Arhiva April, 2008

Nomenclatura cartuşelor cu tub metalic, de Vili Stancu

Modul în care a fost aleasă denumirea fiecărui calibru este subiect foarte controversat despre care nimeni nu poate afirma ca ştie tot, este o problemă generată şi de faptul că în lume nu există un sistem unitar de exprimare a calibrelor. În acest caz prin calibru nu ne referim la calibrul ţevii care în manuale este definit ca „diametrul interior al ţevii, măsurat între două plinuri”. El reprezintă forajul iniţial al ţevii la care se aplică apoi tăierea ghinturilor prin diverse tehnici de aşchiere. Idealul ar fi o formulă alfanumerică aleasă astfel încât să exprime toate caracteristicile esenţiale ale respectivului cartuş. Dar pentru că idealul este imposibil de realizat iar criteriile obiective de exprimare a calibrelor greu de formulat şi mai ales de acceptat de către toţi fabricanţii şi „consumatorii” de muniţie, nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu ceea ce avem şi cu ceea ce putem găsi în literatura dedicată. Şi poate că aşa este mai bine. Cum ar suna să mergi la un magazin şi să ceri ceva de genul „23CM57YT”? Parcă sună mai dulce: “10 bucăţi de 223 vă rog”, sau “30-06 de unşpe virgulă şapte grame”, sau “Hornet… “. (dar m-aş lipsi cu plăcere de expresii gen: “o cutie de geco” sau “o cutie de cartuşe de plici”).

De-a lungul istoriei armelor mai ales în America de Nord denumirea calibrelor a fost în mare masură supusă hazardului sau unor criterii cel puţin haotice. De la apariţia cartuşelor metalice (cu tub metalic) atât în America cât şi în Europa şi Marea Britanie cartuşele au început să fie denumite în concordanţă cu criterii ce luau în considerare tendinţele vremii, obiceiuri, orgolii, caracteristici constructive, politici de marketing, etc.
Aici voi face referire la denumirile câtorva tipuri comune de cartuşe de puşcă şi pistol, evident ceea ce s-a putut sintetiza din modestele surse de informare pe care la care am avut acces.

Cartuşe de puşcă şi pistol nord americane
În perioada cartuşelor cu pulbere neagră, cele mai multe tipuri de cartuşe cu tub metalic şi percuţie centrală au fost descrise prin calibrul nominal (diametrul nominal al forajului ţevii) şi cantitatea de pulbere cu care erau încărcate. Astfel a fost .45-70, un cartuş de puşcă de calibrul .45 cu o încărcătură de 70 grains (4,53 g) pulbere neagră adoptat de armata americană în 1873 pentru puşca Springfield „trap door”. (1grain = 0,0648 grame). Calibrul .44-40 era un cartuş folosit în egală măsură atât de renumitele Winchester 1873 cât şi de revolverele Colt, având o încărcătură de pulbere neagră de 40 grains (2,59g).
Uneori la denumirea cartuşului era adăugată şi greutatea proiectilului, ca la .45-70-405. .45-70 avea un proiectil standard de 405 grains (26,24 g). .45-70-500 era acelaşi cartuş dar cu un proiectil de 32g.
Până la apariţia pulberii fără fum sistemul a funcţionat relativ bine deoarece energia per gram dezvoltată de cele câteva tipuri de pulbere neagră existente pe piaţă la acea vreme era aproximativ egală, dar spre deosebire de aceasta, pulberea fară fum putea fi fabricată într-un număr aproape nelimitat de variante. Ca exemplu, energia per gram dezvoltată de pulberea IMR 3031 este complet diferită de cea a pulberii Bullseye. Dacă IMR-3031 este o pulbere cu ardere progresivă cu viteză medie ce se pretează bine la muniţia din clasa .30-06 dar este suficient de flexibilă pentru a fi folosită atât în tuburile scurte cât şi cele lungi, pulberea Bullseye este o pulbere pentru muniţia de pistol cu arderea mai rapidă decât oricare alt tip de pulbere fără fum şi se pretează mai ales pentru cartuşele de dimensiuni reduse (cu tub scurt)
La începuturile cartuşelor cu pulbere făra fum acestea au fost denumite păstrând vechiul sistem, de exemplu .30-30 Winchester era încărcat cu 30 grains (1,94g), iar .30-40 Krag era încărcat cu 40 grains (2,5g) pulbere fără fum. În curând s-a realizat ca datorită multitudinii de tipuri de pulbere fără fum existente pe piaţă, folosirea cantităţii în denumirea cartuşului devenea periculoasă pentru că specificaţia cantităţii era valabilă numai pentru un anumit tip de pulbere (nespecificat în denumire) iar folosirea unui alt tip putea avea urmări dezastruase. Astfel la dimensiunea nominală a ţevii începe să fie adăugată denumirea companiei producătoare, iar tipul de pulbere folosit de acestea putea fi găsit în cataloagele de produse. Devin astfel familiare denumiri ca .270 Winchester şi .300 Savage.
În anii ’50 în denumirea calibrului apare moda folosirii diametrului proiectilului (diametrul ţevii măsurat la fundul ghinturilor), astfel apar .308 Winchester (cu diametrul nominal de .300”), .338 Winchester Magnum (cu diametrul nominal .330”), sau cel de revolver .357 Magnum (diametru nominal de .35”).

Astăzi, diametrul ţevii la fundul ghinturilor este cel mai des folosit în America de nord pentru denumirea calibrelor. De exemplu .243 WSSM are diametrul ţevii la fundul ghintului de .243” şi foloseşte evident proiectil de .243” (6,17 mm). La fel .300 WSM, ca şi mai bătrânul .300 H&H Magnum din 1920. Chiar şi suedezul .308 Norma Magnum a fost denumit după moda americană prin diametrul proiectilului.
Există însă şi calibre pentru a căror denumire a fost ignorat atât diametrul proiectilului cât şi diametrul nominal. Astfel, .280 Remington are diametrul nominal de .277” iar diametrul proiectilului de .284”. Calibrul .260 Remington are de fapt diametrul nominal de .256” iar diametrul proiectilului de .264”. Probabil, aceste denumiri au fost alese de către cei de la Remington în ideea că clienţii agrează mai mult numerele rotunde decît cele precum .264 sau .284. Probabil pe aceeaşi idee au fost alese şi .340 Weatherby care foloseşte de fapt un proiectil de .338” şi .460 Weatherby cu un proiectil de .458”. La un moment dat cei de la Remington au încercat să schimbe denumirea lui .280 în „7 mm Express Remington” dar vechea denumire devenise atât de populară încât au renunţat la idee, ea rămânând în continuare .280 Remington.
În denumirea unor calibre foarte populare, diametrul proiectilului a fost în mod deliberat exagerat. Astfel .380 ACP foloseşte de fapt un proiectil de .355”, .38 Special foloseşte proiectil de .357”, iar .44 Magnum foloseşte proiectil de .429”. Deci a devenit comun ca în denumirile cartuşelor de pistol diametrul proiectilului să fie exagerat. Se observă că în cazul lui .357 Magnum, lansat pe piaţă în 1935, Smith&Wesson nu s-a cramponat de folosirea numerelor rotunde. Născut din colaborarea dintre Winchester şi Smith&Wesson, şi fiind proiectat de maiorul Douglas B. Wesson şi de Philip B. Sharpe, acest calibru a uimit de la apariţie deoarece era cel mai puternic cartuş de revolver din lume şi s-a bucurat de această reputaţie pânâ în 1955 la apariţia lui .44 Magnum.
Din multitudinea de calibre ce există, cel puţin într-un caz denumirea calibrului este corectă. .41 Remington Magnum are proiectilul de .410”. În contradicţie cu acesta, .38-40 Winchester, un vechi cartuş încărcat cu pulbere neagră foloseşte de fapt un proiectil de .40” nu de .38”. În acest caz denumirea corectă ar fi trebuit să fie „.40-40 Win.”.
De la al doilea război mondial pentru o serie de calibre americane s-au folosit denumiri în sistemul metric. Cartuşul care în mod logic trebuia să se numească „.280 Remington Magnum” şi care era deja cunoscut ca .280 Remington a fost acum redenumit „7 mm Remington Magnum” şi avea să devină cel mai popular calibru magnum din lume. În aceeaşi idee, atunci când mai finul .244 Remington nu a reuşit să-şi câştige notorietate sub acest nume, el a fost redenumit „6mm Remington Magnum” şi vânzările au crescut.
Dar nu întotdeauna redenumirea în sistemul metric a garantat impunerea pe piaţă un anumit calibru. Aşa s-a întâmplat cu „.32 Remington Magnum”, (originalul .32 Remington a fost introdus ca versiune fără ramă a lui .32 Winchester Special din 1895) care acum este redenumit „8 mm Remington Magnum”, dar cu toate acestea, în America a ramas tot un ilustru anonim, el fiind mult mai apreciat de către europeni.
Primul cartuş scurt, gros cu rama micşorată, cu acţiune scurtă destinat modelului 88 lever action şi modelului semiautomat 100 pe care Winchester l-a lansat pe piaţă în 1963, a primit binenţeles o denumire tipic americană .248 Winchester, dar niciodată cu nu a reuşit să-şi câştige o largă recunoaştere. Dealtfel producţia lui a fost discontinuă şi de scurtă durată, iar în ziua de azi nici nu se mai fabrică arme de acest calibru. În încercarea de a evita repetarea unui asemenea insucces, ultimul cartuş short action creat ce folosea un proiectil de .284”, a fost introdus sub denumirea de 7mm WSM. Numai timpul va stabili ce succes de piaţă va avea acest mică şmecherie de marketing.


Alte denumiri au fost alese după cu totul alte criterii. Faimosul .30-06 proiectat pentru un diametru nominal de .30” a fost acceptat de armata S.U.A în anul 1906. Cartuşul 7mm-08 Remington foloseşte un proiectil cu diametrul nominal de 7 mm şi tubul lui .308 cu gât redus. .25-06 are diametrul nominal de .25” şi foloseşte tubul lui .30-06 redus. Aceste denumiri reflectă într-adevăr paternitatea cartuşului.
Lou Palmisano şi Ferris Pindell au proiectat în 1974-1975 binecunoscutele .22 şi 6mm PPC, aşa zisă muniţie „bench rest”. Sufixul „PPC” vine de la „Palisano-Pindell Cartridge”. Cartuşului .257 Roberts lansat de Remington i-a fost ataşat şi numele proiectantului Ned Roberts. Cartuşul 7-30 Waters a fost proiectat de Ken Waters în 1974 şi lansat de Winchester pentru Model 94XTR, iar .35 Whelen, standardizat de Remington şi-a căpătat numele în aceeaşi manieră. Calibrul 7 mm STW (de la Shooting Times Westerner) a fost proiectat de Lazne Simpson, un scriitor ce îşi publica articolele în revista Shooting Times. La fel putem enumera .243 Win Reynolds, .277 Jamison, .277 Pedersen, .423 van Horn. Multe din aceste calibre au devenit pe larg cunoscute chiar înainte de asimilarea lor în producţie industrială.
Cartuşul .22-250 Varminter a fost creat în anii ‘30 de J.E.Gebby care l-a denumit „.22 Varminter”. Alţi proiectanţi individuali le-au numit pur şi simplu .22-250 pentru că folosea tubul redus de la .250 Savage. Mai târziu, în 1965 când Remington standardizează calibrul, i-a adăugat şi numele fabricii, devenind astfel .22-250 Remington. Dar mulţi utilizatori l-au numit în continuare Varminter.
Cartuşul .250-3000 este un calibru standard de .25” (diametrul nominal) apărut la sfârşitul anilor ’40, proiectat de P.O.Ackley, a fost primul cartuş fabricat în serie ce imprima proiectilului o viteză de 3000 fps (aproximativ 1000 m/s) şi deşi s-a considerat că adăugarea acestui element la denumire ar reprezenta o buna reclamă, cu toate calităţile lui, niciodată nu a căpătat o foarte largă popularitate. La fel s-a întâmplat cu .220 Swift proiectat de tehnicienii de la Winchester şi cu .224 Rocket de la Weatherby. Alte muniţii includ anumite denumiri cu scopul de a atrage atenţia clienţilor (mai multe decât numele automobilelor) aici se includ .22 Hornet, .221 Fireball, .218 Bee, .219 Zipper precum şi seria Ultra Mag de la Remington.
Concluzia este că nord americanii au considerat că imaginaţia şi creativitatea în alegerea denumirii muniţiilor reprezintă o bună strategie de marketing.

Cartuşe europene pentru puşcă şi pistol
În general Europa cartuşele au fost denumite în general după diametrul nominal al ţevii şi lungimea tubului în milimetri (cu valori rotunjite). De exemplu, „7×57” desemnează un cartuş pentru o ţeavă de 7 mm şi o lungime a tubului de 57 mm. Astfel familiarul .308 Winchester devine în Europa 7,62×51, aceasta şi datorită adoptării lui de către forţele NATO. Este conceput pentru diametrul nominal al ţevii de 7,62 mm (.300”) cu tubul de 51 mm.
Sufixul „R” adăugat denumirii unui calibru desemnează un tub cu ramă (ex. 7x57R). În general tuburile sunt considerate implicit fără ramă. De exemplu, 5,6x36R este corespondentul european al lui .22 Hornet american care are tubul cu ramă.
Uneori la denumirea cartuşului este ataşată denumirea companiei sau a proiectantului, ca la „6×62 Freres”. Germanii au ataşat sufixul „J” la cartuşul lor 8mm Mauser pentru a indica faptul ca este un cartuş destinat infanteriei, rezultând cartuşul cunoscut sub denumirea 8x57J. Mai târziu s-a mai adăugat şi litera „S” desemnând noul proiectil mărit spre a-l deosebi de originalul de 7,92 mm folosit de armele Mauser din armata germană pe parcursul celor două războaie mondiale.
Sistemul europen este destul de decent dar nu cu mult mai bun decât cel american care desemnează destul de precis diametrul nominal al ţevii. De exemplu acest lucru era valabil pentru armele Mauser 8 mm originale de 8x57J cu proiectil de 7,92 mm (.318”). Dupa aceasta Mauser adoptă ca standard proiectilul de 8,20 mm (.323”) sub denumirea de 8x57JS. Folosirea unui J într-o ţeavă JS putea eventual să afecteze precizia pe când folosirea unui JS ân ţeavă J putea să explodeze ţeava.
Calibrul .22 este exprimat în Europa atât ca 5,56 mm (de exemplu cartuşul militar 5,56×45 NATO) cât şi 5,6 mm (ca la 5,6×50 Magnum) cu toate că amândouă folosesc proiectilul de .224” (5,68 mm) standardul cartuşelor americane de .22 cu percuţie centrală.
Deseori europenii au etichetat cartuşul de calibru .25 (.250” diametrul nominal şi .256-.257” diametrul în interiorul ghinturilor) ca şi „6,5 mm”, adică actualul calibru .26 (.256” diametru nominal şi .264” diametru în interiorul ghinturilor). Nomenclatorul metric pentru .25-35 WCF, care utilizează proiectilul standard de .25 (.257”- 6,52 mm), este de fapt 6,5x52R. Adevăratul cartuş de 6,5 mm, cum este 6,5×55 SE, foloseşte în realitate proiectil de .264” (6,70 mm).
Cartuşele europene de pistol sunt deasemenea denumite dupa diametrul nominal şi lungimea tubului. Faimosul 9×19 mm, pe care nord americanii îl numesc 9mm Luger este un exemplu tipic.

Cartuşe de puşcă britanice
Britanicii, mai conservatori decât toţi, nu puteau face excepţie nici în acest domeniu şi au adoptat şi ei un sistem propriu de denumire şi identificare a muniţiei.
Ca şi majoritatea cartuşelor americane şi cele britanice sunt denumite în funcţie de diametrul nominal al ţevii, uneori al interiorului ghinturilor urmat de obicei de denumirea producătorului. Dar au convertit şi denumirile calibrelor continental europene în sistemul lor. Astfel cartuşul cunoscut în toata lumea ca 7×57 mm, devine .245 Rigby, armele purtând acest marcaj fiind binenţeles fabricate de firma Rigby. Acestea folosesc de fapt muniţie Mauser cu proiectil standard de .284”(7,21 mm). Atunci când britanicii au asimilat în fabricaţie cartuşul 9,5×57 Manlicher-Schoenauer l-au redenumit binenţeles devenind .375 Rimless NE (2 ¼). Cartuşul .244 Magnum de la Holland foloseşte de fapt proiectilul standard de 6 mm (.243”) la fel ca şi mai vechiul .240 Magnum.
Se pare că nici britanicii nu au fost mai scrupuloşi decât americanii şi europenii continentali în alegerea denumirii calibrelor.
Termenul „Express” este des folosit pentru a desemna muniţia cu viteza mai mare decât cea normală, rezultând din folosirea unor proiectile mai uşoare, .577 Express (cartuş cu pulbere neagră) fiind un exemplu concludent în acest sens.
Atunci când la britanici s-a trecut la folosirea pulberii fără fum (Cordită şi pulbere nitro), cuvântul „Nitro” a fost adăugat la denumirea mai vechilor calibre rapide cu pulbere neagră, convertite acum la noul propelant. Aşa cum s-a văzut în exemplul de mai sus s-a născut şi .577 Nitro Express după ce a fost încărcat cu pulbere fără fum. „Nitro Express” este prescurtat adeseori cu „NE”.
Deseori lungimea tubului a fost introdusă în denumirea cartuşelor, dar exprimată în modul confuz britanic, cum este „.450 NE 3 ¼-inch”. Când acesta a fost redus pentru a primi proiectilul de calibrul .40 cartuşul devine .450/.400 NE 3 ¼-inch. Spre deosebire de americani, britanicii pun diametrul original al proiectilului ânaintea noii dimensiuni.
Atunci când un cartuş este disponibil atât în varianta fără ramă cât şi cu ramă, aceasta din urmă este denumită prin termenul „flanged” iar cea fără ramă prin „rimless”. De exemplu versiunea cu ramă a renumitului .375 Belted Rimless Magnum (sau .375 H&H Magnum) este denumit .375 Flanged Magnum (acesta este denumit dupa dimensiunea la interiorul ghinturilor, diametrul proiectilului).
Câteva cartuşe britanice sunt cunoscute după mai multe nume, .375 H&H menţionat mai sus este un exemplu. Cartuşul .404 Jeffery este un alt calibru renumit cunoscut la britanici ca .404 Rimless NE. Paternitatea lui este .450-400 cu dimensiunea originală a tubului mult redusă pentru a înlocui seria Winchester WSM şi WSSM, deasemenea Remington Ultra Mag şi Short Action Ultra Mag (SAUM).
Proiectarea de muniţie pentru vânătoare în Marea Britanie a fost la apogeu în perioada dinaintea primului război mondial. După al doilea război mondial producţia de arme britanică a trecut prin perioadă dificilă, mai ales în urma destrămării imperiului britanic şi a influienţelor guvernului. În acea perioadă diversele guverne ale Partidului Socialist Laburist care s-au succedat la guvernare au încercat să stopeze accesul persoanelor private la arme. În anii 1960 chiar şi trustul britanic Kynoch încetează producţia de muniţie comercială. Majoritatea faimoaselor calibre africane britanice devin desuete, iar asimilarea de noi calibre încetează practic după 1955 când .224 Holland&Holland Magnum Belted Rimless înregistrează un eşec lamentabil neobţinând recunoaşterea internaţională aşteptată.
Dar totuşi nu definitiv . În 1988, Holland&Holland în parteneriat cu americanii Jim Bell şi William Feldstein întroduc pe piaţa britanică .700 Nitro Express şi armele care să-l folosească. Rigby introduce în 1955 calibrul .450 Rigby iar în 2003 Holland&Holland anunţă încă o pereche de calibre „big bore”, .400 H&H Magnum Belted Rimless şi .465 H&H Magnum Belted Rimless. Numele Kynoch renaşte prin demararea producţiei a mai multor calibre britanice Nitro Express pentru puşcă. În mod neaşteptat se pare că aceasta a declanşat renaşterea industriei britanice de arme şi muniţii.

Bibliografie:
Chuck Hawks: How the .30-30, .30-06, and other favorites cartridges got their names
Frank C. Barnes: “Cartridges of the world” 5th edition. 1985
Col. ing.Verboncu Sebastian, Lt.col.ing. Iancu Ion “Armament de infanterie”, Academia militară, Bucureşti 1962.

9 April, 2008


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole