Arhiva July, 2008

Armele sistem Dreyse, de Ioan I. Scafeş

Începând cu a doua jumătate a secolului secolului al XVIII-lea, peisajul industrial universal a înregistrat o serie de contribuţii remarcabile care au pregătit marele salt tehnologic din perioada următoare.
În ceea ce priveşte armamentul însă, progresele s-au făcut simţite mai greu. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea armamentul de foc portativ dominant era tot cel cu încărcare pe la gura ţevii şi cu platină cu cremene, prea puţin diferit de cel inventat cu aproape 200 de ani mai devreme, în anul 1610, de Marin Le Bourgeoys. De-a lungul timpului în acest domeniu s-au înregistrat însă şi unele progrese, cum ar fi cele datorate lui Jean Baptiste Vaquette de Gribeauval , remarcabil prin activitatea de organizator, prin rigoarea şi metoda pe care le-a impus în producţia de armament . Ideea sa de a raţionaliza producţia de armament prin impunerea unor norme care stabileau dimensiunile exacte pentru fiecare reper constitutiv al gurilor de foc, aplicată în domeniul armelor portative, a condus la apariţia puştii franceze de infanterie model 1777, practic prima armă produsă după o metodă ştiinţifică, ale cărei părţi constituente puteau fi schimbate cu preţul unor minime retuşuri . Procedeele de fabricaţie ale lui Gribeauval au fost rapid copiate în Austria, Italia, Rusia, Elveţia sau Statele Unite ale Americii , dar armele rezultate nu difereau de cele anterioare decât prin calitatea superioară a procesului de fabricaţie.

Un important pas în evoluţia armelor de foc se datorează lui John Forsyth care a inventat în anul 1807 un nou sistem de dare a focului, mai simplu, ce exploata proprietatea fulminatului de mercur de a exploda în momentul lovirii. Noul sistem, „cu percuţie” (mai cunoscut la noi şi sub termenul „cu capsă”), a fost ulterior perfecţionat de francezul Prelat (1818) şi americanul Josuah Shaw (1822). Aceştia au avut ideea de a închide fulminatul de mercur în capsule din tablă subţire, din cupru, ce se aplicau pe un suport port-capsă care comunica printr-un canal cu camera ţevii, rezolvând astfel problema relativei lipse de siguranţă care fusese imputată noului sistem. Marile armate ale lumii au ezitat mult timp să renunţe la armele cu platină cu silex şi au recurs la cele cu percuţie doar în deceniile 4 şi 5 ale secolului 19. Sistemul nu soluţiona însă problema modului de încărcare al armei, care se făcea lent, tot pe la pe la gura ţevii. Mai mult decât atât, o astfel de operaţiune se putea face în condiţii bune doar în poziţii care expuneau militarul focului inamic.
Urmând exemplul Manufacturii regale din Enfield, în deceniul 6 al secolului al XIX-lea, constructorii din întreaga lume au trecut la fabricarea de arme militare numai cu tevi ghintuite.

Măsura conferea avantajul unui tir razant, precis şi al unei traiectorii mai lungi, comparativ cu cel al armelor cu ţeava lisă. În acelaşi timp armele cu ţeavă ghintuită aveau inconvenientul încărcării, chiar mai anevoioase decât în cazul armelor cu ţeava lisă. Numeroasele încercări de ameliorare a încărcării prin modificarea formei glonţului au avut rezultate mediocre, devenind clar că, pentru un progres real în domeniul armelor de foc, se impuneau contribuţii radicale, mai ales în ceea ce priveşte în modul de încărcare al acestora. Pornind de la aceasta, unii armurieri au urmărit şi producerea unei muniţii complete fapt ce a condus în cele din urmă la noi modele, revoluţionare, de arme de foc.
Johann Nikolaus von Dreyse îşi datorează inventatarea „puştii cu ac”, prima armă viabilă, cu încărcare pe la culată, angajării pe acest drum. Dreyse a lucrat în intervalul 1809-1812 la Paris cu armurierul elveţian Jean-Samuel Pauly , şi a fost influenţat în mod cert de realizarările acestuia . Revenit în Prusia în anul 1815, Nikolaus von Dreyse a înfiinţat la Sömmerda o fabrică de producere a capselor pentru armele cu percuţie. Preocupat de muniţia pentru armele de infanterie, Dreyse a reluat ideea utilizării unui cartuş complet, cu amorsajul încorporat, care însă urma să fie tras de o armă cu încărcare pe la gură. Pentru aprinderea încărcăturii, Dreyse a conceput un sistem de percuţie original, compus dintr-un cocoş şi un percutor care traversa culata, sistem perfecţionat apoi prin ataşarea la percutor a unui resort .
Încercarea de a corecta deficienţele muniţiei propuse de Pauly prin plasarea capsei de iniţiere în interiorul cartuşului l-a făcut pe Dreyse să-şi prevadă arma cu un percutor lung, foarte asemănător cu un ac. „Puşca cu ac” („Zundnadelgewehr”), numită aşa datorită formei şi dimensiunilor percutorului, brevetată în anul 1828 , avea inconvenientul, deja enunţat, al încărcării pe la gură. În plus mai exista şi pericolul ca soldaţii, în tensiunea luptei, să uite executarea armării care, la acest model de puşcă, presupunea retragera percutorului în lăcaşul său, operaţiune absolut obligatorie înaintea încărcării. În caz contrar, cartuşul, care se îndesa cu vergeaua, putea fi percutat în momentul presării în lungul ac-percutor. Pentru a exclude pericolul percutării cartuşelor în circumstanţele descrise mai sus, Dreyse a recurs la utilizarea unui cartuş de calibru mai mic, care nu mai trebuia îndesat cu vergeaua, însă soluţia a avut ca rezultat un tir foarte imprecis al armei .
În anul 1837 Nikolaus von Dreyse a finalizat un alt model de puşcă , care constituia o îmbunătăţire a propriului brevet din 1828. Noua sa „puşcă cu ac” se încărca însă pe la culată, iar obturarea camerei cartuşului se făcea cu un închizător mobil, cilindric, care conţinea acul-percutor şi un resort. Închizătorul avea capul conic, calibrat perfect cu partea dinnapoi a camerei cartuşului. El era prevăzut cu un mâner de manevrare lateral şi culisa pe axul ţevii, într-o deschizătură longitudinală. Prin soluţia adoptată, arma imaginată de Dreyse a devenit precursoarea tuturor puştilor şi carabinelor cu repetiţie moderne, ale căror sisteme de închidere s-au inspirat din cel al armurierului prusian ; ea constituie practic prima armă din lume cu percuţie şi încărcare pe la culată, viabilă din punctul de vedere al militarilor .
Pentru această puşcă era utilizat un tip de cartuş complet, de concepţie originală, foarte asemănător cu cel conceput de Dreyse pentru varianta sa de „Zundnadelgewehr” din anul 1828. Cartuşul se compunea dintr-un înveliş din hârtie care încorpora atât glonţul, de calibru mai mic decît al armei, un sabot din hârtie macerată, capsa explosivă (fulminat de mercur), cât şi încărcătura de azvârlire. Dezavantajul generat de calibrul mai mic al glonţului, faţă de cel al armei era compensat de ţeava pe care Dreyse o concepuse, cu 4 ghinturi late, puţin profunde şi care permitea ca, în momentul tragerii, sabotul din hârtie macerată existent în cartuş, să preseze glonţul subcalibrat pe ghinturile ţevii, imprimându-i mişcarea de rotaţie în jurul axei lungi.

Armele sistem Dreyse au utilizat 4 tipuri de cartuşe regulamentare , (Foto 1) realizate după acelaşi principiu constructiv, diferenţiate însă prin forma glonţului sau cantitatea de pulbere neagră conţinută:
-cartuşul model 1841, utilizat pentru puşca cu ac md. 1841, cu glonţ sferic, cal. 13,60 mm;
-cartuşul model 1847, utilizat pentru puşca cu ac md. 1841, cu glonţ sferoconic, prevăzut cu un brâu, cal. 15,43 mm;
-cartuşul model 1855, utilizat pentru toate celelalte modele de puşti sistem Dreyse, cu glonţ ovoidal, cal. 13,600 mm (cartuşul model 1857, pentru carabina cu ac md. 1857 era o versiune a celui md. 1855, dar cu o încărcătură de praf de puşcă mai mică);
-cartuşul model 1872 destinat armelor Dreyse md. 1860, md. 1862, md. 1865, şi 1869, modificate după metoda colonelului Beck, diferit de modelul 1855, de bază, prin lungimea mai mică;
Cartuşul model 1855, cel mai răspândit, avea avea o greutate totală de 40,7 g. Glonţul, din plumb, cântărea 31,07 grame şi era aşezat pe un sabot din papier maché (hârtie macerată), la baza căruia era fixată capsa cu fulminat de mercur. Urma apoi încărcătura de azvârlire, 4,290 grame de pulbere neagră (la cartuşul pentru carabine) sau 4,885 grame (la cartuşul pentru puşti), încărcătură ce ocupa jumătatea dinspre baza cartuşului. Raportul dintre greutatea glonţului şi cea a încărcăturii de azvârlire era în acest caz de 1/6,4, apropiat de cel al altor arme din epocă, al căror calibru era în jur de 15,24 mm.
Creaţia lui Nikolaus von Dreyse a fost luată în calcul, ca o eventuală opţiune pentru uzul militar, după unele ezitări generate de noutatea concepţiei promovate. Testele riguroase, încheiate cu concluzii favorabile, au determinat, în anul 1841, luarea deciziei ca „puşca cu ac” să devină regulamentară în armata prusiană. (Foto. 2)În acelaşi an armata prusiană a lansat şi prima comandă substanţială, 60 000 de arme Dreyse, care nu au fost distribuite le trupe, ci depozitate la Arsenalul din Berlin. Numele de cod atribuit noii arme a fost „puşca uşoară cu capsă md. 1841”, denumire menită să conserve secretul asupra sa .
Prusia a decis în mod oficial adoptarea noilor arme în anul 1848, şi trecerea la fabricarea lor pe scară industrială, în condiţiile păstrării celui mai strict secret . Armele Dreyse au fost utilizate pentru prima oară în mai 1849, în timpul „revoltei constituţionale” din Dresda, ocazie cu care au dat satisfacţie deplină. Cadenţa reală a armelor sistem Dreyse era, pentru acele timpuri, absolut remarcabilă: 10-12 lovituri / minut. Instrucţiunile prusiene prevedeau însă, pentru economisirea muniţiei avută la dispoziţie, executarea a doar 5 lovituri / minut. Arma conncepută de Nikolaus von Dreyse se încărca în în cinci timpi: a) retragerea acului percutor în interiorul corpului închizătorului; b) deschiderea camerei cartuşului prin manevrarea închizătorului spre înapoi; c) introducerea cartuşului; d) închiderea camerei prin împingerea închizătorului spre înainte şi blocarea acestuia prin apăsarea în jos a mânerului de manevrare; e) armarea, care consta în comprimarea arcului percutorului. Fapt absolut remarcabil, toate aceste operaţiuni puteau fi făcute de militari şi în poziţia culcat, ceea ce le conferea acestora, pe de-o parte, protecţie sporită în timpul luptei, iar pe de alta, posibilitatea de a ochi mai bine.
Militarii prusieni erau special instruiţi pentru utilizarea acestor arme, fiind probabil singurii soldaţi ai timpului care aveau repartizate câte 100 de cartuşe pe an pentru trageri de antrenament .
Armele „cu ac” au fost folosite de prusieni pentru prima oară într-un conflict mai important în anul 1864, având un rol semnificativ în victoria împotriva Danemarcei, a cărei armată era dotată cu puşti cu capsă şi cu încărcare pe la gură. A fost momentul când factorii militari din întreaga lume au conştientizat avantajul decisiv al armelor cu încărcare pe la culată asupra celor cu încărcare pe la gură. Marele şoc pentru opinia publică l-a constituit însă dezastrul armatei austriece în faţa armatei prusiene în bătălia de la Sadova (3 iulie 1866), datorat în proporţie covârşitoare, tirului rapid al puştilor sistem Dreyse. Un corespondent de război britanic sintetiza astfel deznodământul războiului austro-prusian: „Austriacii au fost înfrânţi în campania din Bohemia nu pentru că n-ar fi fost tot atât de bravi ca şi prusienii, ori tot atât de disciplinaţi, ci, pur şi simplu pentru că inamicii lor erau înarmaţi cu arme care le permiteau să tragă de cinci sau de şase ori în intervalul în care austriacii trăgeau o dată” .

Armele sistem Dreyse au rămas în serviciul armatei prusiene timp de trei decenii. Ultimul conflict în care au fost utilizate pe scară largă a fost războiul franco-prusian. (Foto. 3) În lunga perioadă de utilizare armele Dreyse au cunoscut următoarele modele:
-puşca uşoară cu capsă md. 1841, pentru infanteria de linie;
-puşca cu ac md. 1849, pentru vânători;
-puşca cu ac md. 1854, pentru vânători (prevăzută cu o baionetă subţire, cu trei muchii, păstrată în ulucul armei);
-puşca cu ac md. 1860, pentru „puşcaşi”, primul model prusian fără baionetă, (o variantă mai uşoară a md. 1841, de la care păstra neschimbată culata, cu patul fără sprijinitor de obraz şi realizat în două versiuni de lungime);
-puşca cu ac md. 1862, pentru infanteria de linie, cu baionetă cu dulie, cu înălţător cu trei foiţe (una fixă, pt. distanţe de 350 de paşi şi 2 mobile, pt. distanţe de 550 de paşi şi respectiv 600-800 de paşi)
-puşca cu ac md. 1865, pentru vânători (cu baionetă Hirschfenger);
-puşca cu ac md. 1866/71, pentru genişti (puşca era o versiune a md. 1854, mai scurtă şi fără vergea);
-puşca cu ac md. 1869, pentru genişti;
-carabina cu ac md. 1857, pentru cavalerie,
-revolverul cu ac md. 1850.
În general, toate modelele de arme sistem Dreyse aveau următoarele marcaje, amplasate după cum urmează:
a) pe cutia culatei: vulturul imperial, în zbor înalt (cu aripile desfăcute), iniţialele regelui Friedrich Wilhelm; numele fabricantului; Mod.(model), urmat de ultimele două cifre ale anului în care arma respectivă a fost adoptată; anul fabricaţiei, data distribuirii la corpuri;
b) pe camera cartuşului: poansoane de control; seria armei; iniţialele FW încoronate;
c) pe talpa patului: numele unităţii la care a fost distribuită arma;
Primul model de puşcă Dreyse, cunoscut şi sub indicativul Gewehr (puşcă) md. 1841, a dotat majoritatea armatei prusiene până în anul 1862, când a fost înlocuită cu Gewehr model 1862.(Foto 4)Practic cel mai răspândit model de armă Dreyse, Gewehr md. 1862 era o versiune a modelului 1841, mai uşoară, cu ţeava mai scurtă, cu patul relizat în două dimensiuni, şi aparate de ochire mai perfecţionate.(Foto 5) Cavaleria a fost dotată în întregime cu Karabiner (carabina) mod. 1857, singurul tip de carabină Dreyse de uz militar. În anul 1871, trupele de gardă, reprezentative pentru armata prusiană, erau dotate astfel: Garde Grenadiere, Garde zu Fuss, Garde Fuziliere, cu Gewehr md. 1862; Garde Jager, Garde Uhlan, Garde Dragoner, Garde Hussar, cu Karabiner md. 1857. Garde Landwehr, era dotată cu Gewehr 1849, fapt care denotă că, în ultimul an înaintea înlocuirii din dotare, necesarul de puşti md. 1862 (cea mai perfecţionată versiune de puşcă de infanterie sistem Dreyse) nu era deplin asigurat.
Cu toate că s-a dovedit a fi o armă militară eficientă, Dreyse suferea însă din cauza unor imperfecţiuni care îi limitau eficienţa:
– calibrul era prea mare în raport cu puterea de azvârlire a pulberii negre, ceea ce limita tirul eficace la maximum 600 m pentru puşti şi 200 m pentru carabine;
– percutorul, de o lungime apreciabilă, se deforma foarte uşor din cauza manipulării mai dure a armei. Plasarea capsei detonatoare la mijlocul cartuşului provoca uzarea percutorului datorită arderii încărcăturii de azvârlire în momentul tirului. Pentru suplinirea acestui neajuns, militarii aveau asupra lor permanent percutoare de rezervă, operaţiunea înlocuirii unui percutor degradat fiind relativ simplă;
– sabotul din hârtie macerată nu se desprindea întotdeauna de glonţ la ieşirea din ţeavă, afectând precizia şi bătaia armei;
– învelişul cartuşului, din hârtie, se degrada destul de uşor atât din cauza umezelii, cât şi din cauza şocurilor suferite în timpul transportului, în chesoane, pe drumuri neamenajate;
– închizătorul nu obtura perfect camera cartuşului, iar scăpările de gaz (uneori chiar flăcări) din timpul tragerii erau deosebit de stânjenitoare pentru trăgător. Ca urmare, militarii prusieni preferau să tragă de la şold, în loc să ochească şi să tragă sprijinind arma în umăr, aşa cum fuseseră instruiţi.
În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea aceste deficienţe au devenit un handicap major pentru puştile şi carabinele sistem Dreyse care erau acum surclasate de armele perfecţionate nou apărute. Ca urmare, după războiul franco-prusian armata imperială germană a renunţat la armele Dreyse, adoptând arme sistem Mauser, md. 1871, calibru 11 mm, cu un sigur foc şi care utilizau cartuşe metalice.

Războiul de secesiune (1861-1866) cu noutăţile pe care le-a adus în prim-planul artei şi tehnicii militare, a dat un impuls puternic puterilor europene în încercările de realizare a unor arme moderne, cu încărcare pe la culată. După războiul austro-prusian, unde succesul prusienilor a fost atribuit, aşa cum am arătat anterior, tirului rapid al armelor „Dreyse”, toate marile puteri ale lumii au trecut la înlocuirea rapidă a vechilor sisteme de arme cu încărcare pe la gură, recurgând, în general, la modificare vechilor arme ghintuite, cu capsă, în arme cu încărcare pe la culată şi cu cartuş metalic . În paralel, alte state au lansat programe ce au dus la apariţia unor noi modele de arme, concepute special pentru a fi încărcate pe la culată .
Această perioadă corespunde în România, cu sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când în dotarea armatei române se aflau în special arme franceze: puşti neghintuite, transformate cu capsă, md. 1859 (1822 T) ; puşti ghintuite cu capsă, md. 1861 (1857); puşti „spahis”, ghintuite, cu capsă, md. 1865 (1857); carabine de vânători, cu capsă, md. 1862 (1846 T); muschetoane de artilerie, ghintuite, cu capsă, md. 1863 (1829 T bis), carabine de cavalerie, transformată cu capsă, md. 1863 (1822 T), etc.
Piesele existente, uzate moral , au impus, după februarie 1866, conducerii armatei române, sarcina asigurarii de armament modern. O primă idee a fost cea a transformării unui număr de 50 000 de puşti ghintuite, cu capsă, în arme cu încărcare pe la culată. Comanda, lansată la Viena, a fost stopată curând, după convertirea unui număr de 16 000 de puşti , datorită costului ridicat al transformărilor şi a rezultatului mediocru. În paralel s-a luat decizia achiziţionării de armament nou, aşa cum procedau deja armate cu tradiţie din Europa. Iniţial s-a dorit achiziţionarea noilor puşti franceze sistem Chassepot, md.1866 , intenţie care îşi avea originea, probabil, în influenţa exercitată încă în armata română de misiunea militară franceză pentru armata de uscat şi pentru flotilă, comandată de maiorul de stat-major Eugène Lamy. Preţul ridicat şi a faptului că nici un industriaş nu se arătase disponibil pentru fabricarea unui număr important de arme într-un interval scurt a determinat însă abandonarea variantei franceze . În final s-a optat pentru sistemul Dreyse, pentru infanterie puşca cu „ac” md. 1862, iar pentru cavalerie carabina cu „ac”,md. 1857.
Tatonările care au dus la adoptarea noilor arme reflectau încercarea guvernului român de a menţine relaţii cordiale atât cu Franţa, cât şi cu Prusia. Ambele opţiuni trebuie privite ca având consistenţă doar din punct de vedere politic. Din punct de vedere militar, ele vădeau conservatorism: atât Chassepot, cât mai ales Dreyse, reprezentau în deceniul şapte al secolului al XIX-lea arme mult depăşite, în raport cu puşti cu un singur foc, cum ar fi cele sistem Peabody, md. 1862 şi Remington Rollig-Block, md. 1863, sau puşti şi carabine cu repetiţie sistem Spencer md. 1862, Henry md. 1862, Henry Winchester, md. 1866, care, şi ele, îşi probaseră valoarea militară cu ocazia unor conflictelor din Europa sau mai ales din America de Nord. Chiar şi armele transformate, care utilizau cartuşe metalice complete, erau superioare celor asupra cărora îşi opriseră atenţia factorii de decizie români. Probabil argumentul care a decis adoptarea de armament sistem Dreyse a fost cel conform căruia acesta se afla în dotarea prestigioasei armate prusiene şi că se dovedise eficient în războiul contra Austriei, recent încheiat.

Puştile Dreyse împortate au primit în nomenclatorul armatei române denumirea de „puşti cu ac model 1867”, deşi ele erau, aşa cum am arătat mai sus puşti Dreyse model 1862. Carabinele însă, au fost denumite „carabine cu ac md. 1857”.(Foto 6) În primul caz anul semnifică momentul lansării comenzii în vederea achiziţiei. În cazul carabinelor însă, anul semnifică modelul iniţial al carabinei Dreyse, denumirea constituind astfel o abatere de la uzanţele timpului, acelea de a da ca model anul în care piesa respectivă intra în dotarea trupelor proprii. În limbajul uzual al militarilor români însă, ele erau numite mai simplu, „puşti” sau „carabine cu ac”.
Primul transport, de 5 000 arme prusiene cu ac a intrat în ţară în luna iulie 1868, în octombrie au fost primite încă 10 000, iar în noiembrie acelaşi an urmau să sosească alte 10 000 . Situaţia armamentului sistem Dreyse, aşa cum rezultă din„Tablou de armătura muniţiunei de resbel, material brut aflate la corpuri şi comandate în străinătate”, întocmit în 1871 de „directorul de serviciu Dabija”, era următoarea: 7 966 puşti şi 568 carabine în „arsenalul Bucuresci” şi 3 105 puşti şi 11 carabine „în depoul Iaşi”. La corpuri fuseseră repartizate 8 914 puşti şi 4 420 carabine. La rubrica piese comandate în străinătate şi nesosite încă se menţiona existenţa unei comenzi de 6 000 carabine .
Rezultă că necesarul de puşti Dreyse era asigurat în anul 1871 şi că acesta se cifra la 20 000 de piese; în ceea ce priveşte carabinele, din necesarul de 11 000 la aceeaşi dată sosiseră 5 000. Primul lot de carabine Dreyse a fost repartizat trupelor călări încă înainte de 17 septembrie 1870 şi făceau parte dintr-un lot care cuprindea carabine fabricate în anii 1860, 1861, 1862 (cea mai mare parte), şi 1868 la fabricile de armament din Danzig, Sömmerda şi Herzberg. Al doilea lot de carabine Dreyse, întâlnit în documentele oficiale ca existente le trupă în anul 1873, cuprindea numai arme fabricate în anul 1871, la fabricile de armament din Sömmerda (cea mai mare parte) şi Herzberg. aşa cum rezultă şi din anul stanţat pe partea dreaptă a cutiei închizătorului .

Armele Dreyse au ajuns la corpurile de trupă treptat, pe măsura renunţării la vechile arme. În anul 1871 8 914 puşti sistem Dreyse erau repartizate la 5 regimente de infanterie de linie (nr. 2, 4, 5, 7 şi 8), batalionului nr. 3 vânători, pompierilor din Bucureşti şi Iaşi, companiei de disciplină, „uvrierilor” de administraţie, şi jandarmilor pedeştri din Bucureşti şi Iaşi. Cele 4 420 de carabine cu ac, se găseau, la aceeaşi dată, în dotarea Regimentului de cavalerie, Şcolii de cavalerie, a Diviziei 2 teritoriale, precum şi a jandarmilor călări din Iaşi, Cahul, Bolgrad şi Ismail :
Peste numai doi ani, în ianuarie 1873, situaţia răspândirii „armelor cu ac” în armata română, aşa cum rezultă din „Tablou recapitulativ de armele şi muniţii aflate la trupe şi în depouri” , era următoarea:

Locul Total
ArsenalulBucur(Bucureşti) DepoulIassy(Iaşi) Depoul Galaty(Galaţi) Trupele de linie Dorobanţi Călăraşi Guardă
puşti carabine puşti carabine puşti carabine puşti cara-bine puşti carabine puşti puşti carabine
4203 3573 840 9 1726 174 4402 1796 6315 5571 250 19445 10966

Totalul general arată că în ianuarie 1873 fusese onorată restanţa de 6 000 carabine, aşteptată în anul 1871 şi că o mare parte dintre armele Dreyse, circa 55% dintre puşti şi circa 60% dintre carabine, fusese repartizată la trupe. Armele Dreyse nu au ajuns însă în nici un moment să doteze integral armata română deoarece au fost „concurate” de puştile sistem Peabody, comandate încă din aprilie 1868 firmei americane Providence Tool Co . Ajunse în România în cursul anului 1869, puştile Peabody au fost distribuite corpurilor de trupă, echipând în anul 1871 3 regimente de linie (nr. 1, 3 şi 6), Batalionul de geniu, 3 batalioane de vânători (nr. 1,2 şi 3), Şcoala Militară şi Flotila. În 1874 numărul unităţilor dotate cu puştil Peabody (superioare armelor Dreyse) a crescut: 6 regimente de infanterie de linie (nr. 1-3 şi 6-8), 2 regimente de dorobanţi (nr. 3 şi 4), 4 batalioane de vânători (nr. 1-4), batalionul de geniu, divizionul de pompieri Bucureşti, batalionul de pompieri Iaşi, companiile de jandarmi din Bucureşti şi Iaşi, compania de pontonieri şi plutonul de „pudrieri” , fiind evidentă tendinţa de înzestrare cu Peabody a corpurilor de bază ale armatei.
Evenimentele din Peninsula Balcanică dintre anii 1875-1876 şi iminenţa unei confruntări între imperiile ţarist şi otoman au impus reconsiderarea acestei atitudini. La sfârşitul lunii februarie 1877 conducerea militară română sesiza că modul „viţios de distribuire a armamentului prezintă cele mai grave inconveniente pentru aprovizionarea trupelor cu muniţii de război” şi produce „confusiuni în distribuţie a coloanelor de muniţiune” , a decis o nouă repartizare a acestuia, care să aibă în vedere posibilitatea ca unităţile vecine să poată, în caz de nevoie, să se aprovizioneze reciproc cu muniţie . În conformitate cu acest ordin, puştile sistem Dreyse au fost repartizate regimentelor de infanterie de linie numerele 2, 5, 7, 8, batalioanelor 2, 3 vânători şi regimentelor de dorobanţi nr. 9-16 (diviziile 3 şi 4 din Corpul 2 armată).(Foto 7) În luna iunie 1877 odată cu importul puştilor ruseşti Krnka md. 1877 cal. 15,24 mm are loc o ultimă redistribuire a armamentului armatei române în scopul omogenizării dotării. Ca urmare, toate unităţile infanteriei de linie şi de vânători au fost dotate cu arme Peabody, iar dorobanţii, (cu excepţia regimentelor nr. 5-8), cu puşti sistem Krnka. Puştile sistem Dreyse disponibilizate astfel au fost repartizate batalioanelor de miliţii .
Intrate în ţară încă din anul 1867, carabinele sistem Dreyse au fost repartizate iniţial trupelor de cavalerie permanente (roşiorii), iar apoi, pe măsura onorării comenzilor, şi trupelor de cavalerie nepermanentă (călăraşii). Carabinele, deşi erau acelaşi model, 1857, difereau uşor prin sistemul de prindere. Carabinele roşiorilor aveau un inel mobil fixat pe muchia interioară a patului care servea la suspendarea armei, printr-o carabinieră, pe şoldul drept al cavaleriştilor. Călăraşii le purtau în bandulieră, suspendate cu o curea prinsă cu două brăţări mobile fixate, una pe uluc şi alta pe pat. La fel ca şi puştile, carabinele Dreyse erau depăşite încă din momentul intrării în dotarea armatei române. În lipsă de carabine mai performante ele au rămas în dotarea cavaleriei române şi în timpul războiului de independenţă. Cavaleriştii au evitat însă folosirea lor în luptă, recurgând în timpul misiunilor la arme împrumutate de la unităţile de linie sau, după căderea Plevnei, la arme de captură .

După încheierea războiului de independenţă carabinele Dreyse au mai rămas în dotarea armatei române încă un an. Din anul 1879 ele au fost înlocuite cu carabine cu un singur foc, cu cartuş metalic, sistem Henry-Martini, md. 1879, cal. 11,43 mm, acţiune care ilustra măsurile luate de conducerea armatei române de dotare a oştirii, în mod unitar, cu armament modern .

Date tehnice al principalelor tipuri de arme sistem Dreyse

Gewehr Mod. 41
(Puşca cu ac model 1841)
Calibru armă: 15,43 mm
Calibru glonţ :13,60 mm
Greutate: 4, 975 kg
Lungime ţeavă: 907 mm
Lungime totală: 1 425 mm

Gewehr Mod. 60
(Puşca cu ac model 1860)
Calibru armă: 15,43 mm
Calibru glonţ: 13,60 mm
Greutate: 4,700 kg
Lungime ţeavă: 775 mm
ungime totală: 1 300 mm

Gewehr Mod. 62
(Puşca cu ac model 1862)
Calibru armă: 15,43 mm
Calibru glonţ : 13,60 mm
Lungime ţeavă: 825 mm
Lungime totală: 1 355 mm
Lungime cu baionetă: 1 850 mm
Greutate cu baionetă: 4, 550 kg
Greutate cu baionetă: 4, 995 kg

Karabiner Mod. 57
(Carabina cu ac md. 1857)
Calibru armă: 15,43 mm
Calibru glonţ: 13,6o mm
Lungime ţeavă: 370 mm
Greutate: 2,830 kg

14 July, 2008


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole