Modul în care a fost aleasă denumirea fiecărui calibru este subiect foarte controversat despre care nimeni nu poate afirma ca ştie tot, este o problemă generată şi de faptul că în lume nu există un sistem unitar de exprimare a calibrelor. În acest caz prin calibru nu ne referim la calibrul ţevii care în manuale este definit ca „diametrul interior al ţevii, măsurat între două plinuri”. El reprezintă forajul iniţial al ţevii la care se aplică apoi tăierea ghinturilor prin diverse tehnici de aşchiere. Idealul ar fi o formulă alfanumerică aleasă astfel încât să exprime toate caracteristicile esenţiale ale respectivului cartuş. Dar pentru că idealul este imposibil de realizat iar criteriile obiective de exprimare a calibrelor greu de formulat şi mai ales de acceptat de către toţi fabricanţii şi „consumatorii” de muniţie, nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu ceea ce avem şi cu ceea ce putem găsi în literatura dedicată. Şi poate că aşa este mai bine. Cum ar suna să mergi la un magazin şi să ceri ceva de genul „23CM57YT”? Parcă sună mai dulce: “10 bucăţi de 223 vă rog”, sau “30-06 de unşpe virgulă şapte grame”, sau “Hornet… “. (dar m-aş lipsi cu plăcere de expresii gen: “o cutie de geco” sau “o cutie de cartuşe de plici”).
De-a lungul istoriei armelor mai ales în America de Nord denumirea calibrelor a fost în mare masură supusă hazardului sau unor criterii cel puţin haotice. De la apariţia cartuşelor metalice (cu tub metalic) atât în America cât şi în Europa şi Marea Britanie cartuşele au început să fie denumite în concordanţă cu criterii ce luau în considerare tendinţele vremii, obiceiuri, orgolii, caracteristici constructive, politici de marketing, etc.
Aici voi face referire la denumirile câtorva tipuri comune de cartuşe de puşcă şi pistol, evident ceea ce s-a putut sintetiza din modestele surse de informare pe care la care am avut acces.
An: 2008
Colt – Browning destinate pietei militare, de Vili Stancu
Multitudinea de date, unele contradictorii, referitoare la acest subiect fac dificilă abordarea lui exhaustivă.
Păstrându-şi caracteristicile specific militare (încărcător cu 7 cartuşe, ţeava de 5 ţoli, aparate de ochire fixe, greutatea de 1.100g, calibrul .45ACP) modelul „Government” [...]
COLT Model 1911-A1, de Vili Stancu
A trecut aproape un secol de când Departamentul de Război a adoptat la 29 martie 1911 pistolul Colt .45 şi acesta este şi azi unul din cele mai răspândite şi apreciate în întreaga lume. Cu toate îmbunătăţirile ulterioare designul iniţial a rămas aproape neschimbat. Cu o producţie de 4 000 000 de exemplare în diferite variante, plus o cifră de peste un milion de copii sau aşa-zise copii, proiectul Colt-Browning este cu siguranţă cel mai longeviv produs în istoria armelor scurte şi care a fost reprodus în cea mai mare cantitate.
Acest model care a fost si rămâne arma oficială a armatei americane, vorbeşte prin ea insăşi despre criteriile care au stat la baza alegerii ei atât de firma Colt, cât şi de comisiile armatei.
Ce stă la baza unui succes inegalabil şi de durată? Atât de durabil încât după mai bine de 70 de ani, semiautomatele Colt-Browning sunt răspândite şi solicitate ca puţine altele şi popularitatea lor nu scade, din contră, în anumite compartimente ale pieţei continuă să crească. Dacă ne gîndim că toate armele contemporane lui 1911 sunt de mult timp depăşite şi chiar concurente apărute mai târziu sunt deja dispărute, nu se poate să nu ne punem această întrebare
Cauzele succesului sunt cu siguranţă multiple, dar trei factori sunt mai importanţi decît ceilalţi: alegerea iniţială a .45ACP, adoptarea modelului Government (se identifică deja cu G.I. şi face parte din folclorul şi istoria recentă a Americii) şi excelentul proiect care, inovativ pentru timpul său, mai are şi acum anumite avantaje faţă de concurenţii lui mai moderni. Toţi aceşti trei factori de succes, vor fi estimaţi succesiv, ceea ce dorim să subliniem fiind modul în care John M. Browning şi Colt au ajuns la proiectul definitiv.
Browning nu a realizat niciodată proiectele sale pe hârtie pentru a le pune apoi în practică. Geniul mormon avea o calitate foarte rară (tocmai aceasta care împreună cu fertilitatea gândirii îl face un geniu) constând în vizualizarea mentală a proiectului, care venea apoi transpus într-o schiţă aproximativă însoţită de un model din carton sau lemn, urmărind apoi să sculpteze părţile componente direct din întreg – aceste părţi constituind un prim model funcţional. În loc să calculeze unghiuri şi vectori, John Moses reuşea să vizualizeze funcţionarea, formele şi dimensiunile părţilor componente. Părţile veneau realizate şi asamblate, iar funcţionarea corectă era atinsă empiric prin probe succesive.
Empirismul (dacă poate fi numit astfel), era în schimb întotdeauna însoţit de cunoaştere şi de abilitatea proiectantului de a înţelege imediat cum şi de ce ceva nu funcţionează în modul prevăzut şi de a face modificările necesare.
Cu tot indubitabilul geniu al armurierului american J.M.B, ar fi greşit să-i atribuim doar lui reuşita proiectului şi să ignorăm contribuţia inginerilor de la Colt care au lucrat alături de Browning la definitivarea proiectului. Aportul acestor anonimi ingineri nu s-a materializat numai în fabricarea modelului, ci şi în definitivarea proiectului.
Browning a cedat lui Colt drepturile pentru o armă semiautomată de cal. 38 incluzând brevetele sale din 20 aprilie 1897 şi 9 septembrie 1902. Pe baza acestor brevete, Colt a realizat pistolul Mod.1900 de cal .38, care a devenit mai apoi în urma unor mici modificări Mod.1902.
În perioada 1900-1902, armata şi marina au achiziţionat un număr redus de unităţi (puţin peste 200), dar nu au continuat, astfel Mod.1902 rămâne în producţie numai pentru piaţa civilă (pînă în 1920 au fost fabricate numai 53 000 buc.).
Mod. 1902 (cunoscut în mediile colecţionarilor ca cilindru paralel „paralel ruler”) utiliza o închidere stabilă cu două înălţătoare similare celor de la modelul 1911, iar închizătorul era activat sau dezactivat prin intermediul a două bielete (una la capătul anterior al ţevii, cealaltă la capătul posterior). În acest mod, ţeava se înălţa şi cobora rămânând tot timpul paralelă cu corpul armei. După hotărârea de a trece la cal ’45 (1904), Colt a creat o versiune în calibrul .45 ACP a modelului 1902 care a primit numele de Mod.1905. Acesta a avut un mare succes comercial, în perioada 1905-1911 s-au vândut 6000 de exemplare, fiind foarte important ca precursor al lui 1911. Paralel cu vânzarea lui 1902 şi 1905, Colt continuă împreună cu Browning munca de dezvoltare, producând diferite modele experimentale (mai mult de 200) şi în 1909 ia naştere sistemul de ridicare a ţevii cu o singură bieletă sub camera cartuşului. Astfel s-a ajuns la mod. 1911 Government care a fost supus la faimoasele teste.
Primul revolver automat. Un design unic şi ingenios la sfarşit de secol XIX. Webley Fosbery, de Vili Stancu
Nu odata, mai ales în filmele vechi, am putut auzi termenul de „revolver automat”. Sigur că în 99 la sută din cazuri a fost vorba de o expresie nefericită taxată cu promptitudine de cunoscători, dar cel puţin într-un caz a fost folosită corect. Într-o ecranizare din 1940 a romanului „Şoimul maltez” al lui Deshiell Hammet, lui Sam Spade (jucat de Humphrey Bogart) îi este prezentat un vechi revolver care tocmai fusese folosit la comiterea unei crime. La întrebarea dacă acesta este un Webley detectivul răspunde: „Da. Webley-Fosbery .45 automat. Opt focuri. Aşa ceva nu se mai fabrică.” Aceasta armă am mai putut-o vedea şi în filmul Zardoz, fiind folosită de personajul Zad jucat în 1973 de Sean Connery.
Termenul de „revolver automat” a reprezentat multă vreme un subiect de dispută în lumea armelor fiind considerat o ficţiune; se considera că aşa ceva nu putea exista. Greşit. În perioada dintre apariţia revolverelor ce foloseau cartuşe cu tub metalic şi apariţia primelor pistoale semiautomate, termenul de revolver automat desemna revolverele care prin bascularea ţevii şi butoiaşului extrăgea automat tuburile goale, de exemplu S & W Schofield şi Russian, Webley & Scott, etc. Odată cu apariţia pistoalelor semiautomate termenul şi-a pierdut semnificaţia, acum referindu-se în mod special la acest tip de funcţionare (W-F), mai precis la revolverele semiautomate (cu armare automată).
Poate denumirea de „self cocking revolver” (revolver cu autoarmare) ar fi fost mai potrivită pentru arma create de Fosbery, dar pentru că proiectul avea pe piaţă un concurent semiautomat ce se numea „pistol automat”, a fost adoptată şi pentru acesta denumirea de „revolver automat”, fapt care îl făcea mai vandabil.
Binenţeles ne referim la sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX o perioada de dezvoltare rapidă a armelor şi mai ales a celor automate, mai corect spus, cu armare automata (de fapt semiautomate). Chiar şi în ciuda apariţiei a o mulţime de proiecte de automate care pur şi simplu nu au funcţionat, era clar ca supremaţia revolverului ca armă de serviciu era pe cale sa se sfârşească.
Una din încercările de a restabili supremaţia revolverului în competiţia cu automatele vremii a fost cea a colonelului George Vincent Fosbery, fost ofiţer al armatei de uscat britanice din India, decorat cu Crucea Victoria, care după retragere îşi încearcă talentul în proiectarea de arme. De fapt, dea lungul istoriei armelor au mai fost încercări de acest gen. Inca din 1863 spaniolul Orbea imaginează un revolver la care forţa gazului actiona un piston ce rotea butoiaşul, iar mai târziu în 1886 Paulson crează un model similar. Din păcate tehnologia epocii nu a permis nişte rezultate remarcabile. Practic, în 16 august 1895 colonelul Fosbery patentează prototipul unui revolver cu autoarmare prin forţa reculului. Acest prototip a fost realizat iniţial pe platforma unui revolver Colt Single Action Army, care a fost divizat în doua părţi. Partea superioară care cuprindea ţeava şi butoiaşul şi partea inferioară care cuprindea trăgaciul, cocoşul, arcul de recul (recuperator) şi crosa. Intenţia lui a fost să creeze un revolver care folosind forţa de recul să rotească butoiaşul şi în acelaşi timp să armeze cocoşul. În iunie şi octombrie 1886 înregistrează încă două patente adiţionale cu îmbunătăţirile aduse sistemului sau.