Arhiva September, 2007

Istoria AK, de Viorel Liviu Pop

Peste ~3 luni (27 decembrie) se implinesc 60 de ani de cand a fost adoptata. La multi ani!
Inainte de a putea aprecia ce a insemnat aparitia Avtomat Kalashnikova Obrazets 1947 (AK-47, cum este cunoscut pe tot globul) trebuie sa avem in vedere cam ce exista in epoca respectiva in materie de arme cu incarcare automata. Ultima decada a secolului XIX a insemnat mai mult decat 10.000 de ani de evolutie umana in ceea ce priveste dezvoltarea tehnicii si in special a mecanicii. In domeniul armelor de foc, in aceasta perioada s-au pus bazele mecanismelor pe care le folosim si in ziua de azi, ba chiar s-au cristalizat mecanisme care au ramas neschimbate dupa mai bine de 100 de ani. Perioada extrem de agitata, marcata de conflicte armate permanente, mai prin toate colturile lumii si, in special in colturi indepartate, departe de ochii mediei ce abea se nascuse, a oferit prilejul de a experimenta in practica toate noile achizitii ale tehnicii. Aparitia mitralierei, arma ce oferea posibilitatea raspandirii unui ‘nor’ de proiectile, cu o cadenta foarte mare si deservita de un numar minim de soldati a deschis ochii tuturor strategilor in ceea ce priveste avantajul folosirii armelor ce puteau reincarca foarte rapid.

Chiar inainte de sfarsitul secolului s-au cristalizat principalele arme de infanterie ce aveau sa domine conflictele din prima jumatate a secolului urmator, Mosin-Nagant 91/30 si Mauser 98. In anii imediat urmatori cam toate armatele moderne trec la adoptarea armelor sistem bolt-action cu magazie de cartuse sub culata, alte variante aparute fiind reproduceri sau mici evolutii ale sistemului Mauser in peste 75% din cazuri (Enfield MK engleze, Patern americane, etc.). Insa tehnica nu tinea pasul cu dorintele si dezideratul de a avea o arma cu o putere similara carabinelor si cu incarcare automata care sa fie si portativa nu putea fi atins inca. Mitraliera Maxim implinea primele deziderate dar numai portativa nu putea fi numita, la fel ca si urmatoarele aparitii.

In domeniul armelor scurte sistemul cu inchizator labil era deja cunoscut dar nu tolera munitii suficient de puternice pentru a fi folosite in conflictele armate decat cu importante cresteri de masa, ce transformau armele in ceva mult mai mare decat o arma ‘de buzunar’. Ca urmare apar cercetarile ce urmareau descoperirea unor mecanisme ce sa permita folosirea unor munitii cu putere de stopare mare dar cu dimensiuni continute. Se dezvolta astfel inchizatoarele cu deschidere intarziata ale pistoalelor Borchart si Mauser, urmate de Luger si Browning. Primul razboi mondial confirma necesitatea armelor automate, arata ca armele gen carabina cu munitii puternice si distante eficace de multe sute de metri nu sunt eficiente si stimuleaza producerea de armament de infanterie automat ce foloseste cartuse de pistol, teava un pic mai lunga si masa un pic mai mare a armelor permitand o distanta eficace mai mare si un control superior la ‘foc automat’. Thompson, Sten, Schmeisser, PPS, Beretta, Orita sunt o mica parte din numele armelor dezvoltate pe acest principiu. In ceea ce priveste arma ideala a infanteristului, dezideratul era departe de a fi atins astfel incat coexistau in cadrul acelorasi formatii de baza (grupa de soldati) vechile carabine si mai noile automate, in proportii variabile functie de posibilitatile materiale si strategia diverselor armate. In acest context, puterea economica cu cea mai mare crestere a epocii –USA –isi permite sa intretina o armata costisitoare si sa solicite o arma de infanterie care sa imbine cele doua deziderate. Dupa multi ani de cercetari, experimente, competitii, perfectionari, armata USA este prima in lume ce adopta ca arma de infanterie o carabina semiautomata ce foloseste puternicul 30-06, de fapt cea mai puternica munitie de infanterie folosita. Al doilea conflict mondial arata destul de repede inutilitatea si marile deficiente practice ale folosirii unei munitii atat de grele si naste ideea unor munitii intermediare ca putere intre cea de pistol si cea de carabina. Apare 8×33 kurz dar si arma ce il folosea in armata germana – Schmeisser MP 43/44, urmate la mica distanta de 7,62×39 si armele corespunzatoare in armata sovietica, armatele implicate in acel moment in cel mai crunt conflict dus de oameni in intreaga lor istorie.

Simonov isi facuse debutul cu arma anti car semiautomata in cal. 14,5×114 si ce test mai bun decat folosirea unei asemenea munitii putea fi facut sistemului cu recuperare de gaz si piston cu cursa lunga plasat deasupra tevii? Practic, inventarea SKS-ului a fost o reducere la scara, chiar daca importanta, mentinand mare parte din caracteristicile de desen ale armei ‘traditionale’ cu o mecanica si un cartus modern. Mult mai mult muncisera germanii la arma lor si asta pentru ca ideea initiala nu a fost cea mai fericita si a necesitat multe ‘transformari’ ulterioare. Totusi, ei au reusit sa fie primii care au pus la dispozitia soldatilor adevarata arma moderna de infanterie. Cam acesta este contextul in care Stalin, in 1943 (15 iulie, dupa unele surse, in urma examinarii de catre Stalin a unei MP 43 de captura) ordona producerea unei arme moderne, mai buna decat cea germana, mai buna decat orice exista in lume la acel moment, de fapt.
Imediat dupa ordin se pun bazele unui proiect ambitios, mai ales avand in vedere conditiile de razboi, se stabilesc echipe formate din cei mai competenti cercetatori si realizatori rusi de arme ai momentului, se traseaza liniile directoare si se incepe lucrul la o serie de proiecte relativ independente lansandu-se si o competitie in acest sens. Proiectul era ceva mai vast si urmarea producerea unei familii de arme pentru acest calibru, familie formata dintr-o carabina semi-automata, o arma de asalt si o pusca mitraliera.
Pana la sfarsitul anului, munitia este proiectata si construita sub forma cartusului 7,62×39 (o adaptare a calibrului .30 folosit de armata sovietica intr-un tub mai scurt, tubul fiind proiectat integral nou si nu adaptari ale celor existente), cartus echivalent ca performante cu 8×33 german (dupa cum si 7,62×54 R este aproape superpozabil ca performanta cu 8×57 JS). Paternitatea lui 7,62×39 revine biroului de studii tehnice OKB prin inginerii N. Elisarov, P. Rjasanov si B. Semin si cartusul este adoptat de armata sub numele M-43.
Nu mai putin de 15 ‘nume grele’ ale industriei de armament sovietice sunt implicate in noul proiect, printre cei mai cunoscuti fiind W.A. Degtjarev, F.W. Tokarev, A.I. Sudajev, S.G. Simonov, oameni care aveau cel putin cate o realizare notabila in domeniul armelor cu incarcare automata, deja in uz in armata sovietica.
Pana la data respectiva, experienta rusilor in materie de arme semi/automate nu era deloc de neglijat, primele incercari ale rusilor datand din 1907 si se datoreaza primului teoretician rus in domeniu – Fedorov care si incearca producerea unei arme automate in 7,62×54 R, iar sfarsitul Primului Razboi Mondial gaseste in functiune Avtomat Federov 16 in calibrul 6,5×50 japonez (calibrul rus era prea puternic si armele nu rezistau). Dupa Revolutia din octombrie, Fedorov nu agreeaza noua putere si emigreaza. In perioada interbelica proiectele continuasera cu mai mult sau mai putin succes, fiind adoptate si aflandu-se in functie succesiv carabinele semiautomate SVT 38/40 ale lui Tokarev. Problemele de functionare generate de mecanica relativ complicata a armelor ca si de puterea excesiva a cartusului 7,62×54 R au afectat toate aceste arme, ca si tentativele altor cercetatori.
Simonov avea deja ‘in uz’ doua modele de arme semi/automate, PTRS in 14,5×114 si SKS 41 in 7,62×25 Tokarev, dupa ce experimentase si automatul AVS 36 in 7,62×54 R, fara prea mare succes insa. Fara prea mult timp la dispozitie, in circa 6 luni apare ceea ce avea sa devina ‘Samozaridnya Karabina Simonova Obrazets 1945’ – SKS 45, carabina semi-automata ce folosea sistemul de recuperare de gaz si piston cu cursa scurta care isi si incepe testele pe frontul nordic in iarna lui 1944. La sfarsitul anului este adoptata si in 1945 incepe productia de serie, initial mica pentru ca varful de productie sa se atinga intre 1949-1955 (anul incetarii productiei in URSS, ulterior arma fiind fabricata in tarile satelite iar Norinco din China o produce pentru piata civila si astazi!). Era un inceput dar nu era suficient, arma nefiind capabila de foc automat si fiind inca departe de pusca de asalt ceruta. Cu toate acestea a continuat sa se produca si sa fie in uz mult dupa aparitia lui AK-47.

Legenda (sau realitatea) spune ca unul dintre membrii importanti ai colectivelor reunite pentru proiect, Sudajev, a decedat pe neasteptate si a fost inlocuit de tanarul Mikhail Timofejevici Kalashnikov (absolvent al unui liceu tehnic – i se reproseaza aceasta pregatire insuficienta uitand insa ce insemna liceul in anii interbelici, fost comandant al unei unitati de tancuri sau numai de tanc?!), propulsat in aceasta echipa de un inalt responsabil militar ce ramasese impresionat de tanarul tanchist in urma unei spitalizari in comun: se spune ca i-ar fi prezentat un proiect al unei noi arme si si-a impresionat superiorul prin calitatea foarte ingrijita a manoperei si bogatia detaliilor constructive desi arma in sine nu era inca functionala. In scurt timp se separa colective mai reduse de specialisti care incep sa dezvolte in paralel diferite modele de arme intrand intr-o competitie acerba, punctata de prezentari si teste periodice ale diferite modele de arme si evolutii ale acestora.
In ianuarie 1947 ramasesera 3 modele concurente: TKB 415 produs de Bulkin la Tula, KBP 520 produs de Dementjev si KBP 580 produs de Kalashnikov, ambele la KBP. Dupa primele teste, modelul din Tula parea sa conduca cursa dar Bulkin a cazut in dizgratie (in urma unui conflict cu echipa militara de teste) si arma sa a fost respinsa. Testele au durat aproape un an si, in decembrie 1947, presati de sosirea noului an si de oferirea unui cadou remarcabil lui Stalin, comisia adopta modelul propus de Kalaschnikov, model ce avea sa devina AK 47. Renuntandu-se la competitie, toate armele au fost predate unei echipe unice care a continuat dezvoltarea sub conducerea inginerului A. Sajzev preluand ce era mai bun din modelele prezentate, sub controlul foarte apropiat al armatei ce a efectuat mii de teste cu nenumarate variante de evolutie ale armei. Se pare ca initial AK-ul adoptase un sistem de percutie cu percutor lansat ce nu dadea rezultatele scontate si facea constructia inchizatorului extrem de complicata. Acesta a fost schimbat prin sistemul cunoscut azi, cu cocos intern (patent al cehului E. Holek, folosit si de Schmeisser la MP 43/44 dupa ce avusese aceleasi probleme cu percutorul lansat la varianta 42). De asemeni, a fost adoptat un alt capac la cutia mecanismelor iar teava a fost scurtata. Cei doi fosti concurenti, Dementjev si Kalashnikov au conlucrat la elaborarea variantei finale. Detractorii lui Kalashnikov ii reproseaza acestuia faptul ca, din cele trei arme prezente in concurs, a lui nu avea niciun element nou, patent personal. Ba chiar, cei ce o ‘lauda’ spun ca ‘meritul’ acestei arme este acela ca nu mai poseda nimic din piesele proiectului initial, arma nefiind decat o adunatura de piese preluate de la Garand, SKS, MP 44, etc. Oricum, meritul celor ce au lucrat la proiect si au reusit obtinerea noii arme nu poate fi negat chiar adevarate fiind cele spuse mai sus. De ce a fost ales numele lui Kalashnikov si nu cel al lui Dementjev pentru a denumi noua arma nu se stie. In ceea ce priveste eventualele ‘imprumuturi, nicio arma a epocii nu poseda toate caracteristicile lui AK: Garand-ul avea piston cu cursa lunga dar plasat sub teava si priza de gaz era la gura tevii nu la jumatate, caracteristici pe care le poseda MP 43/44 dar, inaintea lui le avusese PTRS-ul. MP – ul este prima arma cu carcasa de tabla ambutisata dar nu foloseste un inchizator rotativ iar, la varianta 43, cea care a determinat ordinul lui Stalin, inchizatorul tragea din pozitia deschis, abea la MP 44 ajungandu-se la pozitia inchis in momentul tragerii. Oricat s-ar cauta similitudini, aceste sunt mai mult conceptuale si mai putin ‘copiate’.
In 1949 arma ajunge la forma pe care o cunoastem astazi si incepe sa intre in dotarea armatei sovietice iar productia ‘in plin’ incepe cu adevarat in 1951. Dezvoltarea modelului a continuat in decadele urmatoare, atat in Uniunea Sovietica si statele satelite din blocul comunist cat si in alte tari dand nastere unei intregi familii cu ramificatii in toata lumea ca si unor modele noi ulterioare. Ultima implicare a lui Kalashnikov in proiect a fost la realizarea variantei AK 74, aceasta marcand trecerea la calibrul mai mic 5,45×39 tras dintr-o teva cu ghinturi cu profil rotunjit si la carcasa realizata integral din tabla ambutisata (in loc de frezata din plin ca la modelul 47) precum si la adoptarea compensatorului tipic asimetric la gura tevii, proiect al inginerului Petr Tkatschev. ‘Tanarul’ inginer M. T. Kalashnikov a continuat sa lucreze in industria de armament pana in zilele noastre, in prezent aflandu-se la venerabila varsta de 94 de ani tot in mijlocul armelor care i-au adus faima. Se zice ca modelul original al armei sale se gaseste si acum pastrat ‘la secret’ in Muzeul Marelui Razboi din Moscova. Dupa destramarea Uniunii Sovietice si reculul initial in productia de armament, Kalashnikov s-a retras la o resedinta privata dar a ramas in contact cu cercetarile in domeniu si dezvoltarile ulterioare ale armei. In prezent, atins de ‘capitalism’, dupa ce a reusit patentarea in nume propriu a acumulat o avere considerabila din ‘drepturile de autor’ avand in vedere productia inca impresionanta a modelului si derivatelor.

AK-ul este o suma de caracteristici pozitive a ce exista in materie de semi cu cartus cat de cat serios la sfarsitul WWII, imbinate magistral si acesta este meritul lui Kalashnikov. Pornind de la Mp 44 si SKS 45, preluand cate ceva de la arma americana Garand ca si niste incercari englezesti in domeniu, din experienta sovietica anterioara, etc. a fost creata o arma special pentru proaspatul 7,62×39. Ideea de la care s-a plecat a fost experienta razboiului ‘modern’ – este necesar un glont micut, cu putere de stopare suficienta, tras dintr-o arma super-fiabila, cu magazie mare, cu posibilitate de foc automat, cu precizie rezonabila pana la 200 m si distanta eficace (tragator+arma+munitie) pana spre 300 m, cu un maxim spre 600 m, ieftina, usor de intretinut, indemanatica. Cartusul s-a dovedit rapid bun, plasarea tubului de gaze la Tokarev SVT 40, MP 44, SKS 41/45 deasupra tevii cobora axa de tragere si facea reculul vertical mai bine gestionabil la tragerea in rafala, o teava mai lunga de 40 cm nu-si avea rostul, sistemul cu imprumut de gaze si piston cu cursa lunga era suficient de simplu si de fiabil, chiar daca nu cel mai rapid si care sa confere precizia cea mai mare dar realiza o inchidere sigura prin inchizatorul rotativ cu doua nuturi de inzavorare asemanator carabinelor bolt-action si costa mult mai putin pentru a fi produs decat sistemul cu piston intermediar cu cursa scurta, iar sistemele de ochire deschise croite intermediar intre ‘achizitie rapida’ si ‘precizie’ se descurca bine (in fond era o evolutie de peste 50 de ani a celor de pe Mosin-Nagant si Mauser 98). S-a fabricat initial la Izmash, in Republica Urdmurst, ~600 km NN-V de Moscova. Asa a aparut AK-47 – pusca de asalt (mai degraba decat pistol mitraliera cum mai este denumit impropriu). Pe aceasta platforma au fost cateva evolutii sau transformari ulterioare. Prima a fost RPK, pusca mitraliera usoara prevazuta in proiectul initial – nimic altceva decat un AK cu teava mai lunga si cutia mecanismelor ranforsata, capabil sa suporte sarcini mai mari la trageri in rafale lungi. La exterior se remarca patul croit pentru tragerea din ‘culcat’ cu mana stanga pe pat si bipodul (plasat la gura tevii sau la mijlocul acesteia). Aceasta arma se chema la noi pusca-mitraliera sau PM si foloseste acelasi cartus de 7,62×39 (proiectile au fost dezvoltate foarte multe, de la cel de infanterie simplu la trasoare, perforante, incendiare, chiar de lemn pentru ‘manevra’, etc). La rusi a fost creata si s-a fabricat initial la MOLOT.
A doua a fost SVD-ul – arma semiautomata de precizie mai mare, capabila de repetarea rapida a focului, cu un cartus mai puternic, conceputa sa asigure sprijin ‘sniper’ grupei de infanterie. Doar rusii au avut asa ceva in cap la vremea respectiva, celelalte armate moderne vazand armele de precizie apanajul unor ‘elite’ – nimeni nu avea o arma de precizie considerabila la o grupa de 10 infanteristi. Diferentele fata de AK sunt multiple iar Dragunov spune ca este o arma complet noua, totusi alura nu poate fi confundata, parand fructul uniunii dintre ‘mamica’ AK si ‘taticul’ SVT. Calibrul ales a fost vechiul si bunul 7,62×54 R (intamplare sau geniu, constructia acestui cartus era mult mai moderna – exceptand rama – decat a cartuselor din epoca si a ramas asa pana in zilele noastre, ba chiar este ‘injurat’ de adeptii cartuselor ‘imbunatatite’ pentru ca nu poti face mai nimic la el, doar sa cresti unghiul la umar). Teava a fost intermediara intre M-N 91/30 cu 73 cm si M-N 38-44 cu 51 cm si a fost aleasa la 65 cm cu ascunzator de flacara (efectul de amortizor de recul a fost dezvoltat la modelele ulterioare). Sistemul foloseste acelasi imprumut de gaz, gaz preluat insa de un piston intermediar ‘cu cursa scurta’ (vezi SKS 45!), pistonul miscandu-se pe circa 3 cm, suficient cat sa transmita impulsul miscarii port-inchizatorului, scopul fiind acela de a reduce masele in miscare in timpul focului si a creste stabilitatea armei pentru repetarea rapida a focului (vezi si mult mai noul Benelli ARGO). S-a adaugat un suport pentru optica si o luneta. La aceasta arma a aparut si blocarea inchizatorului in pozitie retrasa dupa ultimul cartus tras. Datele de eficienta sunt undeva pe la 600 m distanta maxima cu precizie satisfacatoare dar merge si pana spre 800 m, in functie de calitatea munitiei folosita fiind creditata cu precizie de ~1,5 MOA. Cei 1200 m indicati de fabricant sunt un pic fabulatie. Au aparut si ceva modificari la cartus. Proiectilul model sniper pt M-N 91/30 avea cam 13 g iar pentru SVD s-a trecut la unul mai usor ~11 g (cel greu fiind mai dificil tolerat de mecanism). Nu stiu daca modelele initiale aveau dar ulterior a aparut si valva regulatoare cu posibilitatea de reglare a fluxului de gaz functie de cartusul folosit si de conditiile meteorologice, existand 11 pozitii diferite de reglaj ale valvei care trebuiau invatate de tragatori.
AK 74 este o evolutie ulterioara a AK 47, dupa trecerea prin etapa intermediara AKM. Nu s-a schimbat doar calibrul in 5,45×39 ci si mecanica a fost imbunatatita. Rusii trecusera prin experienta cartuselor cu calibre mai mici in tub mare dezvoltand 5,6×39 BARS/BAIKAL (foarte folosit de vanatorii din taiga la vanatul micut, tir gen varmint) ca si 6,5×54 R Vostok (calibru exceptional de precis la distante medii, dezvoltat special pentru concursurile de biathlon inter-armate, foarte ‘cautate’ in anii “60-“65, unde se tragea la 250 m intr-o tinta ‘farfurioara’ de 15 cm, obligatoriu cu arme de derivatie militara, cu sisteme mecanice de ochire si unde nordicii dadeau clasa cu Carl-Gustaf in 6,5×55 cu dioptri convergenti). De aici pana la a alege 5,45 mm diametrul noului proiectil a fost doar un pas, mai ales ca acum trebuia concurat .223 R care tocmai ca intra in armata USA. La partea mecanica a fost instalat sistemul ce permitea tragerea ‘burst’ a 3 focuri pe langa semi si automat iar teava a primit, pentru prima data la o arma de serie mare, ghinturi ‘rotunjite’ pe sectiune. In plus, s-a adaugat si blocarea inchizatorului in pozitie retrasa. Au aparut si aparate de ochire optice suficient de micute cat sa nu faca arma greu de folosit si sina laterala stanga a devenit ‘de serie’. Trecerea la noul calibru a afectat si RPK-ul construit pentru armata. Din diverse considerente interne ca si impuse de limitari legislative ale tarilor de destinatie, armele fabricate de rusi pentru piata civila, chiar cele copii fidele ale modelelor militare nu sunt oferite in noul calibru 5,45×39, acest calibru fiind oferit insa de alti producatori.
Cea mai noua evolutie este AN 94 (dezvoltat de Nikonov, elev si protejat al lui Kalaschnikov, din pacate decedat prematur). Arma aduce o imbunatatire majora. Nu este ideea rusilor, ei au preluat-o de la o idee NATO la care a lucrat intens H&K dar pe care trupele NATO n-au avut posibilitatea si s-o testeze in practica din lipsa de fonduri!. Ideea era de a pune la indemana tragatorului doua focuri trase intr-o succesiune extrem de rapida, crescand astfel rata de succes la tragerile ‘stresate’. Cat de rapide sunt aceste doua focuri? Cam o sutime de secunda sau chiar mai putin!!! Nikonov a realizat asta pe scheletul vechiului AK modificand radical inchizatorul – acesta devenind unul dublu. La primul foc intra in actiune un inchizator labil (asemanator pistolului Makarov) actionat de un arc recuperator propiu realizand rearmarea si focul intr-un interval incredibil de mic astfel incat arma nu apuca sa ‘plece de pe tinta’. La foc automat, primele doua cartuse sunt trase in aceasta maniera iar la ulterioarele intra in actiune inchizatorul clasic cu recuperare de gaz. Cadenta practica este limitata constructiv la AK la ~600 focuri/min (pentu a ramane arma controlabila) si cam la 800/min la RPK, primele doua focuri pleaca la AN cu o cadenta de 1200-1800/min, astfel incat, din mana unui tragator antrenat, ochind o singura data ajung in tinta, la circa 2 cm unul de altul, doua cartuse.
Mai exista variante cu tevi mai scurte ca si in configuratie bull-pup dar cu o raspandire limitata atat pentru AK cat si pentru SVD.

Clonele straine au fost fabricate mai in toate tarile blocului rasaritean (exceptie facand cehii care au dezvoltat varianta lor, cu imprumut direct de gaz, fara piston, similar M-14) ca si de altii. O derivata SVD ce foloseste acelasi piston cu cursa scurta au facut doar chinezii. Noi am facut PSL-ul care nu este decat un RPK modificat pentru cartusul 7,62×54 R (mai nou si pentru .308 W) iar sarbii au facut si ei una in 7,92×57 JS Mauser. Titlul de ‘cea mai buna clona AK’ este disputat de Valmet-ul finlandez si Galil-ul israelian dar si bulgarii de la Arsenal se tin aproape. Cugir-ul si Feg-ul sunt cam la acelasi nivel calitativ dar mai in josul clasamentului iar sarbi de la Zastava tin trena, mai ales dupa recentul razboi, armele oferite acum pe piata fiind mai slabe calitativ decat cele de acum 20 de ani.
Dintre cele mai noi, dezvoltate atat ca arme militare cat si ca divertisment se remarca seria noua de la chinezi (ce imprumuta mult din AK-ul original) in cal 5,8×45 – pusca de asalt, pusca mitraliera si arma sniper, in diferite configuratii printre care si un bull-pup perfect functional ca si multele variante in 22 lr.
Cugir-ul face in prezent clone de AKM 47 (cu licenta la AK 74 nu s-au inteles iar odata cu intrarea in NATO chestiunea armei de infanterie se disputa drastic), in variante auto, semi-auto si straight-pull cu armare atat la maner cat si la uluc, in calibrele 7,62×39, 5,45×39, 5,6×39 si .223 R; pusca mitraliera in variante auto si semi in 7,62×39, magazii de la 2 cartuse pana la 75 trecand prin 5, 10, 20, 30 sau 45 cartuse, cartusele fiind dispuse pe doua randuri cu prezentare unica (pentru a intra in variantele civile, ‘restrictionate’) sau in configuratia originala alternanta sau pe un rand (la cele de capacitate mica speciale pt derivatele ‘civile’ ce nu pot accepta magazii mari ‘militare’).
PSL-ul se fabrica in varianta militara (cu baioneta si ascunzator de flacara), civila sau combinatii in 7,62×54 R si .308 W.
Ungurii de la FEG si bulgarii de la Arsenal ca si finandezii de la Valmet ne fac serios concureta cu aproximativ aceleasi variante iar sarbii incearca sa recupereze timpul pierdut cu razboiul dar nu prea reusesc sa atinga nivelul de calitate cerut de mileniul 3. Americanii intreprinzatori s-au apucat si ei de produs AK-uri cu piese importate din diferite locuri dar se pare ca nu prea reusesc sa obtina o calitate acceptabila.
Rusii au dezvoltat seriile ‘civile’ separat, avand si variantele cele mai multe. Debutul a fost initial timid cu o varianta civila in 7,62×39 produsa la Izhmash si care oferea ceva imbunatatiri la partea estetica si nu functiona decat in regim semi-automat, ulterior aceasta fiind denumita Saiga. Mai incisivi au fost cei de la Molot care au lansat seriile VEPR in .223 R, .308 W, 30-06 pe schelet RPK, cu modificari ulterioare importante atat la partea estetica cat si la cea mecanica. A urmat apoi ‘raspandirea’ clonelor AK ale constructorului original, din seria Saiga, si in .223 R, 308 W si, mai nou, cu seria Saiga 100 s-a trecut la 30-06 (aici aparand pentru prima data o siguranta tip buton transversal plasata in carcasa deasupra grupului tragaci si un pat polimeric integral) ca si variantele cu tevi lise in cal. 12, 20 si .410. Tot ei au lansat si varianta civila a SVD-ului sub numele Tigr in calibrele .308 W, 7,62×54 si 9,3×64 (cea mai puternica semi de serie mare de pe piata – le place rusilor calibrul acesta ei avand si cateva carabine bolt in oferta si fiind printre putinii care mai produc munitie). Printre picaturi au mai facut si cei de la KBP-Tula un SVD de lux, ca si Izhmashul ce ofera varianta Medveed lux, ambele la preturi astronomice (le e si rusine sa spuna cat costa, trebe sa te interesezi la fata locului cand dai comanda si nu vorbesc cu tine daca nu faci o depunere initiala spre 10.000 $!!!). Tot KBP ofera si o varianta bull-pup a SVD, capabila sa traga si foc automat, arma inca clasata la ‘patrimoniu’ si nu se vinde nicaieri (oficial!)
Ca nivel de preturi, vorbind de arme ‘civile’ noi, acestea pleaca de pe la 300 $ pentru un AK 47 ‘civilizat’ si pot ajunge pana la 1200 $ pentru variante ‘superaccesorizate’, 700-800 $ o RPK cu functionare numai semi si peste 1000$ cu accesorii (magazie ‘cascaval’, optica, etc.), 900-1100 $ pentru un PSL romanesc sau sarbesc, 2000 $ un SVD chinezesc original si peste 3000 $ un SVD in varianta militara. Tigr este oferita la cam 1000 $ in calibrele .300 si spre 2000 chiar in 9,3×64 iar diferitele variante de Molot Vepr in jur de 900-1200 $.
Ca o particularitate a constructorilor rusi, toate armele lor civile, prezinta in camera cartusului, la nivelul unde se uneste gatul cu umarul, o frezare circulara care face ca tubul sa se umfle un pic in acest loc. Astfel se ‘marcheaza’ tuburile trase din armele civile pentru a putea fi deosebite de cele militare (cerinta obligatorie a legilor CSI). O varianta omagiala ce comemoreaza razboiul din Vietnam este oferita de o firma americana pe ‘scheletul’ unui FEG, arma prezentand finisari deosebite (iclusiv gravuri in aur) la circa 3500 $.
De la terminarea WW II, pe glob au fost doar 42 de minute de pace absoluta, in rest, in toti acesti ani, un conflict militar de mai mica sau mai mare amploare desfasurandu-se pe undeva. Ultimii 30 de ani nu au avut niciun minut de pace absoluta. Cererea este la fel de mare ca intotdeauna iar AK 47 continua sa fie produs in numar mare, in cele mai neobisnuite locatii si cu tehnologii de la cele mai rudimentare pana la cele de varf (in cursul razboiului din Afganistan, americanii au capturat ateliere afgano-pakistaneze unde se produceau clone AK in regim manufacturier). Piata civila este intr-o continua expansiune, favorizata si de relaxarea legislativa din unele zone ca si de ‘invechirea’ modelului care a ajuns sa nu mai intre in clasificarile gen ‘arme de razboi’ din tari unde exista aceste restrictii legislative destinate civililor. Faima modelului ramane aceeasi, dorinta a mii de colectionari, pasionati de tir, de arme sau numai curiosi de a poseda o astfel de arma este pe o panta ascendenta astfel incat nu cred ca vom asista prea curand la disparitia modelului din productie, nici in varianta militara, nici in clonele civile. Cu totul, se estimeaza ca s-au depasit 100.000.000 arme produse!
Pentru doritorii unei astfel de arme de pe plaiurile noastre exista cateva variante posibile de a o avea. Cele fabricate in tara nu pot fi vandute catre noi, din motive pe care le cunoasteti, decat ca arme de colectie si numai cele ce s-au vandut deja inainte de interzicere – astazi Cugir-ul nu vinde nimic in tara. Exista pe piata AK in varianta ‘civilizata’ a celor de la Cugir si se pot achizitiona ca arme de colectie la preturi rezonabile. SKS-uri s-au vandut si sunt inmatriculate ca arme de vanatoare. Pe ici pe colo mai exista chiar si cate un PSL in posesiune privata dar n-am auzit pe nimeni sa vanda. Clonele AK fabricate peste hotare pot fi achizitionate si folosite ca arme de vanatoare, indiferent de model si tara de provenienta, atat variantele foarte civile cat si cele cu alura militara. Ramane insa imposibil de satisfacut dorinta de a poseda un AK 47 original, care sa functioneze in regim automat si sa mai fie in stare de functionare, acesta putand fi detinut doar distrus si cu inscriptia ‘panoplie’.
In incheiere incerc sa raspund la inca o intrebare: cum de i-au trebuit omenirii 35.000 de ani de evolutie si experienta a doua razboaie modiale pentru a fi in stare sa produca o arma de asalt eficienta si care a fost limitarea ce a generat aceasta intarziere? Teoretica nu a fost pentru ca bazele reincarcarii automate erau de mult puse, chiar arme cu acest principiu de functionare erau in uz – nu mai mult decat vestita Browning Auto 5 ce aparuse in 1905! Cu ce difera atat de mult o arma ‘militara’ fata de una ‘civila’ in ceea ce priveste conditiile de functionare astfel incat niciuna din tentativele de pana la 1947 sa nu fi trecut cu succes testul in teren?
Principala limitare a fost calitatea otelului. Pana cand nu a aparut chimia analitica in stare sa determine compozitia la sutime de procent a unui aliaj si microscopia metalografica, quantificarea calitatilor unui otel era extrem de aleatorie, aprecierile fiind foarte mult subiective si greu de determinat in cursul procesului de productie. E drept ca existau in uz oteluri pentru arme de o calitate foarte buna, din care s-au construit arme inainte de 1900 ce functioneaza si astazi dar niciunul nu rezista la tragerea in regim automat, ‘oboseala’ materialului fiind principalul factor limitativ. Pentru mitralierele Maxim si chiar pentru vestita MG 42, servantii carau o roaba de tevi de schimb pentru ca, indiferent de sistemul de racire folosit (apa sau aer), viata tevilor era extrem de scurta. Aceste probleme au fost intampinate si de Schmeisser si de Simonov in egala masura. Ba chiar, fabricarea carcaselor din tabla ambutisata punea mari probleme pentru ca otelul matritelor preselor se uza rapid si nu mai ‘stanta’ in cote. Principalul factor care a determinat aparitia AK a fost obtinerea unui otel cu caracteristici superioare. Din nefericire, nu mai scrie nicaieri numele celor care au obtinut acest otel in combinatele din Urali, in conditii neichipuit de vitrege. Sa ne amintim totusi si de acest subiect – otelul – pentru ca acesta a fost, de fapt, factorul hotarator in posibilitatea de a obtine o arma cu fiabilitatea recunoscuta AK-ului 47, arma ce poate goli un incarcator de 30 cartuse in ~ 3 secunde si, in cursul testelor pentru acceptare, facea asta doar cu opririle necesare alimentarii pret de peste 15.000 cartuse, pana efectiv luau foc partile din lemn din cauza caldurii degajate de teava inrosita dar continua sa functioneze. Si o face si astazi! Nu e ea cea mai frumoasa arma, nu e nici cea mai precisa (apropo de precizie, AK-ul are inca o calitate conferita de otelul sovietic – trage ‘imprastiat’, trage si mai imprastiat dupa primele 3-6 focuri in rafala datorita incalzirii tevii dar ramane la aceasta imprastiere acceptabila pentru conditii de razboi si dupa 30-60 focuri trase in rafala lunga fata de celelalte arme automate al caror grupaj poate ca este mai strans la rece dar creste exponential pe masura incalzirii tevii) dar tinde sa devina cea mai longeviva arma aflata in dotarea armatelor, avand in vedere ca peste 3 luni se implinesc 60 de ani de la adoptarea modelului. Numai Mosin-Nagant-ul o intrece, deocamdata!
Tuturor celor ce-si doresc unul, le recomand: nu mai stati pe ganduri!

Bibliografie:
http://ak-47.net/ak47/index.html
http://www.earmi.it/default.htm
http://www.exordinanza.net/
http://www.arms.home.ro/arms/pg/index.html
http://www.mosinnagant.net/
http://www.izhmash.ru/eng/product/weapon.shtml
http://world.guns.ru/main-e.htm
http://www.gunsnet.net/Linx310/whyromanian.htm
http://www.antitank.co.uk/ptrs.htm
si multe altele.

24 September, 2007

Modele celebre.Revolverul Nagat 1895, de Cristian Radulescu

Puţine revolvere, cu excepţia Coltului au atins celebritatea acestei arme şi s-au bucurat de statutul de armă de serviciu pentru o perioadă de timp atât de lungă. Devenit celebru ca armă de serviciu în armata rusă, revolverul Nagant a fost folosit deopotrivă ca armă regulamentară în Belgia, Brazilia, Norvegia, Suedia şi Polonia.
Fraţii Emile şi Leon Nagant au fost inventatori şi fabricanţi de arme, care au trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea. Revolverele lor au fost folosite pentru dotarea armatelor unor ţări ca Belgia, Luxemburg, Norvegia, Suedia,Serbia şi a unor state sudamericane.
Cea mai cunoscută creaţie a lor, a fost revolverul M1895 fabricat în Rusia pînă în anul 1944. În Polonia, Nagantul a fost folosit în perioada interbelică pentru dotarea serviciilor de gardă, aici fiind fabricat cu utilajele Nagant originale.Cea mai cunoscută creaţie a lor, a fost revolverul M1895 fabricat în Rusia pînă în anul 1944. În Polonia, Nagantul a fost folosit în perioada interbelică pentru dotarea serviciilor de gardă, aici fiind fabricat cu utilajele Nagant originale.
În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, mai multe state europene s-au decis să-şi doteze armatele cu revolvere de bună calitate. Cele mai des întâlnite au fost revolverele Nagant şi Chamelot-Delvigne.
Inventatorul belgian J.Chamelot şi binecunoscutul ofiţer francez H.J.Delvigne, au creat un revolver de o calitate excepþională avînd frema fixă (corpul armei). Reuşita lor a folosit ca bază pentru revolverul italian M1872 al fabricii Glisenti, pentru revolverul francez M1873/74 destinat ofiţerilor şi infanteriei, pentru modelul Elveţian M1872 şi M 1878 Schmidt şi deasemenea pentru revolverul Portughez M1879/86.
Firma Belgiană Nagant din Liege a realizat pe de altă parte propria armă preluată de mai multe ţări europene. In 1878, s-a decis dotarea ofiţerilor cu revolverul de 9mm al lui Nagant, iar 5 ani mai târziu s-a introdus un alt Nagant pentru “Artillerie de campagne et regiment du Train”.

In 1883 Luxemburgul comandă pentru nevoile poliţiei o altă interesantă realizare a Nagantului din Liege care avea o baionetă fixată pe vârful ţevii.
In anul următor, marina suedeză, a început să testeze aşanumitul “Föröksmodell-Revolver” tot al lui Nagant. Această armă de calibrul 7,5mm a fost adoptată de întreaga armată suedeză începând cu 15 februarie 1887 printr-o hotărâre a curţii regale. Conform clauzelor contractuale revolverul era fabricat de către producătorul original dar din 1898 Husqvarna Suedeză preia totuşi licenţa şi timp de şapte ani livrează armatei suedeze un număr de 13732 de bucăţi M1887. Suedezii au îmbunătăţit această armă folosind schiţele locotenentului major T.F.Törnell.
La cumpăna dintre secole, Nagant îmbunătăţeşte modelul prin adoptarea patentului Abadie. Acesta permitea rotirea liberă a butoiaşului printr-un sistem ce realiza o poziţie neutră a cocoşului. Prima şi singura ţară care a preluat modelul Nagant-Abadie a fost Serbia, care printr-o hotărâre a curţii regale datată 8 iulie 1891 declară Nagantul M1891 armă oficială şi comandă la Liege 12000 de bucăţi. In aceeaşi perioadă, folosind experienţa acumulată, fraţii Nagant încep proiectarea unei arme mult mai perfecţionate. Ideea lor nu era nouă. Daniel B. Wesson fabricase în 1878 un revolver, la care înainte de declanşare cartuşele erau împinse înainte, mecanism folosit de altfel şi de un alt talentat fabricant, iniţial de cutii de conserve din tablă, Henry Pieper, care avea un magazin pe strada Bayard din Liege, dar ale cărui revolvere sunt prea complicate şi fragile şi de aceea nu au avut mare succes.
Acesta a fost modelul cu cel mai mare succes de piaţă. In 1892, firma Nagant a oferit întâi Norvegiei noul revolver pe calibrele 6,5 şi 7,5mm.

In 1895 şi Rusia obţine dreptul de a fabrica la St. Petersburg această armă M1895.
Denumirea lui oficială este “Revolver de trei linii Nagant model 1895.g.”Pentru a trasa cariera acestui revolver, să ne întoarcem la sfârşitul secolului al XIX-lea în Rusia. Aici domneşte ţarul Alexandru al III-lea (1881- 1894) şi în puţini ani acest monarh asigură pacea internă şi externă. El dotează armata rusă cu armament modern, în cadrul acesteia remarcându-se puşca model 1891 pusă la punct de colaborarea dintre colonelul de artilerie Serghei Mosin şi inventatorul belgian Leon Nagant. Etapa următoare a modernizării a privit schimbarea armelor de mână.
Modelul Smith&Wesson nr.3 era în serviciu de 20 de ani şi în ciuda unei realizări mecanice remarcabile, folosea un cartuş cu pulbere neagră, celebrul “44 Rusesc”.
Ruşii caută în străinătate şi compară diverse revolvere care folosesc noile cartuşe cu pulbere fără fum. Modelul francez 1892 de cal. 8mm este foarte apreciat, dar arma aleasă în final este revolverul produs la Liege de firma fraţilor belgieni Emile şi Leon Nagant.
Această alegere, are două motive: pe de-o parte excelentele relaţii pe care le întreţineau fraţii Nagant cu redutabilul Comitet al Artileriei, după punerea la punct a puştii model 1891 şi pe de altă parte, caracteristicile originale şi atractive ale revolverului.
In fapt arma propusă, brevetată în 1892 şi apoi pe 17 iunie 1895 este de tipul “fără pierdere de gaz”. Acest sistem se caracterizează printr-un butoiaş care înaintează pînă la ţeavă în momentul tragerii. Nagant este un revolver de calibrul “3 linii”(7,62 mm. echivalentul a trei zecimi din ţolul rusesc), ca şi noua puşcă regulamentară. Raportat la revolverul S&W din dotare el este apreciat în acea perioadă ca fiind “mai uşor, mai precis, iar cartuşul are efecte distructive mai mari”.
Ca aspect exterior, Nagantul are alura clasică a revolverelor de la începutul secolului XX. Incărcarea se face printr-o fereastră laterală iar butoiaşul se roteşte într-un cadru fix, fără a putea fi basculat lateral. Extragerea tuburilor se face cu ajutorul unei vergele care culisează de-a lungul unui manşon port-vergea situat în jurul părţii posterioare a ţevii.
Ceea ce individualizează acest revolver, este modul de funcţionare. In momentul tragerii, butoiaşul se deplasează spre înainte şi îmbracă partea din spate a ţevii. Utilizând un cartuş special, capul tubului cartuşului pătrunde în ţeavă asigurînd un canal continuu pentru trecerea glonţului. Cartuşul de 7,62x39R, nu are glonţul la vedere, acesta aflându-se introdus complet în interiorul tubului. După tragere, sub acţiunea arcului de revenire, biela de zăvorâre nu mai apasă pe butoiaş, această revenire degajând tubul tras din ţeavă şi permiţând butoiaşului să se rotească din nou. Un alt aspect demn de reţinut este că butoiaşul poate fi încărcat cu 7 cartuşe.

Armata regală s-a aprovizionat cu revolverele M1895 direct din Liege, până când uzinele din Tula au primit permisiunea de a fabrica noile arme. Astfel, în 1905 a început producţia revolverelor Nagant şi în Rusia şi până în anul 1914 uzinele din Tula reuşesc să livreze impresionantul număr de 460.088 de revolvere M1895. Revolverele produse înainte de 1917, supranumite şi “Nagant Imperial” sunt marcate cu litere chirilice, în timp ce apartenenţa la Uniunea Sovietică este marcată cu literele CCCP şi emblema arsenalului din Tula, o săgeată înconjurată de o stea în cinci colţuri. Nagantul Imperial are marcat pe partea stângă inscripţia “TULSCKI IMPER. PETRA VELIK. ORUJ. ZAVOD” (Fabrica imperială de arme “Petru cel Mare” Tula) urmată de anul de fabricaţie.
Rusia, sau mai bine spus URSS, a fost atât de mulţumită de această armă, încât a menţinut-o în serviciu până în anii ’50, ba mai mult, la sfârşitul anilor ’20, vinde Poloniei licenţa şi aceasta începe producţia la “Fabryka Broni-Radom”.
Cu toate că oficial, în anul 1930, revolverul, Nagant a fost înlocuit în armata sovietică cu pistolul Tula -Tokarev 1930 -1933 (TT33), iar producţia acestuia din urmă a început în 1936 la fabrica Tula, revolverul Nagant a fost fabricat până cel puţin în 1944, din mai multe motive: linia de producţie era funcţională, modelul 1895 nu era scump de fabricat, Nagantul era mai puţin expus la probleme mecanice decât TT33 şi, lucru important, se putea trage cu el prin ferestrele de tragere ale tancurilor sovietice din epocă.

După ce a marcat istoria celor două războaie mondiale ale secolului XX şi a constituit alături de Lugerul 08 unul din cele mai râvnite trofee de război ale combatanţilor, revolverul Nagant împodobeşte cu mândrie panopliile colecţionarilor şi constituie, nu în ultimul rând, deliciul trăgătorilor din poligoanele de pretutindeni.

10 September, 2007


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole