Aşa cum anunţam şi pe forumul acestui site , pe data de 03.11.2012 membrii Asociaţiei Naţionale a Colecţionarilor de Arme precum şi alţi colectionari de arme membrii ai altor asociaţii , au fost invitaţi la prima ediţie a concursului de tir cu arme de colecţie A.N.C.A 2012. Mărturisesc ca am fost [...]
An: 2012
SKS45 Carabina semiautomată sistem Simonov, 1945 CKC 45 Самозарядный карабин системы Симонова, 1945 – De Ioan Găucan
La sfîrşitul războiului civil din Rusia , armata roşie sovietică avea în dotare un arsenal eteroclit, cel puţin în privinţa armelor lungi. Pornind de la Arisaka Tip 30 sau tip 38 în calibrul 6.5mm, continuînd cu Manlicher M88/90 şi M95, Lee Enfield .303 , Winchester M1895 în cal 7.62 x 54, Mauser 1898, şi terminînd bineinţeles cu Mosin Nagant 7.62X54 arma de “casă” dacă putem spune aşa.
Nu putem trece cu vederea apariţia în 1916 a primei arme de asalt Fedorov în calibrul 6.5mm ( japonez) , acest calibru a fost preferat deoarece se găsea din plin iar datorită faptului că nu era prea puternic, arma putea fi mai bine contolată în modul automat. Producţia a continuat pînă în 1924 , iar cele 3200 de arme fabricate în această perioadă au fost folosite chiar şi în cel de-al doile război mondial.
La începutul anului 1920 s-a luat decizia ca producţia să se axeze pe puşca Mosin Nagant şi pe muniţia de calibrul 7.62×54 R dar în acelaşi timp să se încerce şi dezvoltarea de noi arme de genul semiautomat sau cu foc selectiv care sa folosească muniţia de 7.62×54. Mai multe birouri de design conduse de Fedorov, Tokarev, Degtiarev şi alţii au dezvoltat în anul 1925 arme cu aceste specificaţii. În cursul anului 1926 au fost supuse la tsete , dar nici una dintre ele nu au trecut probele impuse.
Dezvoltarea noilor proiecte a continuat pînă în 1928, iar în martie 1930 s-au ţinut din nou teste, dar şi de această dată nici un proiect nu a fost adoptat.
În 1931 un nou proiectant a intrat în această competiţie, este vorba de Serghei G.Simonov.Acesta şi-a început cariera în 1918 lucrînd în echipa lui Fedorov. Primul lui proiect datează din 1925, dar a fost socotit slab în comparaţie cu prototipurile deja existente. Cu titlu informativ trebuie ştiut că acest prim proiect era destul de asemănător cu M1 Garand 1930.
REMINGTON 870, De Ioan Găucan
De la prima apariţie a unei arme viabile pump-action ( pompă), adică a modelului Winchester model 1912 , acestea au devenit unele din cele mai versatile arme proiectate vreodată. Din primul Război Mondial şi pînă în zilele noastre armele pump-action şi-au cîstigat o binemeritată faimă .
Chiar dacă subiectul articolului este arma Remington 870 trebuie amintit faptul că prima armă cu adevarat funcţională pump action ( Winchester model 1912 ) a fost proiectată de Thomas Crosley Johnson ( inginer sef al firmei Winchester), bazîndu-se în parte pe proiectul M1893/97 al lui John Moses Browning. Designul cu magazia tubulară aflată sub ţeavă a devenit clasic, şi practic toate modelele de pînă în zilele noastre au aceeiaşi configuraţie.
Remington 870 a fost al cincilea mare proiect în seria armelor pump-action a firmei Remington. Primul model este fragilul Remington Model 10 apărut în 1908 după un proiect a lui John D. îmbunătătit de C.C. Loomis şi R. Barger . Urmează în 1921 Remington Model 17 proiectat de John Browning şi John Pedersen ( proiectul a fost adoptat de firma Ithaca la arma Ithaca 37). În 1929 apare Modelul 1929 proiectat de C.C. Loomis. Urmeză Remington Model 31 fiind prima cu ejectare laterală a cartuşului. Şi în fine Modelul 870 Wingmaster apărut în 1951 fiind un proiect al lui L.Ray Crittendon, Phillip Haskell, Ellis Hailston, şi G.E. Pinckney.
Se naşte astfel o armă care nu numai că s-a vindut în peste 10 milioane exemplare devenind practic cea mai cunoscută şi cea mai vîndută armă pump-action, dar care devine şi emblematică în galeria suratelor ei. Deţine recordul ca cea mai vînduta armă cu ţeavă lisă.
Remington 870 este o armă cu încărcare pe jos, fereastra de evacuare pe dreapta şi cu o magazie tubulară sub ţeavă. Arma are închizătorul blocabil în 2 extensii ale ţevii, iar cocoşul este intern. Ansamblul trăgaciului a fost împrumutat de la Remington 11-48 (semiautomată).Modelul original a fost proiectat cu şocuri fixe. În 1986 apare versiunea cu şocuri interschimbabile.
Proiectată iniţial ca armă de vînătoare a devenit curînd arma favorită în orice casă. Se spune că în SUA este la fel de uzuală în gospodărie ca şi un banal ciocan sau o mătură. Există sute de variaţiuni ale modelului 870 în calibrele 12, 16, 20, 28, şi 410. De la cele 15 modele originale s-a ajuns la o producţie diversificată de modele civile, poliţie şi armată. Variantele 870 pot fi grupate în :
Wingmaster – Oţel brunat cu patul de nuc. Au fost fabricate în modele field, skeet , trap. Iniţial foloseau muniţie pentru cameră de 70 şi aveau şocuri fixe, iar cele cu camera de 75 erau denumite Magnum. Modelele fabricate dupa 1986 au fost livrate cu şocuri interschimbabile. Pîna la introducerea modelului “Police” ele deveniseră deja populare în rîndul forţelor de ordine.
Police – Oţel brunat sau parkerizat , pat de lemn, sintetic, sau sintetic rabatabil cu mîner pistol . Are o magazie mărită ( 8 cartuşe). Ţevile sunt mai scurte ( 14 sau 18 inch) cu şoc cilindric şi sunt capabile sa tragă cu orice muniţie inclusiv cu cea specială ( gaze lacrimogene şi proiectile de cauciuc). Poate fi accesorizată cu red-dot, laser, lanterne etc.A fost adoptată si de alte forţe de ordine publică de pe tot globul, din care putem da exemplu Australia, Bangladesh, Canada, Luxemburg, Suedia, Irlanda, Marea Britania etc.
MITRALIERELE ARMATEI BRITANICE 1870-1890, de Stuart Taylor
Armata Britanică a folosit o întregă gama de mitraliere în aceasta perioadă de 20 de ani ca de exemplu Gatling , Nordenfelt şi Gardner. Deasemenea şi tunul revolver Hotckhkiss a fost încercat, dar folosirea lui s-a limitat la uzul naval . Toate aceste arme erau operate manual. Nordenfeld era mai degrabă o armă care tragea în salve decît o mitralieră cu foc continuu precum Gatling sau Gardner. Toate aceste trei arme foloseau încărcatoare gravitaţionale de diferite forme sau dimensiuni. Toate aveau aceleaşi probleme de alimentare, înrăutăţite de mediul dur în care erau folosite sau de proasta mînuire în timpul transportului. Acete mitraliere foloseau o întreagă varietate de calibre ca de exemplu: .45 Gatling, .577-450 MH sau 303 British. Alte calibre mai mari au fost folosite la Nordenfeldt – 1 inch Nordenfelt- şi la Hotckhkiss – 37 mm.
Nordenfelt şi Gardener în calibrul .303 british au rămas în serviciu la unele unităţi pînă la sfirşitul secolului XIX şi chiar începutul secolului XX. Uneori aceste mitraliere foloseau muniţie de alt calibru decît cel folosit la puştile regulamentare ceea ce a creat probleme de furnizare comisariatului şi personalului care erau implicat în folosirea lor. Nevoia de o muniţie diferită era datorată faptului că unele din aceste arme aveau o acută problemă de alimentare cu cartuşele regulamentare de calibrul .577-450 MH. Combinaţia acestor probleme: transport, încredere, eficacitate, au condus pe mulţi comandanţi la concluzia că aceste mitraliere nu meritau efortul de a fi duse în luptă !! Astfel s-a ajuns la faptul că atunci cînd aceşti ofiţeri de teren s-au confruntat mai tîrziu cu modernele şi adevăratele mitraliere Maxim sau Vickers M.K.I în trialurile din 1890 sau 1900 şi acum ajunsi ofiţeri de comandament să permită prejudiciilor din experienţele lor din trecut cu mitraliere manuale să le influenţeze judecata. Aceasta a condus ca Marea Britanie să fie în “urma timpurilor” în ceea ce priveşte folosirea şi numărul de mitraliere din cadrul armatei britanice.