batranul SAA 1873. Revolverul Single Six – varianta standard- are o catare fixata pe frema prin sistem “coada de randunica” iar modelul Super Single Six poseda o catare cu inaltator reglabil in doua axe si un cui al catarii in forma de rampa.

De-a lungul anilor Ruger a vandut un numar impresionant de revolvere Single Six, Bearcat, Blackhawk si Super Blackhawk. Actualmente se considera ca Firma Ruger este cea mai cautata in SUA pentru modelele de Single Action imediat in urma lui Colt dar cu care nu se poate compara din punct de vedere al pretului deosebit de mare al acestuia din urma. Amatorii de tir care au refuzat sa ia in considerare atat aspectele explicate in manualul de utilizare cat si experienta de peste100 de ani a firmei producatoare, au reusit pana la urma sa produca un numar semnificativ de accidente, fie prin folosirea improprie a revolverelor single-action, fie prin uzitarea unor incarcaturi neadecvate. Normal ca acesti diletanti nu au considerat ca ar fi fost propria lor vina astfel incat pe la inceputul anilor ’70 Sturm & Ruger Company a fost asaltata de o multitudine de procese costisitoare intentate de avocati extrem de agresivi. Cu toate acestea, Ruger a castigat toate procesele intentate, dovedind inca o data ca inca din 1953 a fost firma care a produs cele mai rezistente si sigure revolvere de tip single-action din cate au fost vre-o data fabricate. Totodata, Bill Ruger a re-proiectat in 1973 revolverul sau single-action facandu-l de tip“anti-idiot”. Rezultatul acestui proiect a capatat numele de “New Model” Single Six, Blackhawk si Super Blackhawk. Aceste noi revolvere prezinta un sistem de percutie prin bara de transfer (o inventie brevetata de Ruger Corp.). Vechiul arc helicoidal al cocosului a ramas pe loc, in timp ce noul arc al tragaciului devine un arc in forma de “U”. Prin deschiderea usii de incarcare este coborata gheara fixatoare a butoiasului, permitandu-i-se acestuia din urma sa se roteasca pentru a fi incarcate toate camerele. Cocosul nu mai este implicat in aceasta actiune ca la revolverele single-action clasice, el ramanand in pozitia de repaus. Nu mai exista pozitiile cocosului la “o treime” si ”la jumatate”, nu mai exista riscul scaparii cocosului pe o camera deja incarcata, au fost eliminate toate posibilitatile de accidentare datorate neatentiei si necunoasterii principiului Single-Action.

De-a lungul anilor au fost produse multe modele de rvolvere Single Six. Am avut ocazia sa studiez un catalog Ruger din 2003 si am constatat existena a 14 variante pe aceiasi tema: New Model cu partea superioara a fremei rotunjita mai frecvente decat cele cu frema superioara plata, catari fixe sau ajustabile, modele de tip “Bisley” sau “Bird’s Head” (cap de pasare), prasele in general din lemn de trandafir dar si din lemn de nuc, mahon sau abanos, prasele din imitatie de fildes sau sidef. Finisajul variaza de asemenea foarte mult, de la cele brunate in negru profund la cele brunate negru-albastrui, sau otel inoxidabil sablat sau polisat oglinda. Butoiasele difera de la 4 si 5/8 inch, 5 si ½, 6 si ½ pana la 9 si ½ inch. Calibrele difera si ele intr-o plaja de valori generoasa, incepand cu .17 HMR, .22 LR (sau .22 Short si .22 Long), .22 WMR (sau .22 WRF), si .32 H&R Magnum (sau .32 Short si .32 Long). Modelele convertibile sunt prezente in calibrul .22 LR and .22 Magnum, revolverul fiind oferit cu 2 butoiase.

Se poate afirma ca “New Model” este cel mai raspandit si apreciat model de vanatoare (in SUA si in Europa) si de tras la tinta. Modelul Super Single-Six convertibil Nr 6. este oferit in variante brunate si inox (KNR6) cu butoiasul de .22 LR cu caneluri externe si cu cel de .22 WMR necanelat. Lungimea tevii este standard de 6 si ½ inch. Praselele sunt confectionate dintr-o bucata monobloc de lemn de trandafir ce poarta emblema Ruger in culori argintiu si negru. Catarea este ajustabila la fel ca si la modelele Blackhawk si Super Blackhawk. Lungimea totoala a revolverului este de 296mm. iar greutatea sa neincarcat atinge 1020,6 g. Pretul unui exemplar in 2003 era de 389 USD pentru cel brunat si de 469 USD la varianta din otel inoxidabil. Astazi datorita scaderii puterii de cumparare putem calcula o crestere cu aproximativ 50 USD per bucata..

Pentru o armare mai usoara a cocosului unii autori recomanda taierea a 3 spirale din arcul tensor al acestuia, fara vreo repercursiune negativa asupra acuratetii tirului. Totusi, compania producatoare nu incurajeaza astfel de bricolaje astfel incat aceste modificari pot fi facute pe proprie raspundere. Intotdeauna nu uitati satineti revolverul indreptat intr-o directie sigura,si nu introduceti degetul aratator in garda pana nu sunteti gata de tragere. Actul tragerii unui foc este responsabilitatea exclusiva a tragatorului!!! Este recomandata atat munitia .22LR hollow point cat si cea cu camasa de cupru de tip High Velocity.

Din punct de vedere al acuratetii tirului, acest model poate fi comparat cu Diamondback de la Colt sau Mod 17-4 de la Smith & Wesson. Totusi daca ne referim la preturi, revolverul Colt este de departe cel mai scump din aceasta clasa, urmat pe pozitii de egalitate de celelalte doua. Nu pot sa spun ca revolverul Colt ar fi mai bun din punct de vedere al preciziei decat 17-4 sau Single Six, dar este adevarat ca exceleaza prin perfectiunea mecanismului de armare si eliberare a impuscaturii, prin usurinta cu care aceste mecanisme pot fi actionate. Pe locul 2 as pune totusi modelul 17-4 de la Smith & Wesson datorita fiabilitatii si usurintei de declansare a focului iar pe locul 3 ar urma natural, Ruger Single Six care desi ca precizie nu se deosebeste cu nimic fata de primii doi clasati, are totusi un mecanism actionat de arcuri ceva mai rigide, iar declansarea tragaciului se face cu o cheltuiala ceva mai mare de energie.

Bibliografie:

Chuck Hawkes : Modern Single Actions Revolvers
Sturm & Ruger Firearms Catalog 2003
Internet

Prezenta directivă nu se aplică achiziționării și deținerii, conform legislației interne, de arme și muniții de către forțele armate, poliție sau serviciile publice, de către colecționarii și organismele de natură culturală și istorică în ceea ce privește armele și recunoscute ca atare de statul membru pe teritoriul căruia sunt stabilite. Acestea nu se aplică nici în cazul transferurilor comerciale de arme și muniții de război.
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:13:10:31991L0477:RO:PDF

Practic aplicarea anexei neagă dreptul colecţionarilor români de a putea deţine arme scurte, respectiv pistoale şi revolvere. Astfel colecţionarii onesti se vor vedea puşi în situaţia de a distruge sau vinde în străinătate obiecte de patrimoniu de o valoare inestimabilă şi practic neînlocuibile. Spun ‘vinde în strainatate’, deoarece în Romania nu exista o piaţă a armelor şi nu-l vad pe un magistrat de exemplu sau politist (care au în continaure dreptul de a deţine şi folosi arme scurte) cumpărându-şi ca armă personală un revolver Nagant model 1898 , pentru care, de altfel, nici nu mai exista muniţie.
Suntem întru totul de acord că nu este nevoie (încă) de o liberalizare fără control a deţinerii armelor scurte şi, de asemenea, cu înăsprirea drastică a sancţiunilor la regimul armelor şi muniţiilor. Orice cetăţean care deţine o arma, chiar şi colectionar, are o mare responsabilitate şi dacă va încalca legea trebuie să platească în faţa societăţii.
Dar nu putem fii de acord, ca cetăţeni europeni ce ne pretindem a fi, să avem mai puţine drepturi decât un cetăţean din Germania, Olanda, Franţa sau, ca sa dau un exemplu mai apropiat, Bulgaria.
Trebuie bine înteles, că un colecţionar de arme nu strânge aceste obiecte pentru a le folosi în scopuri criminale, ei sunt doar păstrători temporari a unor bunuri istorice şi de patrimoniu, bunuri care vor fi transmise mai departe generaţiilor viitoare. Distrugerea sau înstărinarea unor arme de colecţie nu ne poate face decât mai săraci tehnic, cultural sau sţiintific.
Chiar în aceste zile în Franta , Legea privind armele se schimba şi colecţionarilor de arme li se recunoste calitatea de pastratori ai patrimoniului national în ceea ce priveste armele. http://www.armes-ufa.org/spip.php?article591. Din pacate noi vom fi din nou originali în sensul negativ al cuvintului.
A.N.C.A a facut deja demersurile legale necesare modificării noii legi, dar doreşte, şi pe aceasta cale, să tragă un semnal de alarmă, iar orice om responsabil (nu neaparat colecţioanar de arme) este rugat să sprijine demersul nostru .
P.S. Am primit, deasemenea, un sprijin major din partea FESAC (Federaţia Europeana a Colecţionarilor de Arme), care a trimis deja un memoriu pe adresa Ministerului Administraţiei şi Internelor în care sustine cauza colecţionarilor din Romania.

Istorie

Din punct de vedere istoric, acest calibru este descendentul vechiului Flobert, BB Cap fiind primul tip de munitie cu percutie pe rama. A fost inventat in Franta in jurul anului 1845 pentru pusca de salon Flobert folosita pe scara larga ca mijloc de agrement in salile de tir. Acest cartus tragea un proiectil sferic, propulsat de o incarcatura de initiere turnata in rama tubului foarte scurt, pentru ca nu continea o alta incarcatura de propulsie. Tubul avea unicul scop de a mentine impreuna incarcatura de azvarlire si proiectilul. Aceste erau fabricate atat in Europa cat si in America si sunt in productie si astazi. Succesorul lui BB Cap a fost CB Cap (Conical Bulet) ce folosea un proiectil de 1,8g si putina pulbere si era tot un cartus pentru trageri in interior.
Cartusul .22Short, asa cum il cunoastem dateaza din 1857 si este cel mai vechi cartus care se afla inca in productie. A fost primul cartus cu tub metalic american si era destinat primului revolver S&W, fabricat pentru autoaparare. A fost foarte popular in timpul Razboiului Civil, fiind purtat ca arma personala de soldatii din ambele tabere. .22 Short era dezvoltat din BB Cap cu un proiectil de 1,8g cu varful rotund si tubul prelungit. Initial era incarcat cu 0,25 g de pulbere neagra. Dupa aparitia pulberii fara fum .22 Short a fost adaptat noului tip de pulbere propulsoare si in urmatorul secol a devenit extrem de popular, pana in anii trecuti fiind folosit inclusiv in probele olimpice de pistol viteza.
Dar .22Short s-a dovedit a avea prestatii modeste pentru uz utilitar, astfel ca in 1881 apare un tub mai lung de acelasi diametru, impreuna cu glontul de Short de 1,8g sub numele de .22 Long, calibru devenit astazi desuet. Acesta a fost produs pentru revolverul “7-Scottish Standard” fabricat de Great Western Gun Works din SUA. Era incarcat cu 0,32 g de pulbere neagra ce ii oferea un plus de 30 m/s la viteza initiala. Tubul de aceasta dimensiune este folosit astazi de CCI pentru cartusele de viteza mare.

Noua ani mai tarziu, In jurul anului 1880 apare si un Extra Long cu 0,38 g pulbere neagra si glontul de 2,5g glont ce va fi folosit mai tarziu de .22LR. noua configuratie conferindu-i calitati remarcabile fata de predecesorii sai.
Arme pentru Extra Long s-au fabricat pana la sfarsitul secolului 19 iar productia de munitie a fost intrerupta abia in 1935.

In timp ce.22 Short si.22 Long au fost percepute ca si cartuse de revolver,.22 Extra long a fost socotit inca de la inceput cartus de pusca, chiar daca Smith&Wesson a realizat si cateva modele de revolver pentru acest calibru.
In sfarsit, in 1887 (sau 1888 in functie de sursa) Stevens Arms Co, lanseaza .22Long Rifle. J.Stevens Arms and Tool Company, era de fapt o firma de scule si utilaje din Chicopee Falls, Massachusetts, care din 5 martie 1850 includea si o companie de arme sub denumirea de Massachusetts Arms Company. Se bucura de un deosebit prestigiu, fiind fondata de Arthur Savage, Horace Smith si Daniel Wesson, si prestand servicii pentru mai multi fabricanti de arme printre care Christian Sharp si Samuel Colt.
.22 LR a fost combinatia fericita intre tubul de 16 mm de la.22 Long, proiectilul de Extra Long sau cel de la Long pentru viteza mare si o incarcatura de 0,32g de pulbere neagra.. Avea o traiectorie mai plata si o energie considerabil mai mare decat predecesorii sai, (cu exceptia lui Extra Long).
Noul cartus a repurtat un succes rasunator, s-a impus rapid ca cel mai popular cartus pentru tragerile la tinta si in foarte scurt timp o multime de companii mai mari sau mai mici au fabricat arme care sa-l foloseasca. Familia de cartuse .22 Long Rifle impreuna cu calibrele inrudite .22 Short, .22 Long si .22 Extra Long folosesc proiectile de acelasi diametru ca si tuburile, avand o portiune de diametru mai mic cu care este sertizat in tub. Ulterior acest “rimfire” (percutie pe rama) a fost incarcat si cu alte tipuri de pulbere. Timp de peste 40 de ani s-a fabricat fara modificari sau inovatii spectaculoase, pana in 1930, cand din dorinta de a mari eficienta acestui cartus, Remington lanseaza pe piata pentru prima oara incarcatura de viteza mare “Hi-Speed”. Ideea este preluata imediat si de alti producatori si pe parcursul anilor urmatori familia cartuselor.22 Long Rifle se dezvolta in patru directii distincte, pe criteriul vitezei initiale.
Subsonic, care include cartusele “target” sau “mach” cu viteze initiala de sub 335 m/s.
Standard-velocity: 340–345 m/s.
High-velocity: 365–400 m/s.
Hyper-velocity, or Ultra-velocity: peste425 m/s.
.22LR subsonic
Propulseaza proiectilul cu o viteza de cel mult 330 m/s. Pentru a pastra totus o energie suficienta la tinta chiar in conditiile unei viteze reduse, acestea sunt de regula echipate cu un glont greu de 2,9-3,9g,. Vitezele subsonice pot fi obtinute si cu glont extrausor dar prin reducerea cantitatii de pulbere ajungand chiar, la unele tipuri, ca proiectilul sa fie lansat numai de catre capsa de initiere.
Cartusele subsonice, mai ales cele cu glont greu ofera o precizie foarte buna si datorita faptului ca in traiectoria sa, proiectilul nu este pus in situatia sa treaca prin asa zisa zona de viteza “trans sonica” ce de obicei afecteaza in mod serios stabilitatea pe traiectorie. In plus, folosite lor la vanatoare, pe langa zgomotul redus ofera avantajul unor rani curate ce nu distrug in mod inutil tesuturile din vecinatate si nu produc hematoame mari.
Dupa cum se stie, viteza sunetului masurata la temperatura de 20ºC este de aproximativ 343 m/s. In cazul temperaturilor scazute, de exemplu la 0 ºC viteza sunetului scade pana la 331 m/s si chiar mai jos in cazul temperaturilor si mai scazute. In aceste situatii, viteza proiectilelor de la cartuse devine supersonica, cu toate neajunsurile ce decurg de aici. Pentru a contracara aceasta, fabricantii au realizat munitie cu viteza mai scazuta, pana la 315 m/s.
O alta problema pe care o ridica munitia subsonica este faptul ca energia redusa nu poate actiona sistemele semiautomate. Pentru acestea se recomanda utilizarea tipurilor de munitie cu proiectil greu care dezvolta suficienta energie pentru functionarea majoritatii sistemelor inertiale. Un exemplu este cartusul Aguila .22-SSS (Sub Sonic Sniper) compus dintr-un glont greu (3,9g) superlung montat pe un tub de .22Short, rezultatu fiind un cartus cu lungime standard. Problema este ca pentru obtinerea de performante maxime cu acest cartus este necesara o teava cu pasul ghintului special.

.22 LR Standard Velocity
Acest tip de munitie, cu proiectilul normal de 2,5g ofera o viteza usor superioara vitezei sunetului, in jur de 340m/s. Aceasta viteza nu poate fi obtinuta daca se trage din arme de mana scurte. Datorita dimensiunilor reduse ale tevii, procesele energetice se termina abia dupa iesirea glontului de pe teava, astfel pierderile sunt mari si viteza scade de cele mai multe ori la valori subsonice

.22LR High Velocity
Initial, cartusele .22LR au fost incarcate cu pulbere neagra, obtinand viteze standard. Odata cu folosirea pulberilor nitro, aceleasi performante puteau fi obtinute prin folosirea unor cantitati mai mici de pulbere. Astfel, dimensiunea tuburilor permitea incarcaturi mai mari, obtinand astfel viteze initiale superioare, de 370-400m/s folosind proiectile standard de 2,6 sau 2,3g hollowpoint (expansiv cu gaura frontala).

.22LR Hyper Velocity
Prin folosirea de proiectile mai usoare pe decat cele standard pe incarcaturi normale s-au putut obtine viteze mult superioare. Astfel, cartusele Hyper Velocity folosesc de regula proiectile de 1,9-2,1g pe care le propulseaza cu viteze intre 430 si 550 m/s.
In 1997, CCI se remarca prin introducerea unui nou tip de cartus.22LR care deschide perspective noi in domeniu. Conoscut sub numele de “Stinger”cartusul are tubul putin mai lung si proiectil de 2g hollow-point. Viteza proiectilului se situeaza intre 500 si 515m/s. Cu toate ca are tubul mai lung, el se poate utiliza in armele cu camera standard deoarece lungimea tubului este compensata prin forma si dimensiunea mai redusaaproiectilului.
Binenteles, in scurt timp si alti producatori au asimilat in fabricatie acest tip de cartus. Concurenta reactioneaza rapid, astfel Winchester lanseaza pe piata “Expeditor” cu tubul prelungit si un proiectil de 1,87g ce era lansat cu viteza de 510m/s, iar Remington lanseaza imediat Yellow Jacket cu tub standard, proiectil hollow-point tronconic de 2,13g si viteza de 460m/s. Aceste incarcaturi denumite generic “Hyper Velocity” au fost create pentru imbunatatirea performantelor cartuselor conventionale High Velocity hollow-points.
Dezvoltarea noului tip de munitie de.22 a continuat si multe alte fabrici au creat multe variante, aducandu-si contributia la diversificarea gamei prin crearea unor formule mai mult sau mai putin inspirate.

.22LR cu alice
S-au fabricat si tipuri speciale de cartuse de acest calibru folosind in loc de glont, o capsula din plastic cu alice, sau unele avand tubul foarte lung cu capatul sertizat. Acestea se folosesc de regula la exterminarea daunatorilor sau trageri de agrement la talere s-au tinte de mici dimensiuni la distante foarte mici.

.22LR FMJ (Full Metal Jacket)
Pe perioada celui de-al Doilea Razboi mondial s-a fabricat si munitie de .22LR cu proiectile FMJ (cu camasa din cupru), folosite in misiuni “discrete” pe armele dotate cu amortizor de zgomot.

Domenii de utilizare utilizare
Astazi, .22LR este folosit la vanatoarea animalelor mici, a daunatorilor, trageri sportive si pentru antrenament ieftin.
Avantaje: costuri mici, recul redus, zgomot redus, precizie foarte buna, raport pret-calitati foarte bun.
Dezavantaje: energia mica ce-i limiteaza utilizarea la vanatoare.
Ca si cartus defensiv este considerat neadecvat, chiar daca dimensiunile il recomanda pentru folositrea in arme foarte mici, usor disimulat si purtate discret. Cu toate acestea este foarte des folosit pentru autoaparare si in majoritatea tarilor civilizate poate fi detinut si de persoane civile fara restrictii. Munitia Standard Velocity si High Velocity poate fi folosita fara probleme in arme semiautomate. Este folosit pescara redusa de fortele de politie in misiuni urbane precum si de armata pentru misiunile fortelor speciale.
Dar si cartusele “moi”.22CB Long si Short revin in atentie si devin extraordinar de populare pentru tragerile de agrement. Acestea au proiectil in jurul a 1,8g si viteza subsonica de aproximativ 210m/s, oferind precizie acceptabila pana la maximum 50m. ce le face ideale pentru utilizare in spatii limitate sau inchise.
Un alt design nou, foarte interesant creat de CCI este.22LR Small Game Bullet. Cu profil tronconic, varful plat si un guler ferm conturat, acest proiectil este destinat vanatului mic, forma lui permitand transferul de energie mai eficient decat proiectilul cu varful rotund, dar fara a provoca stricaciuni atat de mari ca un hollow point.
Acestea au fost cateva din noile tipuri de cartuse de calibrul.22 cu percutie pe rama.
Din toate calibrele existente acesta este cel mai folosit, in principal datorita pretului scazut, iar lipsa reculului face din tragerea cu.22 o adevarata placere. Tragerea cu aceasta categorie de munitie, de la vanatoare la tintele de hartie, de la conurile de brad pana la dozele de bere, sau la tirul de performanta, reprezinta distractie pura si chiar precizie chirurgicala.

Bibliografie
Chuck Hawks -A Brief History of .22 Rimfire Ammunition
James E. House-The Gun Digest Book of .22 Rimfire: Rifles-Pistols-Ammunition

Doar nevoia reala de a avea o arma semi-automata cu o cadenta mai mare, pretabila la lupta in spatii restranse, la lupta de strada, cum a fost cazul Bataliei de la Stalingrad a fost responsabila de semnarea actului de deces al acestei arme exceptionale, facand loc unei alte legende rusesti nascuta si introdusa in serviciul militar de catre Mikhail Kalasnikov. In decursul celor 6 decenii de existenta se estimeaza ca un numar de peste 17 milioane de carabine Mosin – Nagant au iesit pe portile fabricilor rusesti, ceeace , reprezinta o cifra enorma daca e sa facem o comparatie cu o alta mare vedeta a celui de al Doilea Razboi Mondial, carabina M1 Garand care a fost produsa intr-un numar de numai aproape 6 milioane de bucati. Acest numar impresionant de carabine Mosin-Nagant nu a fost depasit decat de faimoasa AK-47

De-a lungul acestei vieti neobisnuit de lungi, carabina 91-30 a fost fabricata de catre diferite arsenale dintr-o multitudine de tari sub licenta Rusiei Tariste si ulterior a Uniunii Sovietice. Chiar si concernul Remington a inceput productia acestei carabine in timpul Primului Razboi Mondial. Povestea producerii carabinei Mosin-Nagant in SUA este de asemenea foarte interesanta, Remington si New England Westinghouse asociindu-se in scopul producerii unui numar de 1,5 milioane de carabine. Totusi, datorita Revolutiei Bolsevice, numai un numar de 350 000 de pusti au fost acceptate de catre guvernul Rus. Restul fiind cumparat de catre Guvernul American si utilizat ca arma de antrenament a trupelor militare. Dupa primul Razboi, aceste arme au fost vandute in alte tari sau catre cetatenii privati americani. Un numar important de exemplare a fost vandut prin programul Director of Civilian Marksmanship Program (DCMP) catre cetatenii privati americani, iar altele au fost reconvertite la calibrul american .30-06, cu toate ca reglementarile de siguranta moderne ale Statelor Unite considera aceasta conversie ca fiind cu grad crescut de risc.

Pentru cei pasionati de istoria acestei arme si de detaliile ce diferentiaza diferitele modele ii sfatuiesc sa consulte site-ul www.7.62×54r.net care prezinta o excelenta colectie de informatii ce vor face deliciul tuturor colectionarilor. Site-ul prezinta peste 100 de variante mai mult sau mai putin importante ale design-ului carabinei Mosin-Nagant, mai mult decat sufficient pentru a tine un colectionar inveterat ocupat pentru o perioada considerabila de timp.

FUNCTIONALITATE

Mecanismul acestei carabine este unul de tip “bolt action”. Examinarea inchizatorului va dezvalui o constructie interesanta a sigurantei. Spre deosebire de alte carabine care folosesc o gheara pentru bocarea si respectiv deblocarea tragaciului, constructorii Mosin nagant-ului s-au orientat intr-o alta directie. Pentru a actiona siguranta, este nevoie de a se trage catre inapoi de rozeta cocosului ce se afla in spatele inchizatorului si apoi aceasta sa fie rotitia in sens antiorar. Aceasta va face ca pintenul aflat in interiorul inchizatorului sa se deplaseze din canelura sa de pe culata, astfel incat acesta se va plasa in afara canelurei, facand imposibila miscarea catre inainte a percutorului la actionarea tragaciului. In aceasta pozitie, chiar daca se va actiona tragaciul prcutorul nu mai poate fi eliberat. Un dezavantaj si totodata un pericol al acestui mecanism consta in faptul daca rozeta cocosului este din neglijenta lasata libera inainte ca pintenul sa fie complet in afara canelurii sale, acesta se poate reangaja pe canelura iar percutorul va fi eliberat, acesta aceasta ducand la descarcarea accidentala a armei.

Dar hai sa nu iutam ca Mosin Nagant-ul este probabil arhicunoscut mai ales datorita faimei sale de pusca pentru lunetist caz in care, daca i se monteaza un suport de luneta si o luneta corespunzatoare, aceasta arma poate deveni foarte eficienta pentru acest rol. Evenimentele petrecute in cel de-al Doilea Razboi Mondial in timpul bataliei pentru Stalingrad, in care lunetistul Vasili Zaitev intr-un interval de 3 luni a inregistrat un numar de peste 500 de tinte eliminate si confirmate folosind pusca Mosin Nagant 91-30, sunt emblematice pentru faima acestei arme. Aceasta carabina, in mainile unui soldata bine antrenat, si-a demonstrat cu prisosinta calitatile ei deosebite, facandu-i pe germani sa plateasca scump cu vieti omenesti imaginea de “untermensch” pe care mentorii ideologiei naziste o creasera despre rusi. Dramatizarea evenimentelor de la Stalingrad in filmul “Enemy at the Gates” cu Jude Law in rolul lui Zaitev si Ed Harris in rolul maiorului König, au contribuit enorm la sporirea faimei acestei arme cu adevarat exceptionale.

Astazi intrata in legenda, carabina Mosin Nagan 91-30 a fost conceputa si fabricata in timpul in care armele de tip “bolt –action” dominau campurile de lupta. A fost prezenta intr-un numar enorm de conflicte armate pentru o perioada deosebit de lunga si a continuat sa fie folosita zeci de ani chiar si dupa ce armele automate usoare si carabinele de asalt semiautomate au devenit “cei mai buni prieteni ai soldatilor”. Sunt doar doua motive pentru ca o pusca poate sa aiba o asemenea viata indelungata: aranjamentul si profitul financiar intre oficiali ai armatei si guvernului si producatorii de arme, sau pur si simplu o arma foarte bine facuta. Mosin Nagan face parte fara indoiala din cea de-a doua categorie.

Desi fiind ceva mai ieftin decat celebrul Colt Python 357 Magnum, (care la aparitia sa -1955 – avea neverosimilul pret de 135 $) motiv pentru care a fost denumit in gluma si “PYthon-ul saracului” Colt Diamondback a fost introdus pe piata in 1966 la un pret de catalog de 95$. In 1986, anul in care productia sa a fost sistata, ajunsese la pretul de catalog de 469$ – varianta de 2,5 inch si Blue finnish. In 2006, pretul pe care trebuia sa-l platesti pentru un second-hand se plasa undeva intre 600 si 750$. Aceste preturi mari au avut ca efect limitarea vanzarilor acestui revolver, dar in pofida acestui fapt, cerinta pe piata a fost intotdeauna ridicata. Daca este sa comparam aceste preturi cu cu cele ale competitorilor sai directi, putem aminti un fapt semnificativ si anume ca Smith & Wesson Model 19, renumitul revolver ce a fost imediat adoptat pentru calitatea sa deosebita de catre fortele de ordine ale SUA, a aparut pe piata americana tot in 1966 la un pret de 69$.De aici se poate sesiza usor tendinta elitista a lui Colt Diamondback pe piata revolverelor ca si a fratelui sau mai mare Colt Python.
Astazi Coltul Diamondback mai poate fi gasit ocazional doar pe piata de arme second-hand. Este un revolver vanat de catre toti colectionarii din lume, motiv pentru care si preturile platite pentru obtinerea unui exemplar sunt pe masura raritatii sale. Oricine care va cauta un Diamondback folosit de 4 sau 6 inch in stare buna (2) trebuie sa se astepte la un pret de 650 -750$. Se mai adauga 25% pentru cazul ca arma este .22LR si inca 20 – 25% pentru Royal Blue sau nichel fata de modelele standard Blue si astfel am capatat pretul de piata la ora actuala. Este fara echivoc un revolver foarte scump dar, isi merita pretul cu absoluta desavarsire.
Acest revolver a fost produs pentru calibrele .22 LR .22WMR si 38 Special. Munitia de 38 Special+P poate fi folosita pe Diamondback 38 SP fara nici un risc. Initial, Diamondback a fost oferit pe piata in variantele cu teava de 2,5 si 4 inch, iar incepand cu 1968, a fost introdus in productie si modelul cu teava de 6 Inch. Actualmente modelul de 4 Inch este cel mai des intalnit pe piata second-hand.

DESCRIERE

Partea superioara a ramei revolverului Diamondback este de tip “Flat Top target” adica nu prezinta sant median de ochire, cocosul are o aripa larga, cu rizuri adanci, pentru a usura actiunea de manipulare a acestuia cu policele, iar tragaciul este foarte concav, de tip revolver de competitie. Catarea este reglabila in toate cele trei directii, iar cuiul catarii este de tip triungiular in forma de rampa si prezinta la unele exemplare o insertie de plastic rosu sau portocaliu care, prin contrast cu culoarea neagra a catarii faciliteaza mult actiunea de ochire. Praselele modelelor de 4 si de 6 Inch erau confectionate din lemn de alun, foarte rar acestea prezentand si impresiuni digitale. Mecanismul sau intern este aproape identic cu cel de la Python si foloseste traditionalul arc lamelar in forma de “V” al lui Colt.

Revolverul este confectionat in intregime dintr-un otel de foarte inalta calitate, fiind produs in variantele “nichel stralucitor” si Colt Blue lucios. Au fost produse si un numar limitat cu brunaj de tip Colt Royal Blue. Colt Diamondback este astazi considerat de catre majoritatea specialistilor armurieri ca fiind probabil cel mai bun revolver de calibrul .22lr si .38 SP produs pana acum. Mecanismul si materialul din care este confectionat acest revolver este mult superior tuturor celorlalte revolvere de tip “Double Action” produse de catre firmele competitoare. Modelul de calibrul .22lr este cu 10 grame mai greu decat cel de calibrul .38 Spl. datorita surplusului de material rezultat prin prezenta gaurilor de diametru mai mic din teava si butoi.

FUNCTIONALITATE

Datorita liniei de ochire excelenta, tragaciului deosebit de ergonomic si usor de actionat, a echilibrului general al armei, a mecanismului de siguranta deosebit de eficace si a marimii medii ale acestui revolver, Colt Diamondback este fara indoiala revolverul ideal de antrenament atat pentru tragatorii incepatori cat si pt cei avansati. Incepatorii prefera in general modelul de 4 Inch dar in curand vor trece la modelul de 6 Inch.Practic nu se poate vorbi de o diferenta notabila in acuratetea tirului intre un revolver de 4 si unul de 6 inch. Totusi, datorita liniei de ochire mai lungi si a greutatii mai bine echilibrate, modelul de 6 inch este arma care ofera rezultatele absolut superlative in materie de ochire practica. Un Diamondback de 6 inch va fi capabil sa trimita toate cele 6 proiectile intr-un cerc cu o raza de 1,5 cm de la o distanta de 25 m timp de o zi intrega de tragere daca tragatorul este capabil de o asemenea performanta.Spre deosebire de alte marci de revolvere, aceasta preformanta nu e dependenta de marca munitiei.

O alta cracteristica deosebit de importanta a revolverului Colt Diamondback este fara indoiala acuratetea si precizia executiei sale. Aceasta este o caracteristica mostenita de la fratele sau mai mare, Colt Python 357 Mag, si este fara indoiala unica fata de oricare alta marca de revolver.La nici o alta marca de revolvere nu vom avea ocazia sa constatam aceasta perfectiune a detaliilor a finisajului si a functionalitati ca la “familia serpilor lui Samuel Colt”(Python, Anaconda, Boa, Diamondback, dar si Grizzly si Kodiak). Practic, un revolver din aceasta familie, daca are cocosul in pozitia armata, vom constata ca butoiul este perfect fixat,oricat am incerca sa-l mobilizam cat de cat, nu vom obtine acest efect de “joc”, lucru pe care nu-l reuseste nici legendarul sau competitor, Smith & Wesson.

Unicitatea acestor revolvere este data pe de o parte de natura otelului din care sunt confectionate, iar pe de cealalta parte de mecanica perfecta ce actioneaza mecanismele acestor arme. Odata ce ai armat un revover Colt vei fi impresionat de usurinta cu care este actionat cocosul, fie ca ai folosit sistemul DA sau SA (double sau single action). Concomitent butoiul se va roti de la sine cu o usurinta care te face a crede ca este actionat cu motoare de tip servo. Principalul arc in forma inovativa de “v” care actioneaza cocosul cat si mecanismul interior bazat pe principiul parghiilor, sunt responsabile de comportamentul acestei adevarate bijuterii mecanice ce se numeste Colt Diamondback. La randul ei, carena ventilata a tevii principale joaca un rol activ real in pastrarea unei temperaturi scazute a revolverului, in conditii de tragere prelungita.

TIPURI DE MUNITIE

Revolverele Colt Diamondback au fost fabricate in calibrele de .22 LR si .38 Special. Tragaciul lr poate fi actionat in SA la aplicarea unei forte de aprox 420 gr. In general se prefera proiectilele in jur de 140 grain de tip Speer JHP. Cu toate acestea se poate folosi munitie de tip Winchester/USA si Remington/UMC de 130 grain FMJ cu rezultate deosebit de bune. Tot la capitolul .38 Spec este de amintit munitia de tip MAGTECH Soft Point 158 grains cu rezultate excelente, pentru autoaparare, majoritatea specialistilor recomanda munitia de tip Glaser Blue .38 Spec. cu proiectil de tip concav. Foarte bune rezultate la calibrul .22LR se obtin si cu munitie de tip American Eagle dar, totusi cele mai bune rezultate au fost consemnate la folosirea de cartuse FEDERAL HIGH VELOCITY .22lfB cu o viteza de iesire de 1710fps (feet per second – picioare per secunda, adica aproape 600 m/s). proiectilele sunt placate cu cupru ceeace va ameliora mult precizia acestora, pe langa faptul ca vor proteja interiorul tevii revolverului, dezvoltand de asemenea o forta de impact enorma.

Din pacate Colt a incetat productia acestui adevarat Rolls-Royce al revolverelor in 1986, datorita costurilor mari de productie ce impuneau un pret foarte ridicat, aproape prohibitiv pe piata, in comparatie cu concurenta mai ieftina a firmelor Smith & Wesson, Ruger, USFA sau Taurus din Brazilia. Desi calitatea executiei nu poate fi regasita la celelalte marci de revolvere, totusi costul mult prea ridicat si-a spus cuvantul in existenta lui Colt Diamondback, transformandu-l intr-unul dintre cele mai cautate revolvere de colectie in ziua de astazi alaturi de “fratele sau mai mare” Colt Python 357 Magnum si legendarul Colt SAA 1873. Putem spera insa ca la un anumit moment dat, Colt va gasi solutia de a reintroduce pe linia de fabricare a acestui revolver premium, intru bucuria tuturor fanilor sai atat de numerosi de pretutindeni.

SERIILE DE FABRICATIE ALE REVOLVERULUI COLT DIAMONDBACK:

1966 — D1001
1967 — D2600
1968 — D14400
1969 — D26500
1970 — D38450
1971 — D45551
1972 — D51400
1973 — D55401
1974 — D59801
1975 — D60251
1976 — D72251-D99999
1976 — N01001-N01800
1977 — N01801-N15674
1978 — R13901

Bibliografie:

Chuck Hawks – The Classic Colt Diamondback Revolver – “The Definitive Firearms” 2007
Wikipedia

Istoria Luger
Despre această armă se poate spune că î-şi are originea atât în Europa cât şi în SUA şi implică mai multe figuri istorice. Abilitatea de a folosi energia provenită din descărcarea unui cartuş pentru a realiza încărcarea şi armarea în mod automat a fost ideea unui hughenot Franco-American, legendarul Hiram Stevens Maxim. Dar capacitatea de a folosi acest princiu la o armă de mână, a fost realizarea proiectanţilor Austrieci şi Prusaci de pe bătrânul continent.
După ce a activat în domeniul extractiv şi în industria uşoară, Hiram Maxim se orientează către industria de armament şi patentează un mecanism de armă automată bazat în principiu pe modificarea drastică a mecanismului Winchester1866 pe care avusese ocazia să-l studieze amănunţit, invenţia lui devenind punct de referinţă în istoria armelor de foc. Pe lângă acesta, Maxim a patentat şi alte invenţii, sisteme pentru puşti şi pistoale semiautomate dar care niciodată nu au cunoscut producţia de serie. Numai modelul de pistol 1896 a fost fabricat, dar şi acesta într-o serie extrem de limitată. Marea contribuţie a lui Maxim a fost faptul că a demonstrat fezabilitatea sistemului de închidere inerţial la armele uşoare şi a sistemelor cu înzăvorâre la armele grele.
Automatele europene din perioada pre-Luger erau aproape toate stângace, cu funcţionare nesigură, având ca exemplu tipic Schonberger (fabricat de Osterreichise Waffenfabriks-Gesellschaft, Steyr), din perioada 1890 după un patent de Joseph Laumann, care era de fapt un sistem inerţial, dotat cu un mecanism de întârziere prin fricţiune, acţionat de capsa cartuşului atipic, nu o mişcare realizată de tubul propriuzis sau de ţeavă. Dealtfel, muniţia specială pe care o folosea a dus probabil la dispariţia lui. Acesta a fost urmat de alte arme, acum extrem de rare ca Schwarzlose, modelele lui ulterioare funcţionând pe principiul reculului scurt şi închizătorului rotativ cu cartuşe de 7,65 Mauser. Dar de departe, cel mai de succes model a fost Borchardt.
Hugo Borchardt, după ce lucrase la Winchester şi Sharps, se întoarce în ţara natală ăi lucrează la Ludwig Loewe&Co. După războiul franco-prusac, firma fuzionează cu alte două companii, rezultând “Deutsches Waffen und Munitions Fabriken AG” (Fabricile Germane de Arme şi Muniţii) cunoscută pe scurt ca DWM.
Pistolul Borchardt a fost prima armă semiautomată ce a beneficiat de publicitate atât în America cât şi în Marea Britanie. Era o armă scumpă, prea puţin elegantă, am putea spune chiar urâtă, cu crosa la un unghi de 90 de grade şi un mecanism butucănos, greoi, cu un echilibru ciudat, recul puternic, grea, trăgând cu cartuşul 7,65 Borchardt (mai târziu a putut fi convertit pe 7.63 Mauser), dar importanţa modelului rezidă din faptul că a folosit un cartuş stabil, relativ puternic, conţinut de o magazie amovibilă plasată sub culată, o caracteristică care a înfluienţat apoi toate armele cu funcţionare automată până în zilele noastre. În plus introduce la armele uşoare sistemul Maxim de recult scurt al ţevii, care ulterior a fost rafinat la pistolul lui Georg Luger. Modelul Borchardt era disponibil atât ca pistol cât şi ca şi carabină cu un pat demontabil din lemn. Această idee a fost folosită mai târziu atât de Mauser cât şi de Luger. Incontestabil că a oferit industriei mondiale de armament o mulţime de elemente de noutate, elemente şi principii ce stau şi astăzi la baza proiectării de arme individuale.

Hugo Borchardt, armurier de origine germană, emigrat în Statele Unite în 1860 şi naturalizat american în 1875. După ce a lucrat la fabricile de arme Sharps, Winchester şi Colt unde s-a familiarizat cu armele epocii, inclusiv mitraliera lui Hiram Maxim, în 1882 Borchardt se întoarce în Europa şi se angajat la arsenalul din Budapesta, după care revine în ţara natală la firma Ludwig Loewe din Berlin. Această intreprindere destul de vastă, desfăşura activităţi în diverse domenii ca maşini unelte, armament, şi metalurgie grea.
Începând din 1893 Ludwig Loewe&Co. începe fabricarea unui pistol semiautomat proiectat de Hugo Borchardt.
Arma, una din primele de acest gen, voluminoasă şi cu o formă ciudată. Fiind deosebit de lungă (peste 35 cm), arma are o ţeavă tronconică, în calibrul 7,65mm înşurubată în carcasa pe care se mişcă culata formată din trei elemente: închizătorul şi o bielă articulată pe axe decalate. Acest mecanism se inspiră din acela al mitralierei Maxim. Corpul armei susţine ansamblul ţeavă-culata mobilă, crosa propriuzisă aflându-se aproape de centrul de echilibru şi jucând rolul de cutie a încărcătorului. Incărcătorul este fixat în poziţie de o furcă comandată de un buton aflat lângă garda trăgaciului. Lîngă buton se află şi piedica de siguranţă. Partea posterioară a corpului armei este formată de un carter semicircular, în interiorul căruia se află un arc lameler foarte voluminos folosit ca arc recuperator pentru ansamblul mobil al închizătorului. Incărcătorul casetă de formă paralelipipedică conţine opt cartuşe. Liftul plat al cartuşelor este împins în sus de două arcuri elicoidale. Ochirea se face cu ajutorul unei cătări triunghiulare şi a unui înălţător fix amplasat la partea posterioară a corpului armei.
Pistolul era furnizat împreună cu un pat planşă din lemn care se putea fixa în spatele carterului, transformând arma într-o mică carabină. Pe partea dreaptă a patului se afla un toc din piele pentru pistol precum şi o curea pentru purtarea tuturor elementelor în bandulieră.
Acest pistol a fost testat de majoritatea comisiilor militare europene, chiar şi în S.U.A. unde a fost promovat de către (aşa se face istoria!) Georg Luger, pe atunci inginer şef la Ludwig Loewe&Co. Opinia emisă de ofiţerul raportor, în urma încercărilor efectuate în Franţa la Camp de Chalons în 1899 cu pistolul Borchardt, rezumă opinia generală a tuturor celor care l-au utilizat:
- se pune în evidenţă calitatea execuţiei, rapiditatea tirului şi ingeniozitatea sistemului de alimentare;
- se critică stângăcia generală a designului armei, reculul violent şi funcţionarea defectuasă.
Privit în ansamblu, pistolul Borchardt nu se remarcă decât prin urâţenie şi stângăcie. Aceste elemente l-au şi făcut să dispară repede din lumea tumultuasă a pistoalelor semiautomate de la începutul secolului XX.
Dar Hugo Borchardt nu ştia că sămânţa proiectului său va genera în mintea colegului său Georg Luger o capodoperă: Pistolul 08 Parabellum.
Elevul îşi surclasase maestrul.
Georg Luger s-a născut în Tirolul Austriac în 1849 într-o perioadă de frământări revoluţionare în Europa centrală. În 1891 se angajează la Ludwig Loewe, unde mai târziu îl cunoaşte pe Hugo Borchardt. Curând este împlicat în marketingul internaţional a pistolului Borchardt, chiar şi în SUA. Eşuând în campania din SUA, în 1897 este trimisă guvernului Elveţian o versiune influienţată de Luger. Elveţienii stabiliseră deja că doresc o armă mică cu siguranţă exterioară, astfel că Georg începe lucrul la o armă pentru care DWM oferă în 1899 cartuşul de 7,65 mm.
Arma se numeşte de fapt “pistol Parabellum, sistem Borchardt – Luger”. G. Luger a fost capabil nu numai să construiască pistolul ci şi să reprezinte firma Löwe în vânzări în diferite ţări. Hobby-ul lui era însă fabricarea unei puşti automate, lucru care se poate observa la o atentă studiere a brevetelor sale ulterioare.
Pistolul Borchardt a fost terminat la firma Löwe în timpul anilor 1890, iar Luger avea între îndatoririle sale ca reprezentant al firmei, să prezinte pistolul în S.U.A. Acest lucru se întâmpla în 1894. Se pare că Luger era de acord cu conceptul lui Borchardt însă nu o considera cea mai bună alegere şi era pentru un pistol mai bine construit şi mai uşor de utilizat. Rezultatul gândirii sale a fost însemnat în patentul englez nr.4399 din 7 martie 1900. (vezi fig…..). Este o lucrare cuprinzătoare care merge până în cele mai mici detalii. Este un exemplu de cât de riguros şi complet trebuie să fie un patent. Luger a rămas la închizătorul articulat al lui Borchardt. L-a îmbunătăţit şi l-a aranjat în aşa fel încât făcea posibilă tragerea instinctivă. A mai îmbunătăţit şi alte elemente ca de exemplu pârghia de armare, siguranţa şi extractorul.
Luger îşi propusese să facă între timp şi alte îmbunătăţiri ale pistolului Borchardt, acestea au fost însă realizate doar ca prototipuri, nefiind asimilate în producţie.
Modelul 1900 este baza tuturor pistoalelor Luger, toate modelele derivate din acesta având deosebiri neesenţiale.
Naşterea şi istoria pistolului 1898 Parabellum
Pistolul Borchardt-Luger este fără îndoială unul din cei doi supravieţuitori ai testelor efectuate în Elveţia pe 23 noiembrie 1898 şi pe 1 mai 1899. De altfel el înregistrase în Elveţia patentul temporar (nr. 17977) pe 3 octombrie 1898 şi apoi, pe 2 ianuarie 1899 următorul patent definitiv fiind înregistrat înaintea testelor finale din mai 1899 ce plasează Borchardt-Luger înaintea lui Manlicher.
Pentru a înţelege pe deplin Borchardt-Luger, este necesar să ne întoarcem în perioada testelor efectuate de o comisie a armatei elveţiene la începutul lui 1897. Prezentat de însuşi Georg Luger, modelul Borchardt a fost dur criticat datorită greutăţii excessive, a lipsei echilibru şi în special datorită dimensiunilor mari ce făcea arma prea puţin practică în luptă. Georg Luger ia notă de toate aceste observaţii şi la întoarcerea sa la Berlin se implică personal în corectarea acestora, rezultatul concretizându-se în ceea ce va daveni Borchadt-Luger, o armă de concepţie cu totul nouă.
Proiectul lui Georg Luger
Geniul tehnic al lui Luger l-a făcut să înţeleagă rapid că marele handicap al pistolului Borchardt este muniţia folosită şi că pentru funcţionarea bună a armei era necesar un cartuş mai scurt. Acest lucru l-a realizat tot cu ajutorul fabricii DWM. Astfel, din cartuşul 7,65 Borchardt cu tubul de 25 mm, prin scurtarea acestuia, rezultă 7,65 Luger cu tub de 21 mm, având caracteristicile balistice aproximativ egale.
Ideile principale care au direcţionat noul proiect, punctele de plecare pentru realizarea noului model
au fost:
- Amplasarea arcului recuperator în crosa armei
- Sistemul de închidere că înzăvorâre tip bielă perfecţionat
- Redesenarea formei şi dimensiunilor armei pentru o manevrabilitate mai bună.
Proiectarea noului model a durat un an. Primul proiect de Borchardt-Luger a obţinut patentul elveţian cu nr. 17977 pe 3 octombrie 1898. Scopul protejării proiectului nu avea în vedere numai noul sistem de declanşare ci şi noua amplasare a arcului recuperator în crosa pistolului, sistemul de înzăvorâre cu bielă (tip genunchi şi în sfârşit noul sistem de siguranţă automată amplasat pe faţa posterioară a crosei). Proiectul a fost patentat cu numai o lună înaintea testelor din 23 noiembrie 1898.
Dealtfel toate acestea au creat rivalitatea dintre Luger şi Borchardt, tranşată mai târziu în faţa instanţelor. Mai multe din elementele noului proiect (cum ar fi rampele cadrului ce permiteau deszăvorârea sistemului), au fost revendicate de Hugo Borchardt.
La începutul anilor 70 mai mulţi experţi au demarat un studiu aprofundat pe tema evoluţiei şi a paternităţii elementelor acestui proiect, cele mai bune surse de documentare fiind arhivele federale din Berna unde au putut fi consultate rapoartele comisiilor de testare din 1897 şi 1898, precum şi documentaţia depusă pentru patentele înregistrate în 1898 şi 1899.
Arhivele au arătat că Luger a prezentat două modele de pistoale ce difereau numai prin lungimea ţevii, unul cu ţeava de 120 mm şi celălalt cu ţeava de 133 mm, având specificaţii individuale de greutate (respective 77g şi 90g). Testele de trageri au fost efectuate cu trei arme: pistolul 1 cu muniţia A, pistolul 2 şi 3 cu muniţia B, dar apar referiri şi la pistoalele nr. 6 şi 7. Probabil că au existat şi arme de rezervă dar nu există alte referiri la acestea. În orice caz se pare că în 1898 au fost fabricate un număr de 9 prototipuri dintre care până stăzi au mai supravieţuit probabil două piese. Un alt pistol folosit la testele cu muniţie, purtând numărul 10 a fost descoperit la Thoune în Elveţia. Acesta este un model din 1899, parte din cele 20 de piese comandate şi livrate după testele din octombrie şi noiembrie 1899. Modelul Luger 1899 este protejat prin patentul nr. 21959 din 5 mai 1900.
Prezentarea din 1899 a pistoalelor Luger, Mauser, Borchardt, Bergmann & Mannlicher
În context istorico-militar, în condiţiile în care revolverul model 1878 nu mai era în fabricaţie, s-a pus în discuţie oportunitatea înarmării ofiţerilor elveţieni cu versiunile 1882 pe calibre mai mici sau cu un model automat. Pentru ofiţerii de cavalerie un pistol automat prezenta avantaje evidente, putând fi manevrat cu o singură mână, extracţia şi încărcarea făcându-se automat. Astfel se formează o comisie care să studieze modelele disponibile în acele timpuri. Comisia era alcătuită din colonelul Von Orelli, şeful secţiei tehnico administrative pentru echipament de război federal, colonelul Von Mechel, professor Amseler-Lafton, colonelul Rubin, director al fabricii federale de arme, Mr Schenker şeful controlului federal al muniţiilor şi căpitanul Korrodi, adjunctul sectorului ethnic.
Această comisie condusese o primă fază de teste în iunie 1897 la Thoune, Elveţia cu patru mărci diferite de pistoale: Mauser, Borchardt, Bergman din Germania şi Mannlicher din Austria, Wienna.
În octombrie colonelul Von Mechel şi profesorul Amsler redactează un foarte interesant şi detaliat raport. Acest document are o mare valoare deoarece datorită competenţei autorilor punctează foarte precis atât avantajele cât şi problemele pe care le are fiecare dintre armele prezentate. După aceasta, înarmat cu lista de observaţii, fiecare producător se întoarce la lucru, unii operând modificări minore, alţii construind modele complet noi. Această muncă a durat un an întreg după care pe 23 noiembrie 1898 participanţii au fost invitaţi din nou la Thoune pentru a-şi prezenta creaţiile.
Reprezentanţii departamentului militar federal decid să desemneze şi persoane noi în comisia de testare. Astfel, se alătură comisiei colonelul Wildbolz, locotenent-colonelul Brunner şi maiorul Meuron, reprezentând cavaleria şi infanteria.
Sunt prezentate cinci modele:
1. Mauser, fabricat de firma Mauser la Oberndorf , reprezentată de Paul Mauser.
2. Bergmann, fabricat la Suhl, reprezentat de Gressly.
3. Borchardt-Luger fabricat la Berlin, reprezentat de Georg Luger.
4. Manlicher fabricat la Neuhausen, prezentat de Frei şi un al doilea model Manlicher prezentat de proiectantul său Mannlicher.
5. Roth fabricat de compania Roth din Vienna, prezentat de fiul lui Roth.

Testarea pistoalelor
Examinarea s-a desfăşurat pe mai multe faze specifice de evaluare după cum urmează:
1. Prezentarea armei, demontare şi montare efectuată de persoana care o prezintă.
2. Viteza de tragere – două serii de câte 50 de focuri cu fiecare pistol.
3. Precizia tragerii – trei serii de câte 30 de focuri la distanţa de 50 m.
4. Test de anduranţă – 400 de focuri cu fiecare pistol fără curăţare şi fără răcire.
5. Variaţii ale încărcăturii de pulbere şi a ungerii – trageri cu cartuşe cu încărcătură de pulbere mai mare şi mai mică decât normal, cu componentele complet uscate (neunse) sau unse abundant cu lubrifianţi necorespunzători.
6. Teste cu praf şi apă – 50-100 de focuri după ce armele au fost acoperite cu praf şi deasemenea după ce au fost scufundate în apă.
7. Teste de penetrare – trageri în foi de tablă de oţel cu grosimea de 0,8 mm.
8. Viteza – măsurarea vitezei iniţiale a glonţului, 5 focuri pentru fiecare armă.
Testele au durat trei zile, după fiecare fază de testare, comisia se întrunea pentru a redacta notele de observaţie ce vor fi ataşate raportului final.
Pentru ca observaţiile să fie cât mai obiective şi precise, comisia decide să stabilească nişte criterii de apreciere ce vor fi punctate cu note de la 1 la 4, astfel:
1. Designul de bază.
2. Soliditatea.
3. Greutatea.
4. Dimensiunile.
5. Forma pistolului în raport cu necesităţile de transport şi manevrare.
6. Rezistenţa la praf şi apă.
7. Funcţionarea în condiţii grele, fără ungere sau cu ungere abundentă, cu lubrifianţi necorespunzători, praf, apă, încărcături diferite ale cartuşelor.
8. Avantaje şi dezavantaje ale încărcătoarelor cu muniţie, încărcarea manuală cu câte un cartuş, descărcarea armei.
9. Poziţia închizătorului cu magazia încărcată sau descărcată
10. Armarea automată a cocoşului.
11. Sistemele de siguranţă.
12. Viteza de tragere.
13. Ochirea, acţionarea trăgaciului (presiunea), precizia de tragere, reculul.
14. Puterea de penetrare.
15. Demontarea şi montarea.
16. Curăţarea.
17. Designul sistemului de încărcare.
În fucţie de importanţa elementului testat punctajul a fost multiplicat cu un coeficient de la 1 la 3.
Rezultate obţinute de pistoalele testate
După testele effectuate, Borchardt-Luger a primit cel mai mare punctaj. Clasamentul final a fost următorul:
1. Borchardt-Luger,
2. Roth,
3. Mannlicher,
4. Bergmann, Mauser.
Decizia comisiei de testare din 1899
Conform caietului de sarcini, cerinţele au fost următoarele:
- Pistolul trebuia să aibă o funcţionare complet automată. Pistolul Roth trebuia armat manual după fiecare foc.
- Greutatea nu trebuia să depăşească 1000g.
- Calibrul să fie între 7,5 şi 7,65 mm.
- Lungimea armei să nu depăşească 275 mm.
- Greutatea glonţului să fie cel puţin 5,5 g.
- Încărcătorul să aibă capacitatea între 8 şi 10 cartuşe.
- Reculul să fie cât mai mic.
În urma testelor efectuate pe fiecare pistol decizia comisiei a fost următoarea:
- Viitoarele teste vor fi efectuate cu Borchardt-Luger şi Manlicher.
- Celelalte mărci vor fi eliminate din competiţie, motivele vor fi communicate fiecărui fabricant în parte.
- Profesorul Amsler şi fabrica de arme pe care o reprezintă va conduce studierea detaliată, în special din punct de vedere al manufacturării.
- Departamentul tehnic va conduce în continuare teste de precizie şi teste adiţionale pentru viteza iniţială şi penetraţie.
- Data analizării rezultatelor va fi stabilită ulterior.
Runda a doua de teste
În luna mai comisia se întruneşte încă o dată la Thoune pentru o nouă rundă de teste la care vor fi supuse cele două pistoale rămase în competiţie. În perioada scursă de la prima rundă de teste alte două pistoale au fost prezentate comisiei, unul de la Hauff din Berlin, iar celălalt de la FN din Herstal, Belgia. Aceste două oferte oricum nu erau cuprinse în program, primul necesitând mai multe perfecţionări iar cel de-al doilea fiind exclus deoarece ţeava nu făcea corp comun cu corpul armei (sistemul Browning), conform caietului de sarcini.
Astfel comisia demarează testele introducând unele modificări în procedură:
- testele de anduranţă pe 500 de cartuşe în loc de 400 ca la prima rundă.
- s-a renunţat la testele legate de modul de lubrifiere.
- S-au efectuat trageri şi cu muniţie deteriorată sau cu lungimea tubului modificată în mod deliberat.
- testele de penetrare s-au efectuat pe scândură de brad şi fag.
Notele comparative au fost următoarele:
Viteza de tragere – Borchardt-Luger (tragere executată de Georg Luger) 48 de focuri în 28 de secunde (sau 103 pe minut), fără probleme de funcţionare, extracţia tuburilor stabilă. Manlicher a tras 48 de focuri în 49 de secunde (59 de focuri pe minut), extracţia tuburilor fiind instabilă, cu acumulări de pulbere arsă pe toată arma.
Precizia tragerii efectuate la distanţa de 10m de locotenent-colonelul Brunner a relevant următoarele rezultate:
Borchardt-Luger 1882 Revolver Mannlicher
Vertical 4.17 6.5 8.0
Orizontal 2.8 3.0 6.3
Unghi 5.3 8.0 11.7
Testul de anduranţă – 500 de focuri trase fără curăţare intermediară: Borchardt-Luger: După 500 de focuri starea armei era bună la fel ca la începerea tragerii, precizia tragerii nu a avut de suferit. Nici un comentariu referitor la incidente de tragere datorate armei sau muniţiei. Manlicher: s-au înregistrat două incidente de tragere datorate rămânerii tubului tras în cameră. După 175 de focuri arma s-a blocat, fiind necesară demontarea şi montarea ei, deasemenea s-au înregistrat şi două rateuri. S-a constatat neregularităţi în extracţia tuburilor trase. Tragerea s-a dovedit incomodă.
S-au evidenţiat următoarele calităţi:
- la tragerea a 15 focuri cu încărcătură redusă cu 10%, apoi 47 de focuri cu încărcătura redusă cu 20%, ambele arme au funcţionat corect.
- 32 de focuri trase cu arma uscată (fără a fi unsă), ambele pistoale s-au comportat bine.
- la tragerile efectuate cu cartuşe având tuburile scurtate, Borchardt-Luger a funcţionat corect, Manlicher a înregistrat două incidente de tragere din cauza amplitudinii mici a cursei închizătorului.
- la testele cu nisip şi apă au fost trase 16 focuri după ce armele au fost acoperite cu praf şi alte 16 focuri au fost trase după ce armele au fost scufundate în apă. Ambele arme au funcţionat corect.
- la testele de penetrare s-a tras la distanţa de 10 m în plăci de metal de 0,8 şi 0,9 mm, apoi în plăci din lemn de brad şi fag de 30 mm. În toate cazurile proiectilele trase cu Borchhardt-Luger a penetrat mai adânc.
Ca urmare a acestor teste în care Borchardt-Luger s-a dovedit a fi mai puternic a devenit evident care din cele două modele va fi ales. După mai multe analize asupra caracteristicilor celor două pistoale, comisia a hotărât în unanimitate să abandoneze testele viitoare cu Manlicher şi să le continue pe cele cu Borchardt-Luger. Asfel sunt comandate un număr de 20 de pistoale împreună cu muniţia aferentă. Pentru pistoale au fost redactate câteva recomandări pentru mici modificări.
Avantajele pistolului Luger faţă de revolver
Progresul şi avantajele pistolului automat Borchardt-Luger faţă de revolverele aflate până atunci în serviciu s-ar putea defini în felul următor:
1. Viteză mai mare de tragere (cadenţă)
2. Extragere automată a tuburilor.
3. Încărcare mai rapidă şi mai uşoară.
4. Posibilitatea folosirii de pulbere cu cantitate redusă de fum.
5. Lipsa pierderilor de gaze.
6. Precizie mai mare.
7. Viteza iniţială a glonţului mai mare, constanţă mai bună, penetrare mai bună.
8. Reculul mai mic datorită compensării lui de către sistemele de armare şi alimentare a camerei.
9. Colectează mai puţină murdărie datorită faptului că are mai puţine componente expuse.
10. Mai uşor de manevrat, mai bine echilibrat datorită formei ergonomice.
11. Linie de miră lungă, posibilităţi de ochire îmbunătăţite.
12. Declanşare mai bună, siguranţă pe crosă.
13. Mecanisme de siguranţă mai bune.
14. Pentru folosire în bune condiţiuni necesită mai puţină pregătire.
15. Demontare şi montare la fel de simplă ca şi la revolver.
16. Protecţie mai bună la praf şi apă.
Singurul dezavantaj a fost considerat faptul că din exterior nu se poate vedea dacă pistolul este armat. Dealtfel în afara locurilor de tragere el este considerat armat. Pentru armele destinate antrenamentului s-au prevăzut sisteme suplimentare de siguranţă. Acest dezavantaj a fost considerat minor în comparaţie cu dezavantajele revolverelor.
Per ansamblu, concluzia comisiei a fost următoarea:
“Acest model cu asemenea calităţi reprezintă un progres în industria de armament”
Semnat: Paul L. Regnier, Lausanne, Switzerland (C) Copyright La Tabatière, 1998.

Noua armă cântărea proape un kg şi avea lungimea de numai 23 de cm faţă de Borchardt cu 35 cm. Arma a fost numită Parabellum iar cartuşul pentru ea 7.65 Parabellum. Numele venea de la atitudinea marţială Elveţiană şi de la faimosul dicton latin care îi călăuzea “Si vis pacem par bellum”, cunoscută fiind vocaţia de luptători a elveţienilor chiar într-o ţară ce-şi păstrase neutralitatea în toate confruntările din epoca modernă.

Colecţionarii înrăiţi de Luger şi experţii în pistoale Parabellum vor găsi multe diferenţe între modele, chiar diferenţe la acelaşi model de pistol dar care a fost livrat în ţări diferite şi în funcţie de aceasta poartă însemne diferite.

Parabellum M00
Ca şi modelele mai târzii de Parabellum se bazează pe corpul din trei piese, ţeava cu camera cartuşului, încărcător şi ansamblul închizător. Corpul conţine în crosă magazia de cartuşe. Pe partea superioară se găsesc canalele pe care culisează ţeava cu cadrul închizătorului şi se termină în partea posterioară cu două ridicături laterale. Partea posterioară a crosei adăposteşte arcul principal iar ridicăturile laterale pârghia de siguranţă. Ţeava este înşurubată în culată.
Sistemul de închidere al pistolului Parabellum, la fel ca şi al precursorului său Borchardt nu a mai fost folosit la nici un alt pistol. Este mai mult sau mai puţin construit pe principiul închizătorului Maxim folosit în 1884 la celebra mitralieră. Între cele două sisteme există într-adevăr diferenţe evidente. Închizătorul lui Maxim a dispărut din vedere în timp ce închizătorul Borchardt a reprezentat un succes.
Îmbunătăţirile aduse de Luger la acest sistem prezintă trei elemente de bază: închizătorul care culisează înainte şi înapoi pe două şine laterale, bieleta anterioară articulată de închizător şi bieleta posterioară. Pe partea dorsală a articulaţiei dintre cele două bielete se găsesc de regulă însemnele fabricii. Bieleta posterioară este articulată pe culată cu un bolţ iar pe partea ei dorsală se află înălţătorul fix. Tot pe această bieletă se află şi piesa care face legătura cu arcul principal care la acest model este lamelar. Părţile laterale ale articulaţiei “genunchiului” (între cele două bielete) ies din gabaritul armei şi sunt striate, de aici fiind acţionat închizătorul printr-o mişcare semicirculară spre în sus şi înapoi. Pe partea dreaptă se găseşte un zăvor al articulaţiei care în cazul închizătorului “închis” se fixează într-o canelură pe partea dreaptă a culatei blocând articulaţia “genunchiului”. În momentul armării articulaţia “genunchiului” nu poate fi ridicată înainte de a fi trasă înapoi împreună cu ţeava pentru deblocare.
O construcţie similară poate fi întâlnită şi la pistoalele Mauser şi chiar la unele modele de pistoale automate uşoare cu închizător şi percuţie inerţială. Datorită acestui sistem este înlăturat pericolul armării accidentale a pistolului şi el se datorează experienţei lui Borchardt în domeniul armelor automate cu închizător uşor. Spre deosebire de majoritatea pistoalelor automate la care masa închizătorului este mare şi arcul recuperator mai slab, la Parabellum şi Borchardt închizătorul este foarte uşor şi arcul recuperator foarte puternic, lucru care îi conferă o siguranţă sporită. Astfel, siguranţa situată pe partea posterioară a crosei s-a dovedit inutilă, la modelele ulterioare renunţându-se la ea.
Arma funcţionează pe principiul reculului scurt al ţevii. În momentul declanşării, forţa de recul împinge spre înapoi ansamblul ţeavă-culată-închizător cu cca. 6 mm. Cele două ridicături laterale ale corpului pistolului reprezintă o rampă ce ridică articulaţia “genunchiului”, deblocând închizătorul (deszăvorâre) care îşi continuă cursa spre înapoi sub acţiunea reculului tubului. La capătul cursei tubul este ejectat şi tot ansamblul închizător-culată-ţeavă revine în poziţia iniţială sub acţiunea arcului principal, închizătorul antrenând următorul cartuş din magazie şi introducându-l în cameră. În acelaşi timp, percutorul care se află în interiorul închizătorului, rămâne armat de pârghia de declanşare.
Modelul 00 era dotat cu două sisteme de siguranţă: unul situat pe ridicătura din partea stângă a corpului pistolului putând fi acţionat cu policele, iar al doilea pe partea posterioară a crosei fiind acţionat prin simpla prindere a crosei. Aceasta din urmă este unicul element ce contrastează cu eleganţa armei.
Toate piesele principale poartă seria şi numărul armei, chiar şi magazia de cartuşe. De apreciat este faptul că acestea sunt executate cu o asemenea precizie încât dacă ar fi schimbate cu altele, arma ar funcţiona în marea majoritate a cazurilor.
Încărcătorul are o capacitate de 7 cartuşe şi este fixat în crosă cu un buton de fixare. Pe partea dreaptă încărcătorul are o fantă longitudinală cu un buton care apasă liftul cartuşelor în jos pentru a face loc fiecărui cartuş. În partea de jos încărcătorul se termină cu două butoane laterale pentru degete tipice Luger-ului.
Datorită faptului că piesele componente erau extrem de precis prelucrate şi din cele mai bune materiale, sistemul Borchardt-Luger nu a fost afectat de imitaţii ieftine. Nici chiar spaniolii care în perioada de după război au creat o adevărată industrie a imitaţiilor nu s-au hazardat să încerce sã copieze Parabellum-ul şi este sigur că ar fi încercat dacă ar fi existat o cât de mică şansă de reuşită.
Astfel succesul comercial al Luger-ului este confirmat de faptul că el a fost adoptat de armatele mai multor ţări:
1901 Elveţia. Îl va păstra în serviciu peste 50 de ani.
1902 Portugalia, Brazilia, Bulgaria, Olanda, Chile.
1904 Marina germană (primul model de 9 mm).
1908 Armata imperială germană.

Parabellum M02 şi M03
După modelul 1900, a urmat modelul 1902. Se aseamănă cu modelul Parabellum M00, singura diferenţă fiind ţeava puţin mai groasă. În 1903 apare primul model care putea fi transformat în carabină. Ţeava era de 299 mm, având pe partea inferioară un uluc din lemn striat. I se putea ataşa de asemenea un pat din lemn putând astfel fi folosit ca şi carabină. Era într-adevăr o armă redutabilă. Pentru a se putea ajunge la caracteristicile balistice optime pentru o asemenea ţeavă lungă a fost necesară înlocuirea pulberii pentru încărcarea cartuşelor. S-a fabricat un număr foarte mic de unităţi din această armă pentru calibrul 9 mm. Era perioada în care era testată muniţia de 9 mm, până atunci toate pistoalele fiind fabricate pentru cal. 7,65mm. Noul Model folosea cartuşe normale de 9 mm dar cu încărcătură mai mare. Astăzi pot fi găsite doar un număr foarte mic de astfel de arme.
Parabellum M04
În anul 1904, Georg Luger a întâmpinat mari greutăţi în a vinde pistolul serviciilor germane. Datorită puterii de oprire scăzute a proiectilului de 7,65 mm, pistolul a fost respins. Pentru a înlătura aceste obiecţii, împreună cu expertul în muniţii de la D.W.M. (Deutsche Waffen und Munizionfabrick ) a creat un nou cartuş. Tubul cartuşului a fost modificat astfel încât să poată primi un proiectil de 9mm. Astfel Luger a putut oferi un pistol militar adaptat la cerinţele pieţei. Modelul 1904 a fost preluat de Marina Regală ca armă de ordonanţă. În afară de calibru (9mm) şi de ţeava lungă de 15cm, nu se deosebea esenţial de modelul 1900. Era dotat cu înălţător reglabil, iar partea posterioară a crosei prezenta o canelură pentru montarea patului.
Din acelaşi an poate fi găsit şi în catalogul D.M.W. cu ţeavă de 30 cm pentru uzul civil.

Datorită informaţiilor practice primite de la utilizatorii acestor arme, în perioada 1904-1905 Luger efectuează o serie de mici îmbunătăţiri, şi astfel pistolul ajunge la forma sa definitivă. Cea mai importantă îmbunătăţire a fost înlocuirea arcului recuperator lamelar cu un arc elicoidal. Arcul elicoidal era mai uşor de produs şi crea mai puţine probleme la montare. Acesta lucra pe o tijă centrală, articulată la piesa de legătură cu bieleta posterioară. De asemenea, partea superioară a închizătorului a fost rotunjită şi s-a renunţat la siguranţa de pe partea posterioară a crosei.
Parabellum M06
Armă destinată iniţial pieţei civile, a fost fabricat atât în versiunea pe calibrul 7,65 mm cu ţeava de 121 mm, cât şi în versiunea pe calibrul 9 mm cu ţeava de 102 mm. Siguranţa de pe partea posterioară a crosei a fost păstrată şi redimensionată devenind mai estetică. La acest model, după tragerea ultimului foc arma rămânea deschisă.
A fost fabricată şi o versiune pentru marină pe calibrul 9 mm având înălţător reglabil.

Mod Destinaţia Calibru L. ţevii mm Caracteristici
1900 civil 7,65 120 siguranţa în crosă

1900 Elveţia 7,65 120 siguranţa în crosă,Crucea elveţiană pe închizător.
1900 S.U.A 7,65 120 siguranţa în crosă,Vulturul American

1902 civil 7,65 101 siguranţa în crosă, ţeava mai groasă

1903 marină 7,65 300 siguranţa în crosă, uluc din lemn, înălţător reglabil până la 800 m

1903 marină 9 300 foarte puţine exemplare
1904 marină 9 152 siguranţa în crosă,

1906 S.U.A. prototip .45 127 siguranţa în crosă, se cunoaşte un singur exemplar
1906 civil 9 120 siguranţa în crosă

1906 marină 9 152 siguranţa unică
1906 civil 9 101 siguranţa în crosă

1906 marină/civil 7,65 152 -
1906 marină/civil 9 152 -

Curând încep să vină comenzi noi din partea Elveţiei, Portugaliei, Olandei, iar firma “American Eagle” comercializa arma pe piaţa americană. Pentru aceasta DWM lansează şi două modele pe calibrul .45, cunoscând preferinţele americanilor pentru calibre mari. Iar ca rezultat al testelor efectuate, Departamentul de Ordonanţă lansează o comandă de 200 de bucăţi, care din păcate, datorită agentului DWM din New York se pierde. Unii experţi susţin că foarte puţin a lipsit ca Parabellum să devină arma oficială a armatei americane, şi numai o neglijenţă a împiedicat acest lucru. Nu se va ştii niciodată. Este interesant să ne imaginăm pistolul Luger ca fiind alegerea ambelor armate ce se vor confrunta în cele două războaie.
P-08, cea mai faimoasă încarnare a îmbunătăţirilor pistolului Borchardt, realizată de Georg Luger adoptat de armata imperială, purta emblema arsenalului regal al Saxoniei din Erfurt. şi anul de fabricaţie. Marina urmând exemplul armatei achiziţionează la rândul ei noul Luger fără siguranţă, cu inscripţiile specifice.
Peste 250 00 de P-08 au fost fabricate pentru diverse ţări, identificarea lor după seria de fabricaţie reprezentând o adevărată provocare. În general, identitatea unui model poate fi determinată prin examinarea individuală a seriei armei celor cu număr de serie peste 70 000 adăugânduli-se o literă din alfabet. Mai cuprindeau ştanţate şi emblemele naţionale şi anul de fabricaţie.
În 1914 apare Model 08/14 pentru marină. Avea caracteristică ţeava de 200 mm cu înălţător tangenţial reglabil, un pat demontabil ce era folosit şi ca toc şi o magazie tip zambur cu capacitatea de 32 de cartuşe. Aceasta din urmă nu era foarte eficientă, fapt pentru care curând s-a renunţat la ea.
După încetarea ostilităţilor primului Război mondial, caracteristicile standard a pistolului Luger s-au modificat semnificativ în urma tratatului de la Versailles care interzicea Germaniei să fabrice arme de mână cu calibre mai mari de 8 mm sau cu ţevile mai lungi de 95 mm. Reacţia teutonă a fost imediată revenindu-se la calibrul 7,65 mm şi la lungimea ţevilor de 93 mm. Oricum au fost fabricate mai multe mii de bucăţi şi în depozite existau componente pentru încă câteva mii ce nu fuseseră încă ansamblate.
Companii precum Vickers din Anglia şi Simons&Son din Suhl au profitat de acestea, manufacturând sau ansamblând propriile versiuni în măsura în care au căpătat acces la aceste componente. În 1924, Elveţia efectuează câteva modificări minore proiectului şi trece la manufacturarea propriilor arme cu marcajele arsenalului guvernului din Berna.

Lugerul din Oberndorf
În 1930 DWM transferă toată tehnologia fabricii Mauser din Oberndorf, uzina în care astăzi se fabrică renumitul Heckler&Koch, unde între 1936 şi 1940 vor fi fabricate versiunile comerciale purtând marcajele Mauser. În perspectiva începerii celui de-al Doilea Război Mondial uzinele Krieghoff încep să fabrice pistoale Luger mai ales pentru uzul Aviaţiei germane Luftwaffe, dar şi de uz comercial.
Dar odată cu începerea războiului, Berlinul se vede nevoit să se reorienteze către o familie de arme mai ieftine şi mai uşor de fabricat, de la P-38 şi Sturmgewehr, până la Panzerfaust. Lugerul fiind o armă costisitoare a avut o viată scurtă. Producţia lui a fost întreruptă în 1942 în favoarea unui nou venit pe piaţă, Walther P-38.

Chiar şi în aceste condiţii se pare că mai există cel puţin 3,5 milioane de pistoale Luger, fabricate de mai multe companii şi guverne. Luger a fost ales să servească Brazilia, Bulgaria, Chile, China, Olanda, Iran, Luxemburg, Mexic, Norvegia, Portugalia, Romania, Rusia, Elveţia, Turcia şi binenţeles Germania.
De fapt nici chiar trecerea Germaniei la fabricarea de arme mai ieftine nu a reuşit să ducă la “moartea” acestui frumos pistol. Din 1945 el reapare cataloage. Mauser lansează o nouă versiune, Erma fabrică o imitaţie pe calibrul.22LR, Stoeger scoate un model din oţel inoxidabil. Despre acesta din urmă există o istorie interesantă. Intemeietorul acestei companii fiind A.F.Stoeger, distribuitorul Luger din New York în anii 1920. Compania a înregistrat chiar în SUA numele de Luger ca marcă înregistrată.
În orice caz, Luger a fost şi rămâne o piesă centrală a oricărei colecţii serioase.

Bibliografie

Wikipedia, the free encyclopedia
Paul Regnier – The Borchardt-Luger History -
Jan C. Still – Imperial Lugers (Still’s Books – 1994)
Jan C. Still – Third Reich Lugers (Still’s Books – 1988)
Jan C. Still – Weimar Lugers by (Still’s Books – 1993)
Charles Kenyon – Lugers at Random (Hand Gun Press – 1990)
Mauro Baudino – La Luger Artiglieria (Editoriale Olimpia – 2004)
Sebesteyen Gorka “Luger P-08″. American Handgunner. 28 Jun, 2009.
A.B.Zhuk- The illustrated Encyclopedia of Handguns-Ed. John Walther, 1995

Picture shows Toggle GL, magazine GL, documents and original Swiss patent.
Gazette des armes,
American Riffleman.