Arhiva December, 2007

Pistolul, armă de apărare personală – de Vili Stancu

Pistolul ca şi revolverul au fost întotdeauna încadrate în categoria armelor de apărare personală. Fiind o armă de luptă la distanţe mici, militarii o foloseau destul de rar şi atunci doar ca ultimă opţiune, în schimb forţele de poliţie, având în vedere specificul muncii lor au folosit-o din plin. Când spun poliţie nu mă refer binenţeles la poliţia din România care până nu de mult a avut o situaţie oarecum privilegiată faţă de colegii lor occidentali şi mai ales americani, situaţiile cu care se confruntau nefiind în măsură să le pună viaţa în pericol decât în cazuri cu totul excepţionale.

După inventarea pistoalelor semiautomate acestea, pe măsura perfecţionării lor s-au impus încet-încet luând locul revolverelor. În ultima perioadă (ultimele două decenii) tendinţa s-a generalizat, revolverul fiind detronat de pe poziţia pe care a ocupat-o atâta vreme. Chiar şi pe continentul american unde el a avut şi are încă susţinători fervenţi şi-a pierdut poziţia de lider în favoarea pistolului automat, revolverul nemai putând face faţă exigenţelor utilizatorilor profesionişti. Capacitatea de foc de numai 6 cartuşe a fost principalul lui handicap. Chiar şi în cazul folosirii dispozitivelor de încărcare rapidă “Speed-Loader”, încărcarea lor era mai complicată decât simpla introducere a unui nou încărcător cu 7, 10, 12 sau 15 cartuşe în pistol. Mulţi au pus la îndoială chiar şi argumentul privind fiabilitatea superioară a revolverului pe care personal o susţin (dar eu nu sunt utilizator profesionist) cu toate că statisticile au demonstrat că cele mai multe incidente de tragere s-au înregistrat la pistoale. Ba mai mult, la revolvere remediera lor este mult mai rapidă (ex. blocarea armei din cauza umflării tubului în cameră). Totuşi, pe bună dreptate, un poliţist care se confruntă cu agresori bune înarmaţi şi bine motivaţi este normal să-şi dorească o armă din care să poată trage mai multe cartuşe, ţinând cont că viaţa lui poate depinde de acest lucru. Folosirea revolverului în domeniul militar a pus mai pregnant în evidenţă vulnerabilitatea lui la agenţi externi.

Simultan am asistat şi la standardizarea de fapt a cartuşului de 9 mm Parabellum (9×19 mm) care a căpătat diverse utilizări profesionale. În vreme ce în Europa cartuşul de revolver a fost la început înlocuit cu un cartuş cu prestaţii mai slabe, americanii au încercat să compenseze puternicul .357 Magnum cu ceva care chiar dacă nu avea aceeaşi energie, măcar avea putere de oprire mare. Astfel au început să folosească .45 ACP şi în poliţie. Era un cartuş bun, puternic, precis, dar pistoalele chiar dacă se puteau încărca repede aveau capacitate prea mică, numai 7 cartuşe şi utilizarea lui a fost de scurtă durată. Astfel este reconsiderată problema în termeni privind funcţionarea, utilizarea şi eficacitatea armelor. Concluzia a fost compromisul reprezentat de cartuşul 9 mm Para. Energie mare comparativ chiar cu .45-ul, precizie bună şi pistoale de mare capacitate.

Arma

Astfel, forţele înarmate încep să achiziţioneze masiv arme pe acest calibru. Forţele de poliţie urmând exemplul armatei începe să caute producători de arme care să le satisfacă cerinţele şi este de remarcat convergenţa de interese între cele două tipuri de utilizatori. Nu pe ultimul loc a fost grija de a uniformiza nu numai calibrul ci şi armele folosite, aceasta după o perioadă de anarhie în dotare, rezultatele fiind omogene şi coerente.
Un exemplu a fost probabil şi modelul ţărilor europene, urmat mai întâi de unităţile speciale, mai apoi şi de forţele regulate care solicitau o putere de foc mai mare decât cele 8+1 cartuşe considerate în acea perioadă suficiente de comisia şefilor departamentelor de poliţie. După modelul militar se generalizează şi în poliţie tendinţa de mărire a capacităţii încărcătorului pentru a oferi o rezervă de foc imediat disponibilă. Pe bună dreptate, mai ales că poliţia era mult mai des confruntată cu situaţii în care uzul de armă era absolut necesar. De altfel, în această idee se generalizează şi acele aşa-zise “back-up guns”, arme de rezervă de obicei disimulate, care ofereau încă o mică rezervă. Erau în general modele mai mici, compacte, iar în acest domeniu un .38SPL snub reprezintă şi acum o opţiune decentă.

Începând din anii ’80, toate aceste cerinţe încep să se răsfrângă asupra producţiei mai multor fabricanţi care şi-au concentrat eforturile pentru realizarea unor arme competitive după noile standarde. Astfel se naşte noua generaţie de pistoale semiautomate reprezentate de vre-o 15 modele de bază, fără să luăm în considerare nici variantele lor şi nici modelele fabricate sub licenţă sau copiile.
În afară de cerinţele clasice de fiabilitate şi longevitate, între care tragerea fără probleme a cel puţin 10 000 de cartuşe reprezenta minimum absolut, caietele de sarcini cuprind în mod sistematic încă două preocupări principale: securitatea în utilizare şi rapiditatea tragerii primului foc. Concret, se dorea ca utilizatorul să poată purta arma cu cartuş pe ţeavă pentru a riposta mult mai prompt şi în acelaşi timp protecţia împotriva riscurilor de descărcare accidentală în timpul transportului şi a extragerii din toc, risc binenţeles sporit în această situaţie.

Aceste preocupări au avut rezultate care s-au răsfrînt asupra concepţiei generale de abordare a proiectelor de arme de mână. Unul din rezultate a fost indiscutabil generalizarea siguranţei percutorului, un sistem mecanic având ca scop de a împiedica fizic percutorul să se mişte spre înainte şi să atingă capsa fără acţionarea deliberată a trăgaciului. Pe de altă parte, dorinţa utilizatorului era ca să poată acţiona trăgaciul fără să aibă grija de a manevra butoane sau pârghii de dezasigurare, lucru care sub stresul acţiunii poate fi foarte uşor omis. În plus cocoşul trebuia să fie în permanenţă armat, lucru inadmisibil, pe de-o parte pentru că trăgaciul putea fi acţionat prea uşor din greşeală, pe de altă parte din punct de vedere tehnic era inacceptabil ca arcul cocoşului să fie permanent tensionat. În aceste condiţii părea evident că mecanismul cu dublă acţiune se apropia de calităţile cerute. Astfel, fabricanţii aleg să adapteze o invenţie din anii ’30 a lui Carl Walther folosită de acesta pe pistolul P38. Fusese la vremea ei prima aplicare a sistemului pe o armă regulamentară.
Până nu de mult arma de referinţă a fost incontestabil Beretta 92F, aureolată şi de imensul succes al programului american XM9 prin care armata semnase un contract pentru peste 450 000 de bucăţi. Dar şi alte arme sau bucurat de apreciere cum sunt SIG SAUER ( P225, P226, P228), Smith&Wesson generaţia a treia (seriile 3900, 5900, 6900), apărute la începutul lui 1989 şi care vizau piaţa forţelor de ordine. În poziţie de outsider mai găsim Star M30 adoptat de Spania, Ruger P85 care făcea faţă cu greu concurenţei europene pe piaţa americană şi FN BDA9 care suporta consecinţele unei reapariţii tardive (toamna lui 1990). Fabricanţi ca Walther şi Steyr au întâmpinat serioase dificultăţi primul cu modelul P88 comercializat mai apoi sub denumirea de P38, celălalt cu modelul GB80, o armă nouă care nu făcea parte în sensul strict al cuvântului din această categorie.

În ciuda popularităţii pe care şi-o câştigase, mecanismul “double action” nu reprezenta chiar răspunsul optim la pretenţiile pe care utilizatorii le lansaseră încă de la început. Se dorea ca poliţistul să fie în măsură să tragă primul foc foarte repede dar şi cu precizie maximă, deziderat care din punct de vedere tehnic era extrem de greu de rezolvat cu o armă DA. Aceste două elemente în acest caz sunt într-o contradicţie ce s-a dovedit foarte greu de tranşat. Se ştie că mecanismele DA se caracterizează prin diferenţe mari de cursă şi sensibilitate a trăgaciului între primul foc tras în dublă acţiune şi următoarele care se trag în simplă acţiune (aici termenul folosit, chiar dacă nu este corect are ca scop simplificarea explicaţiilor). Utilizarea lor cu rezultate bune necesită deci o pregătire specifică prealabilă şi ulterior un antrenament regulat. Dar acest aspect este în general neglijat de majoritatea utilizatorilor, atât de forţele de poliţie cât şi cele militare, deoarece folosirea armei este relativ rară şi nu reprezintă obiectul principal al activităţii lor, cu excepţia forţelor direct combatante şi a forţelor speciale de intervenţie la care acest lucru reprezintă activitatea de bază.
Diferenţa între teorie şi practică este atât de mare încât generează situaţii paradoxale, de multe ori utilizatorul, în teren trăgând cu viteză maximă dar ratând ţinta chiar şi la distanţe mici.
Cea mai bună soluţie era găsirea unui compromis acceptabil. Vine rândul fabricanţilor care propun soluţii alternative la pistoalele fără cocoş exterior (deci fără pârghie de dezarmare), ce foloseau principiul percutorului lansat.*
* La acestea lungimea percutorului este mai mică decât distanţa între cocoşul (unde acesta există) în poziţie nearmată şi capsa de iniţiere de pe fundul tubului-cartuş. El este menţinut în poziţie retrasă de un arc moale expunându-i partea posterioară la lovitura cocoşului. În momentul lovirii, percutorul este lansat cu viteză spre capsă. Atunci când cocoşul este în poziţie de repaus, se sprijină pe percutor dar acesta nu ajunge la capsă eliminând pericolul percutării ei la lovirea accidentală a cocoşului.

Configuraţia mecanismelor era diferită dar principiul comun era o siguranţă internă care bloca efectiv deplasarea percutorului iar presiunea pe trăgaci era constantă de la primul, la ultimul foc. Este vorba de Heckler& Koch cu modelele P7M8 şi P7M13 şi Glock cu modelel 17 şi 19, acesta din urmă repurtând un succes impresionant datorită abordării problemelor dintr-un punct de vedere total revoluţionar, rupt de canoanele tradiţionale şi datorită folosirii materialelor compozite, chiar dacă sistemul său “Safe Action” nu a fost deloc ferit de critici.
În aceeaşi perioadă Browning renaşte cu bătrânul HP, căruia din aceleaşi raţiuni îi adaugă o siguranţă pentru percutor şi îl numeşte Mk IIIs, model ce trezeşte interesul dar mecanismul său cu simplă acţiune trebuia să fie obligatoriu asociat cu o siguranţă exterioară ce trebuia dezangajată manual înaintea tragerii. Chiar dacă acest lucru se putea face foarte uşor era totuşi prea mult pentru cel ce refuza din principiu ideea unei pârghii pe care trebuia în mod obligatoriu să o manevreze dacă voia să tragă.
Un alt element ce adăuga un plus de siguranţă în utilizare şi care deja se generalizase era un disconector ce nu permitea percutarea unui cartuş pînă în momentul în care culata era complet închisă şi înzăvorâtă.
Surprinzător, mulţi utilizatori solicitau o siguranţă pasivă care să nu permită funcţionarea armei dacă încărcătorul nu se afla la locul lui (ex. CZ 27, Nambu 94, etc) . Dacă aceasta este de înţeles la utilizatorii civili, la profesionişti era de neacceptat deoarece pierderea sau deteriorarea încărcătorului făcea arma complet inutilizabilă pentru a trage câte un cartuş. Probabil că o astfel de solicitare a fost făcută de vre-un birocrat pentru care legătura cu utilizarea armei se limita la instructajele teoretice de sală.
Ca şi aspect tehnic trebuie amintită aici şi tendinţa de a generaliza manevrarea ambidextră a pistoalelor. Aceasta era bine justificată de numărul mare de stângaci, mai ales pe continentul american ce aveau dificultăţi din acest motiv. Dacă pentru pârghiile de siguranţă şi butonul de fixare al magaziei acest lucru s-a dovedit relativ uşor de realizat, nu acelaşi lucru se poate spune despre opritorul culatei. În orice caz, Waltherul P 88 dovedeşte că şi acest lucru este posibil.
Aparatele de ochire, în general fixe sau cu posibilităţi de reglare limitate din motive de robusteţe au fost aproape general dotate cu repere colorate, albe sau fosforescente pentru condiţii de luminozitate precară.
În sfârşit, cea mai mare parte a armelor sunt uşor şi rapid de demontat pentru întreţinere, de obicei fără scule auxiliare, probabil etalonul din acest punct de vedere fiind venerabilul Colt 1911 A1 (din acest punct de vedere S&W nu este foarte apreciat).

Utilizatorul

Înainte să discutăm despre problema cheie ce o reprezintă muniţia se impun unele precizări, respectiv o distincţie fundamentală între forţele de poliţie şi cele militare a căror dotare până acum am tratat-o nediferenţiat. Acestea având în structurile lor servicii distincte, cu atribuţiuni total diferite, dotarea este la rândul ei diferită chiar dacă între ele nu pot fi puse delimitări ferme.
În mediul militar şi în cadrul unităţilor regulate, arma de mână este destinată apărării individuale a ofiţerilor şi a personalului necombatant, echipaje de tancuri, transportoare, vehicule, servanţii de arme colective (mitraliere, artilerie, rachete, arme antitanc). Scopul pregătirii acestui personal nu este folosirea pistolului şi de aceea aceasta se face sporadic şi superficial atunci când se face. Pe timp de pace de cele mai multe ori nici nu există motivaţia pentru un asemenea antrenament, chiar dacă prin natura ei această armă uşoară necesită o pregătire susţinută şi regulată. Oricum, se consideră că în caz de conflict, siguranţa şi supravieţuirea acestui personal nu depinde în mod special de măiestria în mânuirea pistolului ci mai de grabă de potenţialul colectiv de apărare. În cel mai rău caz, dacă aceştia vor trebui să facă faţă unor trupe infiltrate, paraşutate sau desantate, armele de mână se vor dovedi ineficace dacă ne raportăm la lipsa de experienţă a celor ce le utilizează. La o distanţă de 15 m sau chiar mai puţin, rezultatele vor fi aproape nule. În concluzie rolul lor este pur psihologic. Probabil aceasta este şi raţiunea pentru care armata română păstreză în dotare nefericitul Carpaţi.

Nu acelaşi lucru se poate spune de poliţie, aici arma de mână reprezentând un accesoriu pe care trebuie să o aibă în orice moment la dispoziţie pentru apărarea personală şi a cetăţenilor pe care prin natura meseriei trebuie să îi protejeze. Dar şi aici s-ar putea face o diferenţiere a categoriilor de utilizatori. Prin activitatea lor cotidiană, poliţistul poate să se confrunte cu situaţii care să necesite o ripostă armată, chiar dacă regula generală stabileşte că el nu trebuie să intervină niciodată singur. Dacă există acestă regulă, logic vom trage concluzia că există un serviciu specializat menit să acorde suport funcţionarului de poliţie ori de câte ori este necesar. Ei bine, nu acesta (forţele de sprijin) este tipul de utilizator profesionist la care ne-am referit mai sus. Acesta prin natura abilităţilor şi atribuţiunilor este pregătit tocmai pentru a face faţă acestor situaţii. Pentru el trasul cu arma reprezintă o a doua natură, el este capabil să folosească eficient în condiţii de siguranţă, virtual orice fel de armă, puşcă sau pistol, dotat cu pârghie de siguranţă sau fără, cu simplă sau dublă acţiune etc. El este capabil să tragă rapid şi bine, este dotat cu mijloace individuale de protecţie balistică şi cel mai important, în momentul în care este solicitat este clară natura intervenţiei lui, deci nu este luat niciodată prin surprindere. Intervenţia se desfăşoară pe baza unor scenarii învăţate şi îndelung exersate (elaborate de un consilier tactic). Observaţiile pe care le-am făcut se refereau la acel poliţist pe care l-am numit “funcţionar” (fără nici o notă de dispreţ), a cărui activitate principală nu are prea multe legături cu intervenţiile în forţă, care de cele mai multe ori întreprinde o muncă de rutină, de cercetare sau este specialist într-un anumit domeniu, la care arma personală nu joacă un rol primordial dar este posibil ca la un moment dat să se confrunte şi cu situaţii limită. Cu toate acestea, fără a dramatiza, putem spune că forţele de poliţie sunt angajate într-un război cotidian chiar dacă de cele mai multe ori latent, cu diverse forme de criminalitate, aici incluzând binenţeles crima organizată şi terorismul. Consecinţa logică este găsirea mijloacelor care să facă faţă acestor situaţii, arma individuală jucând aici un rol primordial.

Îndiferent de distanţa la care este angajată lupta (3, 7, 15, sau chiar 50 m) scopul impune în mod indiscutabil neutralizarea instantanee a adversarului, adică punerea lui în imposibilitatea de a-şi continua acţiunea ofensivă. Se au în vedere chiar cazurile în care agresorul chiar rănit mortal, încă 10-15 secunde de la impact mai are energia necesară să riposteze cu consecinţe grave.
Poliţistul nu trebuie să tragă neapărat ca să ucidă şi în cazul său decizia este mult mai grea şi cu implicaţii mai profunde decât în cazul soldatului ale cărui principii nu se raportează la bariere morale sau juridice. Acestea binenţeles diferenţiate în funcţie de dispoziţiile legale ce diferă de la o ţară la alta.

Munitia

Problema care s-a pus de la început atât în cercurile militare cât şi ale poliţiei au fost privitoare la calităţile cartuşului de 9 mm Para de a produce rezultatele dorite.
Asimilarea acestei muniţii ca standard al poliţiei s-a produs în anii ’70 şi câţiva ani mai târziu a fost adoptată şi de armată. Cu acestă ocazie s-au observat şi beneficiile standardizării. Asimilarea s-a făcut oarecum empiric în contextul necunoaşterii depline a balisticii rănilor produse de el, fapt de înţeles datorită lipsei cercetărilor ştiinţifice serioase conduse de experţi în domeniul balistic şi medical.
În acea perioadă era vehiculată teoria lui Hatcher ce introducea noţiunea de “stoping power”. Aceasta susţinea oarecum pe bună dreptate faptul că transferul energiei cinetice a proiectilului şi unda de şoc, prin intermediul cavităţilor temporare produse de proiectil, produceau puternice şocuri ce duceau la incapacitarea adversarului şi în plus producea importante leziuni interne. Această teorie a fost sprijinită şi de experienţele efectuate în plastilină sau gelatină balistică ce au relevat imagini impresionante ale cavităţilor produse. Astfel după raportul din 1975 al “National Institute of Law Enforcement”, Departamentul de Justiţie al US adoptă principiul sub denumirea de RII (Relative Incapacitation Index). Această idee, în oarecare măsură falsă (sau mai degrabă incompletă, reală în lipsa unor informaţii auxiliare) s-a perpetuat vreme de peste un deceniu alături de altă idee pe care mulţi o consideră falsă (?), cum că glonţul expansiv prin modificarea formei şi dimensiunilor produce la impact leziuni mult mai grave decât proiectilele blindate. Acestea din urmă sunt singurele acceptate pentru uzul militar prin convenţia de la Haga dar forţele de poliţie au libertatea de a opta şi pentru utilizarea glonţului expansiv. Pe aceste baze, mulţi fabricanţi de muniţie şi-au adaptat producţia pentru fabricarea de cartuşe cu viteze mărite şi cu proiectile expansive de o multitudine de modele. Din aceleaşi considerente s-a produs şi abandonul “istoric” de către US Army al lui .45 ACP în favoarea lui 9 mm Para care conform experienţelor, în configuraţia cu proiectil blindat producea cavităţi sensibil egale.

În anii ’80 FBI, îngrijorat de lipsa de eficacitate a proiectilelor “speciale”, demarează o cercetare în manieră ştiinţifică având ca subiect efectele proiectilelor asupra organismului uman şi în septembrie 1987 editează raportul numit “FBI Wound Balistic Evaluation” (evaluarea balistică a rănilor) cu aportul medicilor şi specialiştilor în balistică de la “Weapons Advisory Committee of the FBI Academy”, demontând fără echivoc teoriile cavităţii temporare şi a transferului de energie. Aici trebuie menţionat că avem de a face cu muniţie cu viteză relativ mică, apropiată de viteza sunetului, acest raport fiind valabil numai în ceea ce priveşte acest tip de muniţie şi nu se referă la muniţia armelor militare lungi. Medici specialişti radiologi cu care am discutat personal, cu experienţă în domeniul plăgilor împuşcate şi care au servit în teatre de operaţioni militare, s-au confruntat cu mai multe cazuri de efecte letale ca urmarea unor răni aparent minore. Singura explicaţie plauzibilă pentru distrugerea organelor cavitare (cap femoral poros, vezică urinară) fiind bangul produs de viteza supersonică a proiectilelor trecute prin imediata vecinătate.

Concluzia raportului a fost că leziunea organelor interne poate fi produsă numai de impactul direct cu proiectilul sau cu fragmente ale acestuia. Aceasta presupune că proiectilul trebuie să pătrundă suficient de adânc la o profunzime de minim 25-30 de cm în ţesut uman. La penetrări egale binenţeles efectul mai puternic, tradus prin distrugerea ţesuturilor şi hemoragie, este obţinut de dimensiunea mai mare a proiectilului şi implicit a masei (oare nu a energiei ?).
În sfârşit, personalităţi din domeniu printre care, Martin Fackler (colonel medic, director la Would Ballistics Laboratory, Letterman Army Institute Research, San Francisco), Philippe Jourdan (neurochirurg la l’Hopital d’Instruction des Armees, Toulon), J. Breteau (cercetător la serviciul de sănătate al armatei), confirmă printre altele că principalul factor vulnerant care determină importanţa leziunii este cavitatea permanentă produsă. Totodată, datorită caracterului heterogen al organismului uman, a variaţiilor de elasticitate a ţesuturilor, de importanţa funcţională a diferitelor organe, de prezenţa unui obstacol dur extern sau intern, de unghiul de incidenţă al proiectilului, profilul şi volumul cavităţii permanente cunoaşte variaţii sensibile şi practic imposibil de prevăzut, efectele neputând fi cuantificate. Efectele sunt absolut aleatorii mai ales că acestea depind în mare măsură şi de starea psihică, emoţională a individului, de starea fizică, de prezenţa sau absenţa adrenalinei, alcoolului sau a drogurilor.

Un alt punct de vedere stabileşte că cea mai bună neutralizare se produce în momentul atingerii sistemului nervos central, ori, puţine proiectile de armă de mână sunt capabile să realizeze acest lucru cu efecte previzibile. Pe de altă parte, în aceste cazuri efectele sunt de cele mai multe ori letale sau cel puţin ireversibile. Proiectilele actuale (de 9 mm) au un comportament aleatoriu, în funcţie de configuraţie putând pătrunde prea mult sau prea puţin, deci nu se pot stabili nişte reguli în acest sens.
În ultimul timp agenţiile americane încep să opteze pentru un nou calibru: 10 mm Auto cu proiectil tronconic de 12,3 g şi viteză de 285 m/s. Experienţele au relevat un potenţial superior de incapacitare, probabilitatea neutralizării ţintei fiind mai mare. Probabil că în viitor vom asista la o nouă schimbare de optică.
Până atunci, 9 mm Para este în aşa măsură de răspândit atât în rândul poliţiei cât şi armatei cu toate calităţile şi defectele lui, încât singura soluţie este găsirea modalităţii celei mai judicioase de folosire a lui.
Astfel s-a stabilit regula că în astfel de situaţii nu este aplicabilă nici o regulă. Pentru că reacţia nu poate fi anticipată recomandarea este ca atunci când face uz de armă, agentul să continue focul până în momentul în care agresorul nu mai reprezintă un pericol. Nu trebuie să se limiteze la numai unul sau două focuri ci să tragă atât cât este necesar.
Iată în sfârşit raţiunea pentru care majoritatea experţilor recomandă arme cu capacitate mărită a magaziei.

3 December, 2007


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole