Arhiva August, 2008

Pistolul mitralieră german MP18. I, de Cristian Radulescu si Vili Stancu

Arma care mai târziu avea să fie cunoscută sub denumirea de “pistol mitralieră” îşi are originea la începutul secolului 20 şi a fost concepută în jurul ideii de infiltrare foc şi mişcare, destinată în mod special pentru curăţarea tranşeelor de soldaţi inamici.
Spre sfârşitul anului 1914, luptele din primul război mondial chiar dacă sângeroase au căpătat un caracter static de asediu mutual, desfăşurându-se într-o imensă reţea de tranşee ce brăzdau tot vestul europei. Acest tip de operaţiuni, relativ noi au dus la apariţia unui amalgam de arme noi între care mortierele şi grenadele reprezentau versiuni modernizate ale dispozitivelor folosite cu mult timp înainte şi la adaptate noilor condiţii tactice. Dar tot atunci au apărut arme într-adevăr noi, pistolul mitralieră fiind cu siguranţă una din ele.
Prima armă din această categorie apărută vreodată pe un câmp de luptă a fost Villar Perosa italiană în 1915. Era o construcţie extrem de complicată şi în ciuda evidentului său potenţial, se pare că nu a făcut o impresie deosebită.
Luptele infanteriştilor din primul război mondial au pus repede în evidenţă necesitatea dotării unei părţi a luptătorilor cu o armă mobilă care să aibă şi o mare putere de foc.

Franţa şi Anglia şi-au îndreptat eforturile asupra puştilor mitralieră uşoare C.S.R.G. Gladiator (Chauchat) şi Lewis. Germania s-a mulţumit cu o versiune relativ mai uşoară a mitralierei Maxim 08, Model 08/15, care va rămâne mereu prea grea pentru însoţirea infanteriei. Pe de altă parte, trupele germane au fost dotate de la începutul conflictului cu pistoale semiautomate P08 lungi şi Mauser 1896 dotate cu tocuri-pat care le transformau în mici carabine semiautomate şi a căror putere de foc sporită răspundea parţial noilor cerinţe ale războiului de tranşee.
Tot în 1915, Comisia Germană de Testare a Armamentului de la Spandau decide dezvoltarea unui nou proiect de armă. Pe parcursul războiului s-au făcut încercări pentru a transforma Lugerele şi Mauserele în arme cu foc automat care ar fi putut oferi celor care le foloseau o putere de foc sporită în luptele corp la corp dar toate aceste încercări au eşuat, o tragere precisă, ochită în regim automat fiind imposibilă datorită greutăţii reduse a armelor şi a cadenţei de tragere mult prea ridicate (1200 focuri pe minut).
Toate aceste prototipuri cu mecanisme delicate şi complexe au fost surclasate de o armă mai simplă şi mai eficace, concepută de celebrul inventator Hugo Schmeisser şi echipa lui ce lucrau la uzinele Bergman. Alte surse afirmă că modelul a fost proiectat de către Louis Schmeiser, tatăl celebrului Hugo. În orice caz, ea a fost creată în cursul anului 1917 în urma unei solicitări trimise de către Armata Imperială Germană care avea nevoie stringentă de o armă automată compactă eficientă în luptele la mică distanţă impusă de luptele de tranşee ale primului război mondial.
Schmeiser realizează o armă automată simplă şi eficientă ce folosea cartuşul standard P.Patr.08 cunoscut mai bine sub denumirea de 9×19 Luger.
Rupând total legătura cu pistoalele semiautomate mai mult sau mai puţin transformate, noua armă a fost numită “pistol mitralieră” (Machinenpistole). Nu se ştie dacă inventatorul s-a inspirat sau nu din puşca mitralieră uşoară Villar-Perosa, nici un element al armei neconducând la această supoziţie. De asemeni studiile de specialitate nu au putut răspunde cu siguranţă la interpretarea ce se poate da denumirii oficiale a armei: “M.P.18/I”.
Primele prototipuri au fost testate cu magaziile paralelipipedice bifilare de 20 de cartuşe dar armata a insistat, probabil din considerente logistice, să fie adoptate magaziile tambur de 32 de cartuşe (TM08) fabricate pentru pistoialele Luger P08 Parabellum. Acest tip de magazie a fost probabil principalul neajuns al întregului sistem, fiind dificil de transportat, de încărcat cu cartuşe, de manipulat şi în general puţin fiabilă.
De menţionat că M.P.18.I este considerat ca fiind primul pistol mitralieră practic şi precursorul tuturor celorlalte arme din această categorie, create ulterior.
Cu toate că a intrat imediat în serviciu pe front, către sfârşitul primului război mondial, fiind folosite în aşa numita ofensivă Kaiserschlacht, noua armă nu a influienţat sensibil cursul evenimentelor, dar concepţia sa a inaugurat o nouă familie de arme, aceea a pistoalelor mitralieră.
Pe baza numărului de serie a armelor capturate, se estimează că în acea perioadă au fost fabricate şi livrate trupelor un număr de cel puţin 5000 de unităţi.

Majoritatea modelelor de pistoale-mitralieră fabricate până astăzi reiau aproape complet principiul de funcţionare al lui M.P.18/I.
Descriere
Această armă funcţionează pe principiul simplului recul, cu închidere inerţială (prin masa închizătorului, blowback) şi este conceput să tragă numai foc automat.
Dacă arma nu este prevăzută cu încărcătorul în poziţie de lucru, are aspectul unei carabine. Patul masiv cu crosă pistol moştenit de la puşca Mauser este destul de robust pentru a fi folosit şi la diverse lovituri în lupta corp la corp. Cutia mecanismelor, de formă cilindrică cuprinde închizătorul în care este aşezat un percutor al cărui corp este gol în interior. Partea anterioară a arcului recuperator intră în corpul percutorului, în timp ce partea posterioară se aşează în jurul unei tije solidare cu butonul de zăvorâre a cutiei mecanismelor cu patul de lemn. Mişcarea de întoarcere şi zăvorâre a butonului este asigurată de arcul recuperator. Închizătorul este acţionat de un levier de armare în formă de gheară; pe partea dreaptă se găseşte lăcaşul extractorului. Levierul de armare culiseazã într-un canal decupat în cutia mecanismelor care are în capăt un umăr de oprire ce permite blocarea închizătorului în poziţia armat. Acest umăr de oprire are gravat lângă el pe tabla cutiei închizătorului litera “S” (Sichert – asigurat) şi reprezintă singurul sistem de asigurare prevăzut la versiunea iniţială a lui M.P.18/I; acest tip de siguranţă va apărea în decursul timpului la numeroase alte modele de pistoale mitralieră.
Fereastra de alimentare în care se întroduce încărcătorul se găseşte lateral la partea anterioară stângă a cutiei mecanismelor.
– La versiunea iniţială a lui M.P.18/I de serie, fereastra are un culoar înclinat la aproximativ 45 de grade spre înapoi pentru a se conforma profilului încărcătorului-tambur (Trommelmagazin) de 32 de cartuşe folosit până atunci pentru pistolul Luger lung.
– La versiunea modificată pentru poliţia Republicii din Weimer, culoarul de alimentare este mai larg şi aşezat perpendicular pe axul armei, permiţând utilizarea de încărcătoare paralelipipedice bifilare de 20 sau 32 de cartuşe.
Ţeava lungă de 200 mm este înconjurată de un carter de protecţie din tablă perforată, având pe de-o parte scopul de a proteja mâna trăgătorului şi pe de altă parte de a asigura răcirea ţevii când se executa foc susţinut. Partea din spate a ţevii este prinsă solidar de cutia mecanismelor, în timp ce partea din faţă este centrată de o piuliţă cilindrică înşurubată în carterul de protecţie. Piuliţa are 6 orificii aşezate circular şi destinate a primi ghearele unei chei speciale pentru demontarea ansamblului. Deoarece piuliţa nu poate fi desfăcută decât după demontarea cătării armei, este evident că demontarea ţevii nu se fãcea decât în cazuri excepţionale şi nu pentru întreţinerea curentă a armei.
Mecanismul de declanşare este rudimentar, compunându-se dintr-o simplă tijă care transmite mişcarea trăgaciului la opritorul închizătorului poziţionat sub cutia mecanismelor.
Înălţătorul este de tip bloc basculant cu două poziţii (100m şi 200m) şi este fixat pe un suport sudat deasupra cutiei mecanismelor.
Realizare
Cu toate că fabricarea lui M.P.18 comportă procedee tradiţionale care utilizează componente uzinate, proiectul este destul de simplu pentru a permite o fabricare relativ ieftină.
Concepţia de fabricaţie se pretează perfect la metodele producţiei de serie cu utilizarea la maxim a pieselor de metal ambutisat şi a ansamblărilor prin sudură. Douăzeci de ani mai târziu, englezii vor fabrica după această concepţie mai multe milioane de pistoale mitralieră STEN, care nu sunt decât o versiune ultrasimplificată a pistolului mitralieră M.P.18.
Paradoxal, încărcătorul tambur care pare la prima vedere un element arhaic în raport cu restul armei, este mult mai modern din punct de vedere al tehnologiei de fabricare, fiind compus din elemente din tablă ambutisată.
Demontarea
După extragerea încărcătorului şi verificarea absenţei cartuşului din cameră, este suficient să se ducă închizătorul în poziţie avansată după care se apasă butonul de închidere situat în spatele cutiei mecanismelor. În acest moment ţeava şi cutia mecanismelor basculează spre înainte în jurul unui ax situat în partea anterioară a patului, soluţie preluată mai târziu la automatul sovietic PPS. Se scoate capacul posterior al cutiei mecanismelor după care se extrag arcul recuperator, închizătorul şi percutorul. Cu aceasta demontarea sumară este realizată.
Marcaje
Pe partea stângă a cutiei mecanismelor este marcat: THEODOR BERGMANN Abt. WAFFENBAU SUHL (Theodor Bergmann-secţia fabricare arme/ Suhl)
Pe culoarul de alimentare este marcat: M.P.18/I iar mai jos un poanson de control şi seria armei, ale cărei ultime două cifre sunt ştanţate şi pe piesele principale.
Folosire şi evoluţie
Nelson şi Lockhoven, în monumentala lor lucrare “World’s Submachine Guns & Machine Pistols”, estimează o producţie de aproximativ 35 000 de M.P 18 care au fost distribuite la trupe începând cu vara lui 1918, adică la sfârşitul marii ofensive din acel an.
Fusese prevăzut ca fiecare companie să aibe o echipã de 6 trăgători înarmaţi cu M.P.18, urmaţi de 6 cărăuşi de muniţie pentru arme. Prevăzând un enorm consum de muniţie, statul major german a decis ca soldaţii echipaţi cu M.P.18 să fie însoţiţi de şarete, fiind alocată o şaretă la doi trăgători. Se pare că aceste dispoziţii, puţin aplicabile în epocă, nu a intrat niciodată în vigoare.
Încărcătorul-tambur al lui P08 Lung a fost foarte rapid dotat cu un manşon metalic. Această piesă nu este un adaptor cum s-a scris adesea, ci un opritor care împiedică încărcătorul să intre prea adânc în culoarul de alimentare. Gheara de zăvorâre a încărcăorului reţinea destul de prost un încărcător greu de mari dimensiuni şi se putea constata că o manevră greşită sau un şoc mai puternic înfunda încărcătorul în culoarul de alimentare provocând blocarea armei. Dacă închizătorul lovea corpul încărcătorului acesta se deforma devenind inutilizabil.
Tratatul de la Versailles a constrâns Germania învinsă să înceteze orice producţie de arme de război şi să distrugă o bună parte din stocurile deţinute.
Forţele de ordine au fost autorizate să deţină o cantitate mică de M.P.18 care să înlocuiască puştile mitralieră. În acele vremuri tulburi, aliaţii preferau să nu dezarmeze prea tare forţele de poliţie care se opuneau revoluţionarilor din Liga Spartachistă sponsorizată de Uniunea Sovietică.
Aceste pistoale-mitralieră au adesea marcajul “1920” ca şi majoritatea armelor din “Republica din Weimar”.
În jurul anului 1920 sistemul de alimentare al lui M.P.18 este îmbunătăţit: încărcătorul tambur destul de puţin rezistent şi ergonomic este înlocuit cu un încărcător paralelipipedic bifilar. Încărcătoarele de 20 sau 30 de cartuşe sunt fabricate sub licenţă Schmeisser de firma Haenel din Suhl care deasemenea face şi modificările armelor existente pentru noul tip de încărcător.
Cele mai multe din aceste PM-uri sunt dotate cu o siguranţă suplimentară situată pe partea stângă a cutiei mecanismelor, în spatele culoarului de alimentare care blochează închizătorul aflat în poziţie de siguranţă.
Sub această formă M.P.18 care păstrează denumirea de M.P.18/I va rămâne în serviciul poliţiei până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Dacă astăzi M.P. 18 transformate nu se găsesc chiar la fiecare colţ de stradă, exemplarele nemodificate au devenit pasări extrem de rare. Au scăpat de la distrugere şi modificare numai câteva exemplare capturate pe câmpul de luptă în 1918, precum şi un număr mic păstrate clandestin de formaţiunile paramilitare germane de după primul război mondial (Reichswehr-ul negru, franctirorii, miliţiile catăţeneşti, etc.).
Descendenţa lui M.P.18/I
Muzeul german pentru studierea tehnicilor armamentului (Wehrteschniche Studiensammlung / BWB) care se află la Koblenz a achiziţionat din Finlanda un exemplar unic fără îndoială de M.P.18/I dotat cu un dublu trăgaci, care permite tirul foc cu foc şi în rafală, fapt ce demonstrează fără dubiu nevoia rapid resimţită a unui PM cu tragere selectivă.
Ţinând cont de restricţiile impuse de tratatul de la Versailles privind fabricarea PM-urilor pe teritoriul german dar şi de studiile privind noi materiale pentru fabricarea armelor, tehnicienii germani au dezvoltat noi arme sub acoperirea unor societăţi paravan aflate în străinătate.
Unul din primii descendenţi ai lui M.P. 18 a fost PM-ul elveţian SIG fabricat la Neuhausen cunoscut sub denumirea de SIG Bergmann 1920, care nu este decât un M.P.18 cu încărcător drept şi selector de foc. S-a fabricat deasemenea şi în calibrele .30 Luger şi 7,63 mm Mauser.
Câţiva ani mai târziu firma Haenel din Suhl, care deja transformase şi recondiţionase M.P.18 pentru poliţie a pus la punct M.P.28/II, o versiune amelioratã a lui M.P.18/I, dotat cu selector de foc situat în faţa gărzii trăgaciului, înălţător tangenţial şi arc recuperator de diametru mai mare.
Pe lângă M.P.28 şi versiunile sale belgiene (Mitraliette modele 1934), franceze (MAS 35 şi MAS 38), spaniole, estoniene (Thalin) şi engleze (Lanchester) putem considera Stenul şi L2A3-ul britanice ca descendenţi direcţi ai M.P.18/I. A fost fabricat chiar şi în China la Tsing Tao în 1927 sub asistenţa lui Heinrich Vollmer. Chiar şi Japonia a achiziţionat acest model înainte de a produce modelul propriu “Type 100” cu o configuraţie similară cu MP 18/28.
MP 18 s-a dovedit o armă excelentă care şi-a dovedit calităţile ţn luptele de tranşee, în luptele urbane s-a dovedit net superioară puştilor din dotarea standard a infanteriei, precum şi în luptele de guerilă. Această nouă categorie de arme a fost folosită în toate conflictele militare din perioada interbelică din America de Sud (Chaco), în Europa (războiul civil din Spania), în China în timpul invaziei Japoneze, luptele din Shanghai prefigurând luptele urbane ale celui de-al doilea război mondial de la Stalingrad, Warşovia, Vienna, Berlin.

Concluzii
Bergmann MP 18.I reprezintă un punct de referinţă atât în ce priveşte evoluţia tehnologiei armamentului cât şi în ceea ce priveşte tehnicile şi tacticile de luptă. A deschis drumul unei categorii complet nouă de armament individual şi a reprezentat momentul de start al cercetărilor pentru realizarea de arme automate uşoare pentru dotarea trupelor mobile

M.P.18/I cu încărcătorul tambur în versiunea iniţială, această maşinărie devenită rarisimă care nu mai prezintă de multă vreme pericol pentru ordinea publică, dar importanţa istorică şi tehnică obligă moral ca aceşti strămoşi ai pistoalelor mitralieră să fie păstraţi cu grijă şi cinste iar legislaţia în acest domeniu ar trebui regândită astfel ca asemenea piese să nu se piardă, pentru că reprezintă o bogăţie a patrimoniului istoric, tehnic, cultural al oricărei ţări.

Caracteristici tehnice
Lungime : 810 mm;
Lungimea ţevii: 200 mm;
Greutatea armei neâncărcate: aprox. 4 Kg;
Greutatea cu încărcător tambur de 32 de cartuşe: aprox. 4,9 Kg;
Lăţimea cu încărcător tambur: 260 mm;
Cadenţă teoretică; 500 focuri/min.
Calibru: 9 mm Parabellum;
Capacitate încărcător: 32 cartuşe.

Bibliografie
• CLINTON EZELL, EDWARD Small arms of the world, Eleventh Edition, Arms & Armour Press, London, 1977
• Smith, W.H.B, Small arms of the world : the basic manual of military small arms,
• Deutsches Waffen Journal
• Cibles
• Gazette des Armes

19 August, 2008


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole