Arhiva September, 2008

Pistolul mitralieră MP40, de Vili Stancu

A fost arma tipică a armatei naziste germane. Imaginea soldatului german este de cele mai multe ori asociată cu pistolul mitralieră denumit impropriu “Schmeiser”. Interesant că această armă a avut un impact visual mult mai puternic decât puşca Mauser sau Sturm gewehrul de la sfârşitul războiului. Pistolul automat ca şi categorie de armă a pătruns destul de greu în arsenalul armatei germane. A trebuit să treacă mult timp şi multe evenimente tragice s-au derulat până când conducerea armatei germane a admis importanţa vitală a pistolului automat.

Două argumente au stat la baza acceptării lui atât de târzii. Din punct de vedere tactic, cadenţa de tragere era mare, în schimb bătaia eficace care înclina balanţa în favoarea carabinelor a constituit un puternic impediment. Toată tactica şi strategia infanteriei era constituită pe lupta la o distanţă de tragere eficace de 600 m sau mai mult. Aceasta determina distanţa dintre cele două forţe combatante, dotate cu tradiţionalul Mauser. Pentru introducerea pistoalelor mitralieră care aveau eficacitate până la 200 m a trebuit complet regândit modul de luptă al infanteriei format în ani de zile şi chiar reorganizarea trupelor auxiliare. Nu este de mirare că şefii armatei au amânat până în ultima clipă această reorganizare. Au considerat ca fiind un curaj nebunesc să renunţi la vechiul stil de luptă verificat atâta vreme şi care şi-a dovedit eficienţa. Acest lucru a fost acceptat destul de greu de armata germană care se pregătea de război, fiind nevoiţi ca într-un timp extrem de scurt să-şi doteze trupele, să le instruiască, să-i înveţe un nou mod de luptă. Nemaivorbind de faptul că o mare parte a capacităţii de producţie trebuia blocată cu fabricarea noului produs, asta într-o perioadă în care războiul bătea la uşă.

Al doilea argument pentru care generalii germani au întârziat acceptarea armei este dea dreptul stupid dar cu profound impact psihologic. Cu o armă atât de mică nu se puteau face manevre de paradă care să impresioneze publicul. Măreaţa armată germană era o armată “prusacă” până în măduva oaselor, o adevărată forţă care conserva în egală măsură atât cutumele rigide de serviciu cât şi cele de război. Acestea aveau o mare importanţă pentru imaginea armatei care executa cu armele mişcări precise, perfect sincronizate ce puteau fi observate de la mare distanţă şi impresionau, aceleaşi exerciţii efectuate cu micile pistoale mitralieră pierzând din măreţia spectacolului. Chiar pe timp de pace erau organizate parade militare pur şi simplu pentru distracţia publicului.
Dar fiind vorba de o chestiune vitală, binenţeles că acest argument nu a rezistat mult.

Pistolul automat ca şi categorie de armă apare în armata germană spre sfârşitul primului război mondial. Modelul reprezentat de MP 18.1 a fost proiectul lui Hugo Schmeisser şi fabricat de uzinele Bergmann. Din cele aproape 100 000 de bucăţi fabricate, doar 3500 de bucăţi au apucat să fie distribuite trupelor iar scurtul timp până la sfârşitul războiului a fost insuficient ca noile arme să se impună.
Inscripţia MP ce apare pe armă este prescurtarea de la “Maschinenpistole” (pistol automat) care a rămas până în present numele de botez al acestei categorii. Între cele două războaie mondiale, MP 18.1 a trecut prin mai multe stadii de îmbunătăţire şi doar câteva din cele mai reuşite proiecte au ajuns în dotarea armatei, dar şi acestea cu o destinaţie limitată, în primul rând pentru dotarea trupelor motorizate blindate, a piloţilor şi paraşutiştilor. Acestea au fost cunoscute sub denumirea de “pistol automat tip Bergmann”.
La jumătatea deceniului 3 aceste arme erau deja depăşite din punct de vedere constructiv şi firma Erma din Erfurt primeşte sarcina de a dezvolta un nou tip de armă care să corespundă dotării trupelor de paraşutişti. Echipa de proiectanţi a fost condusă de inginerul Heinrich Vollmer şi sub supravegherea lui în 1938 se fabrică prototipul MP 38 al lui Bertold Geipel ce avea să răspundă cerinţelor serviciului de armament german ce solicita intens un pistol mitralieră. Acesta conţinea şi elemente ale unui proiect mai vechi al lui Volmer VPM 1930 şi era prevăzut cu pat rabatabil, magazie dreaptă şi s-a dovedit a fi o armă modernă.
În 1938 când a fost produs MP38 a revoluţionat proiectarea armelor nu atât prin particularităţile designului cât prin metodele, tehnologia de fabricaţie. Vremea prelucrărilor precise, a standardelor de finisare ce au reprezentat până atunci mândria făuritorilor de arme, trecuse, lăsând loc unor prelucrări grosolane, tablă ambutisată, plastic în locul lemnului, lipsa totală a finisărilor. MP38 arăta a ceea ce era de fapt, un produs de mare serie pentru uz militar, o armă simplă şi ieftină făcută să tragă atunci când trebuia şi nimic mai mult. Patul din lemn fusese înlocuit un cadru rabatabil greu din bare de oţel, care închis ocupa mai puţin loc şi îl făcea mai manevrabil în mijloacele de transport. Corpul armei era o simpla bucată de tablă ce putea fi profilată în orice atelier iar închizătorul era o piesă realizată cu minimum de prelucrări. Majoritatea suprafeţelor metalului erau neprelucrate sau în cel mai bun caz vopsite. Dar cu tot acest aspect de ceva ieftin după 1938 arma a avut un impact imediat, tehnologia de fabricaţie şi designul lui avansat pentru acea perioadă fiind imediat adoptat de alţi fabricanţi.
Alte modificări au fost rezultatul experimentărilor pe mai multe mii de MP38 aflate în serviciu din 1939 în timpul invaziei din Polonia. Aceste modificări au fost încorporate într-o variantă intermediară denumită MP38-40 şi folosite ulterior în proiectarea lui MP40. În perioada războiului, producţia totală a fost estimată la peste un milion de exemplare.
MP38 era varianta simplificată a lui MP36, iar MP40 a reprezentat o nouă variantă simplificată a lui MP38, realizat prin identificarea unor alternative mai ieftine de fabricare prin folosirea unui mare număr de piese din oţel ambutisat ce înlocuiau piesele prelucrate din oţel masiv.
De fapt era o armă destul de ortodoxă cu o funcţionare pe principiul clasic al închizătorului inerţial, cu magazie verticală situată sub corpul armei cu un sistem convenţional de alimentare cu cartuşe de 9 mm Parabellum. Pe parte stângă a corpului cilindric avea frezat un canal prin care circula pârghia de armare dar prin care în acelaşi timp avea acces praful, noroiul şi alte mizerii care suficient de multe fiind puteau bloca mecanismul de declanşare.

Mgazia cu părţile laterale netede de la MP 38 a fost înlocuită cu una cu laturile având şanţuri longitudinale, aceste nervuri asigurându-i o rigiditate mai bună, iar mai târziu şi locaşul pentru magazie a fost fabricat din tablă ambutisată având striaţii orizontale (mod MP40 model II).
MP40 a fost denumit de către aliaţi “Schmeiser”, după numele proiectantului Hugo Schmeiser chiar dacă acesta nu a avut nici o legătură cu acest proiect ci deţinea numai patentul pentru tipul de magazie pe care o folosea arma acesta fiind şi motivul pentru care a fost cooptat în proiect. El proiectează ulterior modelul MP41, care era de fapt un MP 40 dotat cu un pat din lemn similar carabinelor, identic cu cel folosit la MP28. Acesta nu a fost introdus ca armă de serviciu pentru armata germană fiind folosit într-un număr limitat de către unele unităţi SS şi de poliţie. Deasemenea a fost exportat către aliatul său România. Producţia lui a fost destul de scurtă deoarece Erma deschide o acţiune în instanţă şi câştigă procesul de contestare a patentului împotriva fabricii Haenel, angajatului lui Schmeisser.
Tehnologia de fabricare a fost simplificată la maxim pentru a putea fi produsă de o ţară în faţa căreia se prefigura un război lung şi anevoios. Trebuia să satisfacă exigenţele utilizării militare dar în acelaşi timp să fie simplă, ieftină şi gata de tragere ori de câte ori era necesar. MP40 nu era dotat cu tradiţionalul pat din lemn, acesta fiind înlocuit de un pat rabatabil robust din profile din oţel de 12 mm ce se plia pe partea ventrală până la locaşul magaziei, micşorând astfel substanţial dimensiunile, făcând-o uşor de purtat şi de folosit chiar şi în spaţiile restrânse oferite de transportoare blindate, avioane, etc. Talpa propriu zisă era de formă ovală şi se articula cu tijele prin arcuri cu bilă. Soluţia era asemănătoare cu cea utilizată mult mai târziu de Kalashnikov. Carcasa, având patru nervuri longitudinale pentru rigidizare era fabricată din tablă de oţel ambutisat şi adăpostea un sistem de percuţie robust format de închizătorul greu ce conţinea percutorul (care cu toate că nu este fixat rigid de închizător, el poate fi considerat fix) şi un arc recuperator.
Închizătorul are formă cilindrică din oţel frezat cu diametrul de 33 mm pe o porţiune de 13 mm la fiecare capăt având diametrul de 35 mm. Cele două inele astfel formate,rectificate, asigură ghidarea şi alunecarea lui. Pe el sunt uzinate sau montate elementele specifice: pârghia de armare, extractorul, şanţul ejectorului, pintenul de agăţare, lighenaşul cartuşului şi orificiul percutorului. Arcul recuperator este aşezat în interiorul unui sistem telescopic format din trei tuburi din oţel, partea mai groasă terminându-se cu percutorul, ce intră în interiorul închizătorului aproximativ 30 mm. Arcul închis astfel ermetic este bine protejat, sistemul telescopic contribuind la micşorarea cadenţei de tragere (500 focuri/minut). Fără acest element cadenţa s-ar situa undeva aproape de 1000 de focuri pe minut, însemnând un consum prea mare de muniţie solicitări mari, implicit uyura mai rapidă a sistemului şi scăderea preciziei. Telescopul, practic reduce hidraulic viteza de lucru al arcului cu ajutorul aerului din tuburi, care la comprimare este evacuat printr-un orificiu de 4 mm, la destindere fiind absorbit. Acest orificiu fiind destul de mic, timpul necesar egalizării presiunii din interior este relativ mare astfel că atât mişcarea înapoi a închizătorului cât şi mişcarea înainte este frânată. Este o soluţie foarte ingenioasă dar pentru o funcţionare bună este necesar ca toleranţele de prelucrare a pieselor să fie cât mai mici (zecimi de milimetru) pentru ca sistemul să nu tragă aer fals. Odată cu uzura pieselor, cadenţa de tragere creşte iar pe de altă parte funcţionarea este afectată şi de murdăria care se adună pe telescop.
Arma este concepută pentru trageri exclusiv în regim automat, dar cadenţa de tragere relativ mică permite tragerile în rafale scurte sau chiar foc cu foc prin controlul apăsării trăgaciului.
Un alt element ce împiedică buna funcţionare este temperatura scăzută. Fiind un sistem telescopic, el trebuia curăţat şi uns periodic dar la temperaturi scăzute uleiul cu care este uns îngheată frânând mişcarea pieselor sau ducând chiar la blocarea lor. Este situaţia cu care s-au confruntat trupele germane în iarna anului 1941 în timpul campaniei din Rusia.
Dat fiind că arma s-a născut în plină perioadă de război, nu a existat timpul necesar pentru testări serioase şi pentru înlăturarea defecţiunilor survenite. Efectiv nu a existat timpul necesar perfecţionării şi îmbunătăţirii ei, nici a calităţii ţevii, nici din punct de vedere a protejării suprafeţelor exterioare.


După tragerea a 10-20 de cartuşe ţeava se încălzea atât de tare încât soldaţii trebuiau să se poarte “cu mănuşi”, la propriu, sau să-i acopere ţeava cu o cârpă. Cu toate acestea nu a existat preocuparea de a se monta un manşon de protecţie termică nici la MP 40 şi nici la MP 41.
Crosa şi partea inferioară a carcasei este confecţionată din bachelită, ceea ce asigură o priză confortabilă atunci când patul este deschis. Nu s-a prevăzut faptul că soldaţii vor prefera să folosească arma mai mult cu patul rabatat.
Funcţionarea este clasică folosind direct forţa de recul. Sistemul de alimentare convenţional din încărcător vertical pentru cartuşe de 9×19 mm Parabellum, este poziţionat la baza ţevii sub corpul armei. Pe partea stângă a corpului este practicată o canelură longitudinală prin care circulă pârghia de armare. Această canelură fiind permanent deschisă există posibilitatea ca în mecanismul de declanşare aflat sub corpul armei să intre murdărie.
Sub ţeavă se află o piesă longitudinală caracteristică şi oarecum bizară din aluminiu sau chiar material plastic. Aceasta permite folosirea armei prin ambrazura vehiculelor blindate pe de-o parte pentru a nu sprijini direct ţeava pe metal, pe de altă parte, forma ei de cârlig eliminând riscul ca la mişcări violente ale vehiculului, ţeava armei să intre în interior în timpul tragerii. Acest element face arma uşor de recunoscut chiar şi de către laici.
Mecanismul de declanşare este extrem de simplu fiind alcătuit numai din patru piese: trăgaciul, o bară de transfer a mişcării, pârghia ce agaţă închizătorul şi arcul de readucere a trăgaciului. Închizătorul este tras spre înapoi cu ajutorul pârghiei de armare până rămâne agăţat în pârghia de blocare în poziţia deschis. La apăsarea trăgaciului, bara de transfer acţionează asupra pârghiei de blocare, în momentul în care aceasta coboară, eliberează închizătorul care împins de arcul recuperator culege un cartuş din magazie, îl introduce în cameră şi în acelaşi moment îl percutează. Forţa de recul al tubului împinge înapoi închizătorul, tubul cartuş fixat de gheara extractoare laterală întâlneşte în partea de jos un pinten care îl ejectează prin fereastra laterală. Dacă trăgaciul este apăsat continuu, închizătorul repetă automat ciclul până la terminarea ultimului cartuş din magazie.
Încă din 1939, pentru a evita pericolul descărcării accidentale a armei atunci când era scăpată din mână sau lovită violent, în canelura prin care circula pârghia de armare a fost practicată o derivaţie spre în sus unde pârghia poate fi fixată în poziţie de repaus. Soluţia, genial de primitivă nu este un sistem de siguranţă propriuzis dar conferea siguranţă mai mare la transport, asigurarea ei făcându-se prin blocarea închizătorului în poziţie armată. Deblocarea accidentală era exclusă datorită faptului că pârghia de armare era formată din două părţi, o parte fixată în închizător cu două arcuri cu bilă, cealaltă, corpul exterior al pârghiei de diametru mai mare decât canalul prin care trebuie să treacă. De aceea pentru dezasigurare trebuie tras spre exterior. Sistemul s-a dovedit foarte bun mai ales după ce a fost repartizat paraşutiştilor şi trupelor de blindate unde arma era supusă la solicitări deosebite.
Cătarea, dreaptă lamelară este supraânălţată pe o rampă înclinată şi protejată cu un tunel cilindric. Înălţătorul este dublu, cu o plăcuţă fixă pentru distanţa de 100 m şi una rabatabilă pentru 200 m. Oricum, muniţia folosită precum şi lungimea şevii nu permite un foc eficient la distanţe mai mari. Cartuşul a fost proiectat de fapt pentru utilizarea la arme mici de mână. Din acest punct de vedere cartuşul de 7,62×25 (Tokarev) folosit de PPS şi de TT este net superior, calităţile sale balistice permiţând folosirea lui la distanţe aproape duble.
O armă destul de fiabilă şi de încredere, MP40 avea şi puncte slabe. Unul îl reprezenta magazia tip casetă de 32 de cartuşe. Spre deosebire de Thompson care folosea o magazie în care cartuşele erau dispuse pe două coloane, la MP40 acestea erau dispuse pe o singură coloană. Principala cauză a problemelor de funcţionare era folosirea necorespunzătoare a magaziilor ce puteau crea probleme de alimentare. Deformarea corpului magaziei sau apăsarea exagerată a ei în fereastra de alimentare putea bloca închizătorul sau supunea magazia la loviturile repetate ale închizătorului deformând buzele superioare. Pentru aceasta soldaţii germani erau instruiţi în mod special în manevrarea corectă a magaziilor, recomandarea fiind ca arma să fie susţinută cu mâna de tunelul ferestrei de alimentare.
Experimental s-a fabricat şi un model la care magazia conţinea două magazii paralele dar a creat probleme de funcţionare şi după scurt timp s-a renunţat la el.
Contrar impresiei generale, la început, pistolul mitralieră a fost în general repartizat comandanţilor grupelor de paraşutişti şi de plutoane; majoritatea soldaţilor fiind dotaţi cu puştile “Karabiner 98k”. După confruntarea cu tacticile de luptă ale armatei sovietice în care s-au văzut dominaţi în condiţii de luptă urbană, către sfârşitul războiului dotarea s-a generalizat la nivelul întregului pluton.

MP 40 s-a dovedit a fi o armă foarte bună pentru perioada respectivă, însă datorită calibrului a avut o utilizare relative limitată. Nici această armă şi nici PPS-ul nu a putut înlocui în totalitate carabinele tradiţionale. De aceea nu este întâmplător că în perioada următoare (din 1943) în armata germană au început experienţele pentru realizarea unor carabine semiautomate care să folosească muniţie mai puternică. Astfel se naşte arma de asalt MP 43-44 cunoscută mai ales sub denumirea de Stg. 44.

Cracteristici tehnice

Calibru: 9 mm Luger (9×19 mm);
Lungime cu patul deschis: 845-833 mm;
Lungimea cu patul rabatat: 630 mm;
Lungimea ţevii: 521 mm;
Ghinturi: 6 spre dreapta
Greutate încărcat 4,7 kg;
Capacitate: 32 cartuşe;
Cadenţă teoretică: 500 focuri/min;
Cadenţă practică: 80 – 90 focuri/min;
Distanţa de tragere eficientă: 200 m;
Viteza iniţială: 365 m/s.

MP38 şi MP40 a fost folosit ca surse de inspiraţie pentru proiectarea a diverse pistoale mitralieră:
– La proiectarea pistolului mitralieră M3, s-a folosit ca sursă de inspiraţie pistolul Sten şi MP40 capturate.
– Compania spaniolă Star Bonifacio Echeverria a produs mai multe variante:
o Star Model Z-46 : în calibrul 9mm Largo cu elemente din lemn (patul şi ulucul) şi o versiune cu pat rabatabil similar cu M40 cu magazie de 30 de cartuşe. A fost folosit în Spania, Cuba, Chile, Portugalia şi Arabia Saudită şi a fost folosit pentru prima dată în luptele de la Sidi Ifni.
o Star Model Z-62 şi Z-63: o variantă cu modificări mai substanţiale a intrat în producţie în 1963, diferenţa cea mai evidentă fiind utilizarea cartuşului 9mm Parabellum. Existau diferenţe interne dar la exterior era practice identic. Era complet metallic şi semăna cu Beretta MAB.
o Star Model Z-70 şi Z-70B: aspect similar cu Z-62 dar cu un system de siguranţă modificat pe calirul 9mm Luger după intrarea Spaniei îm NATO, amândouă cu magazine de 30 de cartuşe.

– Armata Populară Yugoslavă a folosit o armă similară în calibrul 7,62mm Tokarev produsă de Zastava, denumită M56, folosită în diverse conflicte şi după destrămarea Zugoslaviei. Era recunoscută prin ţeava mai lungă şi mai subţire, magazia curbă şi o baionetă rabatabilă fixă.
– Armata Norvegiană a folosit MP40 din 1945 până în 1970, iar mai târziu până în anii 90 au fost folosite de gărzile civile.
– După război a rămas ca armă standard a armatei Izraeliene şi folosită des în zonele palestiniene. Până în 1956 a rămas dotarea standard pentru trupele de desant.
– Câteva MP40 au fost folosite de Armata de Eliberare din Kosovo în războiul din Kosovo în 1999.
– Două MP40 au fost folosite de SWAT la Los Angeles în faimosul schimb de focuri din 1974 cu teroriştii membrii Armatei de Eliberare Szmbioneze.
Variante
• MP40/I – varianta standard.
• MP40/II – model experimental cu două magazii paralele de 32 de focuri. MP40/II a fost testat în 1942. Această versiune MP40 era prevăzută cu doi suporţi de magazie ce glisau orizontal pentru a utiliza o magazie adiţională atunci când prima epuiza muniţia. Acest model a fost conceput pentru a contracara puterea de foc superioară a pistolului mitralieră rusesc PPSh-41, dar făcea arma mult prea grea, dezechilibrată şi funcţiona rău. Dealtfel, din 1943 ruşii au întrerupt producţia magaziilor tip tambur înlocuind magazii de 35 de cartuşe pentru a preântâmpina problemele de funcţionare.
• MP41: variantă proiectată de Louis Schmeisser pentru compania Haenel, care folosea culata, mecanismul, şi suportul magaziei de la MP40 iar patul, trăgaciul şi selectorul de foc similar cu cel de MP-28.
• Multe ţări implicate în al doilea război mondial au dezvoltat pistoale mitralieră ce prezentau caracteristicile MP40 (patul rabatabil, magazia folosita ca sprijin al mâinii, tehnologia). Cel mai cunoscut exemplu este PPS-43 rusesc şi americanul M3. Multe alte proiecte au copiat aceste caracteristici.
• BD38 – o noua armă semiautomată reproducere după MP38 .

Bibliografie
• CLINTON EZELL, EDWARD Small arms of the world, Eleventh Edition, Arms & Armour Press, London, 1977
• Smith, W.H.B, Small arms of the world : the basic manual of military small arms,
• Deutsches Waffen Journal
• Cibles
• Gazette des Armes

23 September, 2008


  Noutati Legislative

  Download

  Linkuri

  Arhiva Articole