Arhiva July, 2007

Colecţii şi colecţionari, de Vili Stancu

De la aparitia omului, pe lângă activităţile zilnice menite să-i asigure subzistenţa, el a început să-şi umple timpul liber cu tot felul de ocupaţii, uneori total inutile, care nu făceau decât să-i împodobească existenţa. A început să adune tot feluri de nimicuri care îi înfrumuseţau peştera, coliba, cortul, casa, vila, etc.La început poate că unele aveau o oarecare utilitate, fie şi religioasă. După ce şi-au pierdut utilitatea, probabil au fost păstrate sau mai degrabă depozitate. Generaţiilor următoare care le-au găsit li s-au părut probabil nişte vechituri simpatice, sau frumoase, sau „au fost ale lui bunicu”, sau „sunt mai bine păstrate decât ale tale”, sau mai valoroase. Când au mai găsit una, au achiziţionat-o. Când au avut mai multe, s-au lăudat prietenilor. Când a devenit renumit a facut o expoziţie şi probabil astfel s-a născut noţiunea de colecţionar. Depozitul a devenit colecţie, vechiturile au fost restaurate, multe dintre ele recăpătându-şi strălucirea de odinioară. Unele au fost folosite ca material didactic şi documentar şi au apărut specialiştii în domeniu. Şi tot aşa putem continua la nesfârşit.

Colecţionarul este perceput ca fiind un tip puţin excentric sau chiar maniac (în sensul bun al cuvântului), un zăpăcit care nu face rău nimănui, nu deranjază pe nimeni şi chiar dacă obiectele pe care le colecţionează sunt uneori complet inutile şi de cele mai multe ori nu interesează pe nimeni, ele îi oferă satisfacţii pe care marea majoritate nu le înţelege sau eventual sunt impresionaţi dacă valoarea lor se exprimă în sume cu multe zerouri în coadă. Unii au fost în stare de sacrificii imense pentru a strânge colecţii impresionante. Personal am cunoscut persoane care şi-au dedicat întreaga viaţă pasiunii lor, mai ales când aceasta se împletea cu latura profesională. Au dus o viaţă modestă (uneori e mult spus), nefiind călăuziţi decât de marea lor pasiune. Abia după ce s-au stins, s-a aflat că patrimoniul naţional s-a îmbogăţit cu valori inestimabile şi aici mă simt onorat să amintesc numele regretatului profesor de istorie Simache (nea Simache) din Ploieşti.
Se colecţionează orice. Există colecţii de timbre, cutii de chibrituri, şerveţele, unelte, tacâmuri, capace de bere, seminţe, cuie, potcoave, capace de roţi, brichete, ceasuri, brice, mobilă, covoare, tricouri, fotografii, reviste, cărţi, tablouri, obiecte de artă şi se merge până la automobile, avioane, tancuri, arme, muniţii … Aici am ajuns la ceea ce ne doare.
În ţările „civilizate” colecţionarii de arme sunt pur şi simplu „colecţionari”. E drept că specificul obiectelor din colecţia lor necesită în unele ţări o autorizaţie. În altele sunt doar simpli deţinători de arme. Dar în momentul în care sunt recunoscuţi ca atare se consideră că prezintă suficiente garanţii morale pentru ca asupra lor să nu planeze suspiciuni ce vizează încălcarea legii. De aceea armele pe care le deţin, nici vorbă să fie dezafectate, găurite, obturate, mutilate „făcute inofensive” de teama că le-ar putea folosi.

Noi avem nişte legiuitori care nu pot cu nici un chip să înţeleagă că a fi colecţionar de arme (evit cuvântul „de panoplie”) implică nişte responsabilităţi asumate. Asupra ta planează suspiciuni încă înainte să încalci legea, mai precis „prezumţia de vinovăţie”. Şi aceasta se manifestă la nivelul organismelor superioare sau centrale care dau spre teritoriu ordine în contradicţie flagrantă cu legea. Aceştia au printre altele şi atribuţiuni în a propune legi coerente. În momentul în care li se semnalizează inadvertenţe, greşeli de fond sau pur şi simplu greşeli de formă, îşi declină competenţa argumentând că la întocmirea legii au fost consultaţi „specialişti în domeniu”. Dacă întrebi de numele vreunui specialist nu vei reuşi să-l afli. Specialistul reprezintă o entitate difuză ce nu poate fi percepută decât prin efectele activităţii lui şi de aceea nu poate fi tras la răspundere pentru greşelile pe care le face sau pentru faptul că pur şi simplu îi dezinformează pe cei ce redactează textul de lege şi sigur, datorită funcţiei, numele lui reprezintă informaţie clasificată. Ori, să implici un reprezentant al armatei sau poliţiei în domeniul armelor de colecţie (a armelor deţinute de către civili în general) este ca şi cum ai consulta un zugrav în domeniul picturii renascentiste. O eventuală dezbatere publică a proiectelor de lege este refuzată la anumite nivele, e drept politicos invocându-se secretul de serviciu până la promulgarea legii când e deja prea târziu. Iar daca reuşeşti să te strecori la masa discuţiilor şi nu reuşesc să te pună la punct, zic ca tine şi fac tot ca ei pentru ca mai au un atu care este maşina de vot a parlamentului. După ce trece şi de aceasta e prea târziu să te mai agiţi pentru că nu se mai pot face modificări, iar noi ne pricopsim iarăşi cu o lege care până observă cineva din UE că e o porcărie şi să solicite revizuirea ei trebuie să o respectăm. Ce e mai rău este că aceşti tovarăşi legiuitori impun elaborarea unor legi în contradicţie cu principiile democratice, cu cerinţele forurilor internaţionale, cu Constituţia şi în ultimă instanţă cu bunul simţ.

Dar să revenim. Armele (şi muniţiile lor) fac parte alături de alte obiecte, din zestrea culturală, tehnică, istorică şi ştiinţifică a fiecărei ţări. Pe de-o parte fiindcă au fost produse în acea ţară, pe de altă parte pentru că ne oferă date despre contextul istoric, politic, economic, tehnic şi chiar cultural al perioadei în care au fost create. O mare parte din responsabilitatea păstrării lor alături de alte obiecte de colecţie revine colecţionarilor particulari. Interesul şi pasiunea acestora reprezintă o garanţie a prezervării lor pentru generaţiile următoare şi cercetările istorice nu pot decât să înflorească în urma colaborării între colecţionarii particulari specializaţi şi muzeele cu preocupări mult mai largi şi cu bugete limitate. Colecţionarii privaţi îşi cheltuiesc banii şi timpul pentru a crea colecţii valoroase accesibile specialistilor şi care mai devreme sau mai târziu vor fi accesibile şi publicului larg fie prin publicaţii, fie prin intermediul muzeelor private sau publice sau expoziţiilor. Aici trebuie să fac o mică digresiune. Cum poate un colecţionar să consulte un istoric de exemplu pentru o expertizare sau restaurare, sau să prezinte o armă într-o expoziţie, în condiţiile în care scumpa noastră lege ne permitem să scoatem armele de la locul unde este păstrată colecţia numai în două situaţii: pentru depunerea la un armurier sau la viza periodică a permiselor.
Cert este că fără contribuţia unor generaţii de colecţionari particulari, multe muzee ar fi fost goale sau nici măcar nu ar fi existat. Dacă am amintit de nea Simache se cuvine să amintim de Muzeul ceasului din Ploieşti a cărui existenţă i se datorează.

Important de menţionat.
„Colecţionarii serioşi de arme şi muniţii nu apar în statisticile poliţiei referitoare la infracţionalitate. Măsura de a le facilita activitatea nu reprezintă un factor de risc pentru siguranţa publică”. Am citat aici din introducerea memorandumului pe care FESAC (Federaţia Asociaţiilor Europene a Colecţionarilor de Arme) l-a adresat Consiliului Comunităţii Europene. Acest memorandum, conform art. 2, subliniază faptul că Directiva din 18 iunie 1991 privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme nu se aplică: forţelor armate, autorităţilor cu atribuţiuni în apărarea ordinii publice şi colecţionarilor de arme. Activitatea colecţionarilor de arme este reglementată de legislaţiile naţionale.
Surpriză! În primul rând aflăm că există o asemenea federaţie. Aceasta presupune mai multe asociaţii, care la rândul lor presupun mai mulţi colecţionari. Ştie cineva câţi colecţionari sunt în România? Dar asociaţii? Din fericire se pare că situaţia începe să se schimbe. Acum câţiva ani a apărut ANDA, iar acum ANCA. Iată deci că avem două asociaţii care oferă suportul legal pentru desfăşurarea activităţii colecţionarilor de arme şi muniţii. Începem să avem o evidenţă a colecţionarilor, să creăm legături de colaborare între ei pentru schimburi de experienţă, cunoştinţe şi opinii, să îi facem să se cunoască şi să adopte o atitudine comună împotriva tendinţei generale de a li se călca în picioare pasiunea.
Mai departe, tot FESAC vine cu propunerea pentru o directivă specială care să determine ţările UE să adopte o legislaţie comună care să reglementeze acest domeniu. Credeţi că la noi se vă putea? Mi-e teamă că încă multă vreme soarta armelor vechi găsite va fi topitoria, aşa cum de mulţi ani, adevărate valori şi-au găsit sfârşitul în sape şi pluguri.
Una peste alta este că după atâta agitaţie am reuşit să obţinem de la legiuitor recunoaşterea noţiunii de „colecţionar de arme şi muniţii”,”arme de colecţie” şi „arme vechi” (atât denumirea cât şi definiţia propusă de noi au fost altele), prin aceasta deschizând drumul pentru înfiinţarea ANCA.
Cu această ocazie, Asociaţia Naţională a Deţinătorilor de Arme îi urează bun venit, cu convingerea că împreună vom putea să ne susţinem mai ferm punctul de vedere şi că vom putea accede la o legislaţie normală într-o ţară normală în care să domnească buna credinţă.

18 July, 2007

Armele – o istorie fara sfarsit, de Cristian Rădulescu

Armele au avut si vor avea , cu siguranta, o importanta covarsitoare in istoria si dezvoltarea umanitatii. Practic, intreaga dezvoltare sociala si istorica a speciei umane este intrinsec legata de inventarea si perfectionarea continua a sistemelor de arme. In tot decursul istoriei speciei umane, arma a fost singura unealta care a fost dezvoltata continuu, fara intrerupere, proces care , se poate observa foarte usor, continua si azi.Cantitatea imensa de informatii publicata in ultima suta de ani despre istoria armelor, si in special in ultimile patru decenii, este mult mai mare decat ceea ce se cunostea inainte despre oricare segment al istoriei armelor. S-au publicat studii detaliate despre dezvoltarea anumitor tipuri de arme, armurieri, mecanisme sau marci, asa incat este practic imposibil si sa facem doar un sumar al acestor informatii in cele ce urmeaza.
Facand referire particulara la armele de foc, putem spune ca originea lor a ramas intrucatva obscura. Dar nu exista nici urma de indoiala ca poporul chinez a folosit praful de pusca pentru arme pirotehnice inca de la inceputul secolului al XI-lea DC, iar formula pulberii negre a ajuns in vestul Europei, posibil pe filiera araba, la mijlocul secolului al XIII-lea, cel tarziu.
Cele mai vechi dovezi palpabile ale existentei unei arme de foc o gasim intr-o ordonanta florentina din 1326, in care se negocia fabricarea unui tun,precum si in manuscrisul lui Walter de Milemete “De Nobilitatibus,Sapientiis, et Prudentiis Regnum” datat 1326-7, si detinut azi in Biblioteca Crestina din Oxford.

Odata cu trecerea timpului, nevoia imbunatatirii calitatii tehnice si balistice a armelor de foc a crescut. Inventiile, inovatiile, incercarile de modificari tehnice mai mult sau mai putin reusite, au facut din armurieri adevarati pionieri ai progresului tehnic.
La primele arme de foc, sistemele de aprindere erau primitive, facandu-se cu ajutorul carbunilor aprinsi sau al unui fier inrosit,arma avand ca accesoriu o mica tigaie metalica plina cu jar de carbune. Aparitia mecanismului de dare a focului cu fitil la inceputul anilor 1400 a fost un pas inainte in evolutia armelor. Tragatorul putea aprinde incarcatura cu ajutorul unui mecanism care deplasa un fitil aprins intr-o incarcatura de initiere. Acest lucru a permis luptatorilor o mai mare mobilitate, in secolele al XV-lea si alXVI-lea aparand corpurile de archebuzieri si muschetari.
Dar evolutia nu s-a oprit aici. Mecanismul de dare a focului cu rotita si cremene,care este atribuit ca inventie lui Leonardo da Vinci,in jurul anului1500, a rezolvat problema portului armelor incarcate si gata de executare a focului, fara primejdia ca jarul fitilului sa se stinga.
Mecanismele armelor evolueaza si prima arma cu cremene si amnar (mecanism cu cremene de tip francez), apare in Franta intre anii1610 –1615, inventia sa fiind atribuita mecanicului –armurier Marin le Burgeoys din Lisieux.

Intre timp, in afara de mecanismele de dare a focului, si tevile armelor sufera modificari cruciale. Ghinturile, create initial de armurieri pentru a prelua reziduurile de pulbere arsa si a preveni ancrasarea tevilor, s-au dovedit a fi un element esential in inbunatatirea preciziei tirului, cat si in imbunatatirea balisticii exterioare a proiectilelor. Parte intamplare, parte, experienta, teava ghintuita a fost un progres major in evolutia armelor de foc. Inventia lor este atribuita armurierilor Gasper Koller din Viena si August Kotter din Nurenberg la sfarsitul secolului al XV-lea.
Aparitia sistemului de aprindere cu capsa a revolutionat hotarator armele de foc. Ideea de a folosi fulminatul de mercur pentru a aprinde , prin lovire, o incarcatura de pulbere, apartine reverendului Alexander John Forsyth (1768-1843), preot din Aberdeenshire, dar un pasionat mecanic si chimist amator. Deodata, armele si incarcatura lor nu mai erau la discretia conditiilor atmosferice. Armele puteau fi purtate incarcate in siguranta fara pericol de accident, focul si reincarcarea se puteau executa mult mai rapid. Din punct de vedere militar, efectele au fost covarsitoare, arta razboiului capatand noi valente.

Armele evolueaza in continuare si o aparitie notabila este inventia, in 1836 a primului revolver cu capsa cu adevarat functional, de catre colonelul american Samuel Colt.
Secolul al XIX-lea, este, putem spune fara sa gresim,o explozie de inventii si inovatii in domeniul armelor de foc . Sute si mii de inventii, inovatii, proiecte si incercari au propulsat armele in configuratia pe care o cunoastem azi.
In 1845, francezul M. Flobert inventeaza munitia ce-i poarta numele, precum si categoria de arme de agreement care este larg raspandita si in timpurile noastre. Nu dupa mult timp, in 1857 americanii Horace Smith si Daniel Wesson produc primul revolver care folosea cartuse independente cu tub metalic.
La scurta vreme, in 1867, colonelul Edward M. Boxer inventeaza cartusul cu percutie centrala si capsa de initiere ce-i poarta numele.
Francezii inventeaza in 1884 pulberile pe baza de nitroceluloza , iar Franta este prima tara care adopta pulberea fara fum pentru armele militare in anul 1886.
Primul pistol semiautomat cu adevarat functional este inventat de germanul Hugo Borchard in 1893, iar in 1897 americanul John Browning obtine patentul pentru pistolul care sta la baza liniei de pistoale Colt si in ziua de azi. In anul 1900, practic toate armele militare din lume foloseau incarcaturi de pulbere fara fum.

Aceasta scurta trecere in revista a armelor de foc este departe de a se dori completa sau relevanta. Ea marcheaza mai mult cateva puncte de reper in acest domeniu.
Din punct de vedere legislativ,normative si legi de inregistrare a armelor au inceput sa apara abia dupa revolutiile burgheze din Europa anului 1848. Guvernele conservatoare de atunci, speriate de puterea pe care o aratase populatia inarmata cu prilejul rebeliunilor si de perspectiva de a pierde puterea, au incercat, prin diverse constrangeri legislative, sa limiteze si sa controleze accesul supusilor la arme. Mai mult decat atat, marile imperii coloniale au incercat si chiar au impus prin mijloace dure, atat legislative cat si armate, sa dezarmeze populatia bastinasa din coloniile aducatoare de profit si bogatie.
“Dintre toate relele aduse de guvernarea britanica in India, istoria va privi dezarmarea unei intregi natiuni ca pe cea mai rea” spunea marele filosof si ganditor Indian Mohandas Kharamchand Ghandi.

Legile de control ale armelor detinute de civili au atins cote aberante in regimurile totalitare, fiind reflexii ale fricii regimurilor fata de propriile popoare. Este binecunoscut exemplul Poloniei interbelice, unde guvernul socialist de atunci a introdus legea inregistrarii armelor detinute de civili. Cand Germania a ocupat Polonia, nazistii nu au facut altceva decat sa ia registrele de arme din sediile politiei poloneze si sa ridice punctual armele de la civilii polonezi. Rezistenta poloneza a fost ucisa inainte de a se naste, civilii polonezi dezarmati neputand organiza nici o miscare de opozitie notabila.
Legi care au restrictionat masiv drepturile cetatenilor de a detine si purta arme au fost impuse dupa al doilea razboi mondial in toate tarile care au cazut sub influenta sovietica, Romania nefacand exceptie de la regula. Doar revolutia din 1989 si apropierea Romaniei de valorile democratiei europene au facut ca legislatia romaneasca in domeniul armelor sa fie imperios necesar supusa schimbarii. Globalizarea a impus abordari diferite a legislatiei referitoare la arme fata de trecut, restrictiile trebuind sa se adapteze noilor libertati cetatenesti. Chiar daca noua lege 295 prezinta cateva libertati limitate in privinta detinerii de arme de catre civili, majoritatea aspectelor generate de ea sunt pretabile la imbunatatiri, nu neaparat restrictive, ci mai mult adaptate la noul climat social. Nu putem decat sa speram ca si legiuitorii nostri vor adapta, in privinta legilor si normativelor privind armele ,o conduita si o abordare democratica.

Libera circulatie a persoanelor, cat si a bunurilor, garantarea dreptului de proprietate, ridica noi aspecte legislative care nu privesc doar aspectul armelor in sine, ci si ale drepturilor cetateanului. Iar daca vorbim despre drepturile cetateanului, trebuie sa retinem si sa intelegem un singur aspect: ele nu sunt negociabile.

14 July, 2007


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole