Armele sistem Dreyse, de Ioan I. Scafeş

Începând cu a doua jumătate a secolului secolului al XVIII-lea, peisajul industrial universal a înregistrat o serie de contribuţii remarcabile care au pregătit marele salt tehnologic din perioada următoare.
În ceea ce priveşte armamentul însă, progresele s-au făcut simţite mai greu. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea armamentul de foc portativ dominant era tot cel cu încărcare pe la gura ţevii şi cu platină cu cremene, prea puţin diferit de cel inventat cu aproape 200 de ani mai devreme, în anul 1610, de Marin Le Bourgeoys. De-a lungul timpului în acest domeniu s-au înregistrat însă şi unele progrese, cum ar fi cele datorate lui Jean Baptiste Vaquette de Gribeauval , remarcabil prin activitatea de organizator, prin rigoarea şi metoda pe care le-a impus în producţia de armament . Ideea sa de a raţionaliza producţia de armament prin impunerea unor norme care stabileau dimensiunile exacte pentru fiecare reper constitutiv al gurilor de foc, aplicată în domeniul armelor portative, a condus la apariţia puştii franceze de infanterie model 1777, practic prima armă produsă după o metodă ştiinţifică, ale cărei părţi constituente puteau fi schimbate cu preţul unor minime retuşuri . Procedeele de fabricaţie ale lui Gribeauval au fost rapid copiate în Austria, Italia, Rusia, Elveţia sau Statele Unite ale Americii , dar armele rezultate nu difereau de cele anterioare decât prin calitatea superioară a procesului de fabricaţie.

Un important pas în evoluţia armelor de foc se datorează lui John Forsyth care a inventat în anul 1807 un nou sistem de dare a focului, mai simplu, ce exploata proprietatea fulminatului de mercur de a exploda în momentul lovirii. Noul sistem, „cu percuţie” (mai cunoscut la noi şi sub termenul „cu capsă”), a fost ulterior perfecţionat de francezul Prelat (1818) şi americanul Josuah Shaw (1822). Aceştia au avut ideea de a închide fulminatul de mercur în capsule din tablă subţire, din cupru, ce se aplicau pe un suport port-capsă care comunica printr-un canal cu camera ţevii, rezolvând astfel problema relativei lipse de siguranţă care fusese imputată noului sistem. Marile armate ale lumii au ezitat mult timp să renunţe la armele cu platină cu silex şi au recurs la cele cu percuţie doar în deceniile 4 şi 5 ale secolului 19. Sistemul nu soluţiona însă problema modului de încărcare al armei, care se făcea lent, tot pe la pe la gura ţevii. Mai mult decât atât, o astfel de operaţiune se putea face în condiţii bune doar în poziţii care expuneau militarul focului inamic.
Urmând exemplul Manufacturii regale din Enfield, în deceniul 6 al secolului al XIX-lea, constructorii din întreaga lume au trecut la fabricarea de arme militare numai cu tevi ghintuite. Citeste mai mult