Noul pistol românesc ar fi trebuit să fie fabricat la Uzinele 6 Martie Zărneşti. În acelaşi an, 1972, un colonel de la Inspectoratul Judeţean de Securitate Braşov predă la Uzina Mecanică Cugir un singur exemplar de Walther PP ce fusese studiat anterior de braşoveni. Consiliul Securităţii Statului [...]
August 1914, mobilizarea generală a adus milioane de oameni în cazarmele franceze. Ofițerii și subofițerii din rezervă erau în general deținători ai echipamentului și a armelor lor, dar mai rămăseseră destui oameni de echipat. Chiar dacă Franța avea de ceva vreme planuri de mobilizare generală, uniformele și armele lipseau, așa că ultimii veniți au fost deseori dotați cu echipament învechit sau chiar retras din serviciul activ.
Penuria de arme și echipament aparută la mobilizare se va agrava cît de curînd datorita altor doua cauze :
– un nivel al pierderilor total neașteptat în oameni și material: primele luni de război s-au soldat cu o adevarată hecatombă: 160.000 de soldați francezi au fost uciși în luna august 1914, cu mențiunea că 26.000 au fost uciși într-o singură zi, la 22 august 1914 ! Penuria de echipament s-a agravati rapid datorită importantelor distrugeri de materiale care au acompaniat pierderile umane, sau datorită capturării de către inamic.
– ocuparea de către armata germană a departamentelor din nordul și nord-estul Frantei, zone în care erau concentrate o mare parte a resurselor minerale și industriale, privînd astfel Franța de capacități de producție de care avea nevoie pentru a susține efortul de război.
O dată ce frontul s-a stabilizat la sfîrșitul lui 1914, Franța se găsea într-o situație cel puțin critică în domeniul armelor și munițiilor.
Din fericire de aproape 200 de ani francezii au avut înțelepciunea de a instala manufacturile naționale de arme departe de frontiera de est, și în secolul XIX statul a susținut pentru același motiv exploatarea huilei și dezvoltarea siderurgiei în regiunea Bourgogne. În aceasta regiune va fi fabricat de-a lungul razboiului, mare parte din armamentul armatei franceze.
În timp ce Franța lupta pentru supraviețuire, guvernul și statul major s-a concentrat pe alegeri drastice: potentialul industrial salvat va fi rezervat fabricării de mitraliere, puști, tunuri și muniție. Fabricarea de arme scurte a fost socotită secundară și suspendată provizoriu.
Totuși, trebuiau înarmate cadrele nou formate pentru a acoperi pierderile, dar și trupa, deoarece acest nou tip de război va multiplica numărul de combatanți “specializați”( artileriști, mitraliori, transmisioniști etc.) a căror misiune prioritară nu implica folosirea puștilor.
Această evoluție va crește de-a lungul anilor ce vor urma nevoia de arme scurte, pînă la punctul de a epuiza stocurile constituite înainte de începerea războiului, completat prin repunerea în serviciu a modelelor deja invechite ( model 1873 și 1874), precum și prin rechizitionarea armelor din comerț.
Pentru a face față cererii, autoritățile au refuzat să repornească fabricarea revolverului model 1892, și se va decide aprovizionarea cu arme scurte din singurele 2 țări nebeligerante care aveau o importantă industrie de armament: Spania și Statele Unite ale Americii. Din SUA, Franța va achiziţiona pistolul semiautomatic Savage în calibrul 7.65 mm, Coltul 1911 în calibrul 11.43 mm, precum și revolverul Colt în calibrul .38. Dar armele americane erau scumpe, și o dată achizitionate aducerea lor în Franța la bordul unor vase ce traversau oceanul Atlantic infestat de submarine germane era incertă.
Resursa spaniolă părea mai adecvată nevoilor Franței: Spania avea frontieră comună cu Franța aflată foarte departe de zona de luptă, și armurierii din Țara Bascilor erau gata de a livra armele necesare rapid și la prețuri competitive.
Armele cumpărate din Spania vor fi pistoale semiauto Star și Ruby în calibrul 7.65 mm și revolvere care erau copii fidele ale Smith&Wesson “Military&Police” sau ale lui Colt “New sevice model”.
Comisia de achiziții franceză va edita un caiet de sarcini precis care stipula că armele vor fi calibrate pentru cartușul de 8 mm model 1892 al revolverelor franceze de ordonanță.
Armurierii basci instalați în apropiere de Eibar, produceau înainte de începerea războiului copii ale revolverelor Colt și Smith&Wesson pentru export în calibrele .32 și .38. Le-a luat puțin timp de a-și adapta producția la exigențele guvernului francez.
Astfel că au executat rapid două importante comenzi de arme scurte ce vor fi livrate Franței în 1915 și 1917. Condițiile de achiziție și de recepție a acestor arme sunt definite în depeșa ministeriala Nr. 21323-2/3 din 6 februarie 1917, care cerea fabricanților de a livra armele în loturi de 1000 la frontiera franceză, astfel încît ele să fie recepționate de parcul de artilerie din Bayonne.
În total aproape de 500.000 de arme scurte va achiziționa Franța de la armurierii din Țara Bascilor ( Spania) pe durata primului razboi mondial. Din acest motiv erau mai multe șanse la sfîrşitul războiului de a găsi în tocul de pistol al soldatului francez mai degrabă un pistol sau revolver spaniol decît un revolver francez model 1892.
Aceste arme împreună cu revolverul francez model 1892 vor fi livrate și armatei române de către misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, ajungînd în principal în dotarea ofițerilor, precum și a trupei care nu folosea arme lungi (artileristi).
Aceste revolvere, pe care le vom denumi în continuarea acestui articol “92 spaniole”aparțin celor 2 categorii principale:
– Copii ale Colt New Service fabricate de Garate Anitua Y cia.
– Copii ale Smith&Wesson Military produse de “La Industriel Orobea”, “Arizamendi Hermanos Y cia.” și “Trocaola Aranzabal Y cia “ și probabil și de alţi fabricanți neidentificați la acest moment.
Este vorba de revolvere cu dublă actiune (DA) dotate cu un butoiaș basculant ce permite extragerea colectivă a tuburilor.
Aceste revolvere au aparate de ochire fixe.
Revolverele spaniole sunt protejate de un brunaj lucios sau uneori satinat. Cocoșul și tragaciul au de obicei un brunaj în ape ( jaspee).
Marcajele sunt în general discrete și se limitează la identitatea fabricantului (nu întotdeauna), de obicei urmate de menţiunea “Made in Eibar “ sau “ Made in Spain”, cu indicarea calibrului de 8 mm, precum și numărul serie pe piesele principale.
Copiile de Smith&Wesson au prăselele din lemn cadrilat sau ebonită neagră avînd de obicei în partea de sus monograma producătorului.
Copiile de Colt sunt dotate cu prăsele de culoare maro închis, din ebonita sau corn turnat, în partea de sus aparînd nume precum “Collins, “Cordero” sau “Vleit”, moștenire a trecutului lor comercial sau a faptului ca fabricantul a vrut să le dea un pic de aspect western.
Aceste arme au beneficiat de un finisaj îngrijit, care coroborat cu linia elegantă le conferea un aspect atrăgător.
Care este totuși originea proastei reputații care le înconjoară astăzi, chiar dacă utilizatorii lor din primul război mondial nu au exprimat această părere ?
În afară de prejudecăți (să le spunem șovine) ele se datorează cu siguranţă la doi factori:
1 Absența interșanjibiltății pieselor
Pentru a face față celor doua enorme comenzi ale Franței, fabricanții au crescut numarul de subcontractanți. Fabricantul principal asigura montajul final al armelor după ce se asigura de ajustajele finale ale pieselor procurate de la diverși furnizori.
Acest mod de fabricare se traduce printr-o totală absență a interșanjabilității pieselor detașate, fapt ce complica foarte mult mentenanța acestor arme. Este probabil că primii care au adus critici armelor “92 spaniole”au fost armurierii militari care trebuiau să repare armele deteriorate.
2 Calitatea oțelului
Avind în vedere metoda lor de fabricatie semi-artizanala, oțelul utilizat de subcontractori pentru a realiza comenzile primite era de cele mai multe ori mai puțin dur decît cel utilizat de Manufacture des Armes de Saint Etienne ( Franta) care era bine echipată cu utilaje moderne ( la acea data). în plus aceasta fabrică era capabilă de a efectua tratamente termice perfect controlate.
Au rezultat defecte de uzură pe termen lung a anumitor piese spaniole, împiedicînd astfel funcționarea perfectă a acestor arme. Într-un fel lucrul acesta nu a fost prea grav: puțini soldați au tras mai mult de 50 de focuri cu arma lor de-a lungul războiului, iar rezistența oțelului armelor “92 spaniole” putea suporta tragerea a mult mai multor cartușe.
Defectele apăreau numai la revolverele intens folosite. Blocatorul butoiașului se uza prematur și bloca mișcarea cocoşului, dar incidentul apărea numai la armele cu adevarat vechi și mult folosite.
Singurele deteriorari cu adevarat grave ale modelelor “92 spaniol” constatate au survenit în urma utilizării muniției slab calitative. Proiectile rămase în țeavă după folosirea unei muniții învechite, erau lovite de proiectilul următor provocînd o inelare a țevii în cel mai bun caz, sau în cazul unei muniţii prost reîncărcate provocarea exploziei butoiașului și a fremei în partea superioară.
Dar erau exact aceleași accidente care se produceau la revolverele frantuzești model 1892 prost utilizate.Scoaterea din serviciu a “92 spaniol” a survenit în mare parte dupa sfîrșitul primului război mondial, armele îndeplinindu-și menirea, fiind de dorit ca ele sa fie revîndute după sfirșitul conflictului. Într-adevar aici rezidă drama pistoalelor și revolverelor spaniole, care au fost cumpărate pentru a raspunde unei nevoi urgente și punctuale și nu pentru o folosire îndelungată.
Din păcate lipsa cronică de fonduri a armatei franceze a contribuit la prelungirea consumului și utilizarea acestor materiale dincolo de rezonabil.
Proasta reputație a armelor “92 spaniole” trebuie totuși să fie nuanțată. Dacă nu au suferit în urma unei proaste conservări sau a unei folosiri intensive, “92 spaniol” sunt nişte revolvere frumoase, elegante și cu un finisaj decent.
Alura lor “americană’ se pare ca le-au facut mai populare în rîndul armatei franceze, în timp ce modelelul 1892 de fabricație franceză cu mînerul cvasi cilindric cu aer demodat și o priza delicata păreau niște arme vechi. Dupa cum se va vedea, precizia revolverelor spaniole era echivalentă cu cea a modelului francez 1892 în aceeaşi stare de conservare, iar priza în mînă a versiunilor derivate din Smith&Wesson Military& Police era departe de a fi perfectă și mai puțin adaptată tirului instinctiv decît cel al modelului regulamentar frantuzesc.
Important este de semnalat că brunajul modeleleor “92 spaniole” chiar dacă era mai atrăgător în stare nouă, cu siguranță era mai puțin rezistent la uzură și coroziune decît modelul 1892 francez. Acest lucru explică faptul că revolverele spaniole prost conservate au ajuns în zilele noastre cu un aspect puțin măgulitor, fapt ce nu contribue la reabilitarea reputației lor.
La modelul 1892 francez, priza este un pic dificilă pentru trăgătorii cu mîna mai mare, deoarece crosa cvasi-cilindrică face dificilă prinderea. Mînerul aluneca și datorită formei și a unghiului aproape drept pe care il formeaza conducînd la o poziție de tragere nu prea nataurală să spunem. Spre deosebire de modelul francez, mînerul modelului “92 spaniol” oferă o mai buna susținere și priză.
Modelul 1892 francez are aparate de ochire stil “ belle epoque” compuse dintr-un înălțator pătrat de mari dimensiuni, și o cătare model “grain d’orge”. Aceste aparate faciliteaza o bună ochire inspirată din tirul sportiv fiind superioare aparatelor de la modelul “92 spaniol”. La modelele spaniole înalțătorul este conform cu tot ce vom găsi în primul război mondial la armele americane. Înălțatorul este mic în forma de U, iar cătarea are o aparență lamelară. Sunt mult mai greu de aliniat de un tragator cu vederea mai slabă, iar la tragerea pe lumină slabă este practic imposibil să ochești corect.
Greutatea de declanșare în SA (acțiune simpla) este asemănătoare la modelele de care vorbeam, în jur de 3,5 kg. E un trăgaci destul de “greu” nepotrivit pentru tir , dar foarte bun pentru evitarea descărcării accidentale în timpul deplasării pe teren.
În DA (dublă acțiune) trăgaciul declanșează la o forță în jur de 6kg pentru ambele modele.
La modelul francez 1892 butoiașul basculează pe dreapta, dezăvorîrea facîndu-se cu un mic levier plasat pe partea dreaptă a fremei. La modelul “92 spaniol” butoiașul basculează pe stînga și zăvorîrea este comandată de un dispozitiv dispus pe partea stînga a fremei.
Bascularea atipică a revolverului francez se explică prin faptul că era destinat ofițerilor și subofițerilor pentru care arma principală în acea epocă înca era sabia. Sabia era folosită de obicei cu mîna dreaptă, deci revolverul era ținut în mod natural cu mîna stîngă.
Modelele “92 spaniol”, copii ale Colt sau Smith&Wesson fuseseră proiectate ca arme de poliție sau pentru uz civil destinate unei populații care într-o majoritate covîrșitoare era dreptace. Fie că era model 1892 francez sau model”92 spaniol” reîncărcarea necesita două mîini, una care ținea arma, iar cealaltă pentru extragerea tuburilor și apoi reîncărcarea cu muniție.
O dată trase cele 6 gloanțe, reîncărcarea dura mult mai mult decît reîncărcarea unui pistol semiautomat la care era suficient de a schimba încărcătorul golit cu unul plin. Acest lucru explică dezafectarea progresiva ca armă militara începînd cu anii de mijloc ai primului război mondial. Pe cîmpul de luptă necesitatea extragerii unul cîte unul a cartușelor din buzunarul cu muniție al tocului încetinea considerabil reîncărcarea.
Punerea în serviciu a unui toc care avea un buzunar ce conținea 3 pachete a cîte 6 cartușe a dus la ameliorarea comodiății încărcării. La modelul “92spaniol” extractorul destul de mic era predispus la proasta extragere a tuburilor goale umflate în butoiaș dupa tragere. Era nevoie de o vergea introdusă în butoiaș prin față pentru a scoate tubul recalcitrant.
Pe cîmpul de luptă un asemenea incident făcea arma inutilizabilă. Britanicii au încercat să amelioreze lentoarea reîncarcării revolverelor lor utilizînd un încărcător rapid tip Prideaux, stramoșul modernelor speed loaders. Dar nu exista date că un accesoriu de acest fel a fost dezvoltat pentru modelul “92 spaniol”.
|
|
Model 1892 |
« 92 |
|
Lungime totală |
235 mm |
245 mm |
|
Lungimea țevii |
115 mm |
100 mm |
|
Lungimea liniei |
148 mm |
140 mm |
|
Greutatea armei |
890g |
900g |
|
Greutatea armei |
950 g |
960g |
Am încercat în acest articol să facem o descriere și o comparare a doua arme istorice fabricate în serie mare și care au marcat cîmpurile de bătălie din primul război mondial.
Putem afirma ca armele sunt calitativ egale și că modelele “92 spaniol” au fost în epocă arme la fel de satisfacătoare ca și modelul francez. Singurul “reproș “ pe care îl putem face armelor spaniole este că au “ținut” prea mult, suficient cel puțin ca uzura să le diminueze fiabilitatea și să le aducă reputația din titlu.
Pistoalele și revolverele spaniole au fost bine conservate după armistițiul din 1918, și după cum scria într-o informare expertul francez în arme Jean Rene Clargeau, în anii 30 modelele “92 spaniole” erau vîndute de intendența armatei cu prețul de 250 franci, ofițerilor doritori de a avea o armă personală, asta în timp ce un model 1892 francez regulamentar se vindea cu 400 de franci. Și trebuie ținut cont că în epocă, o arma de lux în întregime gravată ca pistolul Le Francais se vindea tot cu 400 de franci.
Nimic surprinzator că în aceste condiții multe din revolverele spaniole au fost folosite în mod curent între 1939 și 1945 atît de către armata regulamentară cît și de rezistența franceză. Trebuie spus că primii rezistenți ducînd lipsă cronică de arme s-au echipat și cu relicve din primul razboi mondial păstrate în familie, și refuzate de a fi depuse în mîinile ocupantului german, chiar dacă deținerea ilicită în epocă era pedepsită cu moartea. Epopeea maquis-ului francez a reprezentat fără îndoială ultima luptă a modelelor “92 spaniole”.
După 1945, utilizarea militară modelelor “92 spaniole” a devenit cvasi nulă. Mai putea fi găsit în dotarea cîtorva jandarmi departamentali, dar și acestea au fost înlocuite cu modelul 1892 regulamentar frantuzesc !
Chiar dacă cele doua modele sunt depașite de 75 de ani ca arme de luptă, ele încă suscită interesul colecționarilor pasionați. Pentru aceștia este importantă estetica lor cît și valoarea istorică pe care o evocă.
Începînd cu armele arnăuților din vremea agiei domnești și pînă la poliția modernă din zilele noastre, studenții au avut ocazia să se familiarizeze cu arme din toate perioadele istorice. Atît profesorii cît și studenții au fost de acord că întîlnirea cu membrii asociației a fost un real cîștig pentru formarea lor profesională.
Cu toții au experimentat personal diverse tipuri și mecanisme de arme neezitînd să pună întrebari. Armele prezentate sunt cele care pot fi întîlnite pe parcursul carierei lor, nelipsind din prezentare nume celebre în dezvoltarea armamentului, amintim pe scurt despre : Browning, Colt, HK, Sig Sauer, Beretta, Steyr, Mauser, Mosin Nagant, Garand, SVT, TT 33, și multe altele.
Ca și în cazul prezentarilor în cadrul școlii de agenți de poliție “Vasile Lascăr” preferatul tuturor s-a dovedit din nou venerabilul pistol mitralieră Thomson.
Inedit față de alte prezentări a fost și standul cu arme albe, echipament balistic de protectie, elemente de uniformă și militaria. Conducerea Academiei de Poliție a fost plăcut impresionată, fapt ce a făcut să reînnoiască invitația și pentru alte actvități extracuriculare în viitor.
Această activitate nu s-a fi putut desfăşura fară ajutorul unor inimoşi membrii ai asociaţiei în persoana domnilor Manoliu Marian, Maliszewski Cristian, Stegaru Adrian, Patrascu Claudiu, Baity Pera si Grama Stelian cărora le aducem și pe această cale mulţumirile noastre.
*Pentru o notă de parfum de epocă, între ghilimele vor sta termenii din instrucțiunile p.m.-ului din 1917 sau mărturiile din cărți vechi în grafia originală.
12 arme Gatling, cumparate privat de comandanți unionisti trag pentru prima dată în timpul asediului orașului Petersburg, Virginia 1864. Până la sfârșitul secolului XIX, mitraliere sistem Gatling sau Nordenfelt acționate manual participă sporadic în conflicte coloniale sau în razboaiele mecanizate între marile puteri. Rusia Țaristă adunase în ajunul războiului ruso-turc din 1877-1878, 400 exemplare Gatling în 8 baterii atașate artileriei. Exemplare rusești fabricate de Colt tronează astăzi în memorialul din Plevna. Gatling din dotarea turcă apară cu succes pasul Shipka în primele lupte din 1877. La distanță de angajare mică, în fața unor mase compacte de atacatori, mitraliere grele cu afet, tractate, sunt foarte eficiente. De dimensiunea unei piese de artilerie si scoțând fum intens de la pulberea neagră, erau ținte ușoare pentru tunuri pe care nu le puteau ajunge sau țintașii experimentați pe care nu ii vedeau. Mascarea și protejarea cuiburilor de mitralieră proprii va fi, de atunci, tot atât de importantă ca și descoperirea celor ale adversarului înaintea unui atac. Existând unii precursori, americanul Hiram Maxim este cel care fabrică în 1884 prima mitralieră automată practică ce recuperează energia de recul a glonțului tras pentru alimentarea cu un nou cartuș. Încingerea armei în operare este abordată de Maxim printr-un radiator de apă montat in jurul țevii. Toate țările bogate se grăbesc să adopte mitraliere Maxim, cumpără licențe și dezvoltă varinte proprii adaptate cartușelor moderne cu pulbere nitrocelulozică de calibru redus ale diverselor puști cu repetiție. Mitraliere încadrate în clasa grea și medie purtând numele Maxim sau nu, dar derivate, precum Vickers, MG 08 sunt foarte fiabile și robuste și luptă încrucișat în dotarea tuturor armatelor angajate în Prima Conflagrație Mondială, cu excepții precum cea austro-ungară cu Schwarzlose și armata franceză. Creditată cu primul cartuș modern Md. 86 8x51R (8mm Lebel), Franța îl va folosi în mitraliera St. Etienne Mle 1907 și în mai fiabila Hotchkiss M1897, evoluată în Mitrailleuse Automatique modele 1914 cu împrumut de gaze. Efective uriașe de tineri se găsesc împotmolite în propriile tranșee și sunt secerate de baraje de foc la fiecare asalt prin rețele
MMN Bucuresti, expo permanenta, Bucharest National Army Museum, uniform exhibit
de sârmă ghimpată către tranșee în zigzag. Aproape de liniile înaintate mitraliere inamice execută foc în anfiladă (de flanc). Supraviețuitorii fie așteaptă venirea lentă a mitralierelor medii și grele (până la 60 kg cu afet) cu servanți sau încearcă să mute, “să pună în bătaie”, mitraliere capturate improvizând o aparare împotriva contraatacului inamic ce vine din tranșeele sale de adâncime. Mitraliera ușoară daneză Madsen model 1902 cu pat, încărcătoare detașabile și bipod poate fi considerată prima pușcă-mitraliera produsă în număr mare înaintea războiului mondial. Preluată in 1904 de armata rusă, dotează unele unități de cavalerie, servanții descălecând pentru o instalare rapidă în poziție acolo unde era necesară acoperirea cu foc automat. Încă din 1903 taticieni francezi relevă slabele posibilități în ofensivă cu mitralierele contemporane și concluzionează că mitralierele „trebuie să învețe să se deplaseze”.
Un comitet de artilerie din cadrul armatei franceze demarează în 1903 un îndelungat proces de prototipare pentru crearea de armament de infanterie semiautomat si automat la Atelierul de Construcții Puteaux. Din colaborarea căpitanului Jacques Louis Henri Chauchat, inginer al Școlii Politehnicie, și a maistrului armurier Charles Sutter, la arsenal sunt concepute 7 prototipuri de puști semiautomate si 6 puști-mitralieră calibrate pentru un nou cartuș 7x59mm de viteza inițială mare, proiectat de Chauchat. Cartușul Md. 86 Lebel aflat in dotare standard determină realizarea modelului 1911 de pușcă-mitralieră Chauchat-Sutter. Arma funcționează automat cu reculul lung al țevii, sistem inspirat de patentul inginerului maghiar R. Frommer și de J. M. Browning cu pușca semiautomată civilă Remington Model 8. Denumita oficial Fusil-Mitrailleurs C7 de Puteaux System C.S., la testele oficiale din noiembrie 1911 cepurile de închidere ale capului mobil se rup. La al doilea test din aprilie 1912, după tragerea a 1500 cartușe, uzura pieselor duce la cedare printr-o percuție cu inchizătorul neîncuiat.
Numit comandant adjunct al Arsenalului MAS St-Etienne, alături de controlorul de arme Sutter, îmbunătățește proiectul. 2 modele din ianuarie 1913 trag intensiv 2500 cartușe fără defecte majore. Riscul mare de deformare a încărcătorului din tablă ambutisată nu îngrijorează întrucât rolul scontat de armata franceză rămâne deocamdată unul static de defensivă și nu de suport al infanteriei în mișcare. Neavând potențialul defensiv al mitralierelor medii-grele se comandă doar o preserie de 188 de C7 Md.1913. Acestea vor fi utilizate abia spre sfarșitul lui 1914 la înarmarea escadrilelor aviației franceze pentru primele lupte aeriene din istorie. Greutatea mult mai mică a armei C7 scuza cadența mică și precizia inferioară mitralierelor medii-grele. Departe de entuziasmul inițial, în august 1914, statul major francez are probleme în gestionarea ofensivei germane prin Ardeni. Francezii foloseau un sistem de comandă rigid și centralizat unde comandanții de plutoane și companii așteptau curierul pentru ordine ce nu se adaptau rapid cu situația tactică. Comandantul șef, generalul Joseph Joffre, ordonă ofensive locale în cadrul “Bătăliei Frontierelor” dar nu are o imagine bună asupra dinamicii trupelor inamice. Lângă satul Rossignol francezii în marș sunt surprinsi de o poziție întărită germană si valuri successive de asalt la baionetă se consumă în fața mitralierelor și tunurilor cu tragere rapidă apoi artileria anihilează francezii refugiați în sat, unitățile suferind mortalitate de până la 70% – 22 august 1914 ziua cea mai sângeroasă din istoria armatei franceze. Stabilizându-se frontul nu departe de Paris, aliații constată că se pot face doar cuceriri vremelnice de ordinul kilometrilor cu mari pierderi de vieți și armament individual. Mitraliera principală franceză, St-Etienne Mle 1907, este complicată și se blochează mai des decât “Spandau” Mg 08 germană pe care germanii o concentrează în număr mai mare. Hotchkiss Mle 1914 este o arma de calitate însă are dezavantajul de a fi produsă privat și se va impune numeric abia din 1916. Sub focul inamic, mitralierele grele îndeplinesc cu dificultate dezideratul tacticienilor francezi care afirmă acum: „(…)la section de mitrailleuse, à laquelle manque la capacité offensive résultant du mouvement en avant, ne peut agir qu’en liaison intime avec l’infanterie dont elle est l’auxiliaire”. „L’infanterie doit marcher et tirera pour marcher, la mitrailleuse doit tirer et marchera pour tirer” (Secția de mitraliere, căreia-i lipsește capacitatea ofensivă rezultată din avansare, nu poate acționa decât în directă legătură cu infanteria căreia-i este auxiliară. Infanteria trebuie să avanseze și va trage pentru a avansa, mitraliera trebuie să tragă și va avansa pentru a trage” Mitraliera ușoară Hotchkiss Mle. 1909 (mitrailleuse portative modele 1908/13 în nomenclatorul francez) este fiabilă, cântărește 13 kg dar puține exemplare ajung în dotare și firma privată va fabrica majoritar în Marea Britanie. Pentru a oferi armatei franceze superioritatea unui foc automat mobil, generalul Joffre are la îndemână mitraliera C7 Chauchat-Sutter proiectată și realizată în sistemul de stat, astfel ca programul “fusil mitrailleur” demarează. Pentru a ajunge în dotare urgent și a evita un eventual cost mare de fabricație precum la Madsen sau Lewis Md.1912 (mai scumpă decât mitraliera medie Vickers) C7 este total reproiectat. Controversată, după cum vom vedea, se naște o pușcă-mitralieră revoluționară, avangardistă prin procedeele de fabricație iar în materie de mânuire și tactică a fost o pușcă de asalt avant-la-letre. Cu industria angrenată în efortul de război doar piesele esențiale (culată, țeavă ș.a.) se uzinează prin metodele tradiționale (strunjire, frezare etc.) din oțeluri de calitate, restul trebuie să se integreze în unități industriale mai slab dotate tehnic și fără experiența preciziei din industria civilă. Condusă de Paul Ribeyrolles, firma de biciclete Gladiator, cu ai săi subcontractori, are know-how pentru ambutisare, ștanțare, sudură și nituire, procedee inedite în fabricarea armelor.
Înțelegerea dintre stat și fabricantul contractat Gladiator presupune livrarea de către stat de țevi pentru prima comandă de 50 000 de arme. Cele 103000 țevi (2 de fiecare automat +3%) trebuie să fie uzinate la MAS și arsenalul Chatellerault. Țeava este calculată la lungimea țevii muschetonului Berthier dar din rațiuni de economie, cu prioritate, s-au scurtat țevi de pușcă Berthier 07/15 rebutate și țevi de pușcă Lebel recuperate dar umflate la gură prin tragerea cu țeava obstrucționată. Organizată în timp record de Ribeyrolles, producția la Gladiator folosește mână de lucru feminină și uzinează din oțeluri slab tratate și metale mai slabe piese cu control dimensional și toleranțe sub standardul tradițional. Conceptul era și el nou, această pușca-mitralieră nu era proiectată să reziste un ciclu de viață de 50 de ani precum pușca Lebel sau revolverul model 1892 (vezi anca.com.ro iulie 2017).
Arma este adoptată oficial sub denumirea de “le Fusil Mitrailleur 1915 C.S.R.G.”unde “C.S.R.G.” sunt acronimele celor implicați: domnii Chauchat, Sutter, Ribeyrolles și firma Gladiator. Producția va atinge un record de 13500 ex. intr-o lună, media lunară pe durata intregii fabricații a fost de 6100 bucăți și încă 2 firme franceze o asimilează și o produc în serie mare. P.m. CSRG md.1915 este cea mai fabricată arma automată a primei conflagrații mondiale, cifra totală variază de la 225 000 la 400 000 bucăți din noiembrie 1915 până în noiembrie 1918, când războiul va fi adus puști mitralieră mai performante precum Browning BAR M1918 și inaugurat pistoalele mitralieră Villar-Perosa sau Bergmann MP18. P.m.-ul CSRG echipează numeroase armate în cursul războiului și în conflicte succesoare spre exemplu Belgia, Finlanda, Grecia, Italia, Polonia, România, Rusia, Serbia, Spania SUA folosite sporadic până în deceniul 6 al secolului trecut. În 1918 arma este prevăzută cu un ascunzător de flăcări la gura țevii și primește o miră de vizare specială pentru angajari antiaeriene, modelele fabricate anterior fiind modificate conform. În anul 1920 se prevăd piese suplimentarea pentru protecție: un capac pentru locașul încărcătorului, un manșon mobil pentru găurile de răcire și un capac pentru fereastra de evacuarea a tuburilor trase. Arma va fi folosită vreme îndelungată în armata franceză, deși depășită odata cu intrarea în dotare a p.m.-ului Chatellerault M24/29, rămâne a fi utilizată cu miile și în cel de-al Doilea Război Mondial.
În decembrie 1915 la școala de mitraliori de la Maisons-Lafitte ajung primele p.m.-uri și infanteriștii “fantasines” selectați. Sub supravegherea generalului Joffre se pun la punct echipele formate din 2 servanți și echipamentul: trăgătorul cară într-o raniță specială 16 încărcătoare și la brâu în 2 patrontașe semilună câte 2 incărcătoare plus arma scurtă secundară în toc. Servantul improspător îl urmează cu un număr mare de cartușe împachetate. Împreună trebuie să care 40 kg de echipament ceea ce se dovedește prea mult. În ianuarie 1916, la școală, se reduce numărul încărcătoarelor purtate de trăgător la 16 și se statutează în primul document de familiarizare a trupelor: “Instruction provisoire sur le fusil mitrailleur modèle 1915” din 1 februarie 1916, document ce va fi amendat periodic. Arma este disponibilă de la 1 martie 1916 în unitățile franceze și participă activ la gigantica bătălie de la Verdun. Concentrația scontată este de 8 arme per companie (2 pentru fiecare secție- pluton) și 4 de escadron de cavalerie și procesul se realizează integral pentru toate unitățile combatante până în noiembrie 1917. La finalul războiului dotarea ajunge la 3 p.m.uri de secție- 12 de companie. În ceea ce privește componența echipelor de foc acestea evoluează numeric pentru a distribui mai bine greutatea muniției, astfel: în vara lui 1916 la Somme echipa crește la 3 oameni adăugând al 2-lea servant împrospător. În septembrie 1917 echipa primește un caporal coordonator iar in octombrie 1918 echipa crește la 5: caporalul și tragătorul cu pistoale și 3 împrospători din care primul poarta mai multe încărcătoare și la centura pistol iar ceilalți 2 sunt înarmați cu carabine/muschetoane, trăgătorul nemaipurtând asupra sa decât 3 încărcătoare. În toate configurațiile teoretice muniția purtată este de aproximativ 1000 cartușe din care peste jumătate erau gata de tragere introduse în încărcătoare. Toate acestea, susținute de o școlarizare și un antrenament repetat, formau veritabile echipe de șoc indispensabile companiilor. Coordonarea și colaborarea asigurau succesul, dar și unul singur din echipă rămas în luptă trebuia să continue tragerea. Pe cât posibil trupa primea și ea instrucție cu noua armă avându-se în vedere mortalitatea mare în special în atacul pe batalioane de asalt. Servanții desemnați se selectau dintre cei mai buni în companii și purtau semne brodate distinctive de „fusillier mitrailleur” sau chiar și insigne „brevet de tir”.
Armă inovativă ce necesita o deservire atentă, după cum vom vedea, cu destule compromisuri constructive și unele defecte de design, p.m. CSRG Md1915 își intră în pâine repede și tranșeele frontului de Vest scot la suprafață neajunsurile armei. Spre sfârșitul lui 1916, Generalul Petain primește de la regimentele combatante rapoarte. Reiese că 2/3 blocaje se datorază încărcătoarelor. Din tablă ambutisată subțire, încărcătoarele se deformează și în pumnul strâns darmite lovite la aruncarea pe burtă. Pentru că servantul împrospător nr.1 trebuie să știe câtă muniție mai are încărcătororul, pentru a-i oferi trăgătorului rapid un încărcător plin, acestea sunt prevăzute cu mari decupări prin care mizeria întră ușor. Instrucțiunea scrisă în multe limbi, inclusiv română, spune că în poziția culcat servanții trebuie să ferească încărcătoarele de sol, așezându-le peste rucsaci. La fel, odată golite, încărcătoarele nu ar trebui scăpate ci așezate grijuliu pe saci – greu de aplicat pe câmpul de luptă. Marea conicitate și rama cartușului Md.86 ce impun forma incomfundabilă dar incomodă a încărcătoarelor-semilună aduce și ea poticneli în alimentare, de aceea soldații gresează ridicătorul și arcul din încărcătoare, în instrucțiuni se va prevedea ungerea “potrivită și peste tot” (i). Arcul lung din încărcător se decălește și deformează necesitând înlocuire. Preventiv soldații nu încarcă la maximul de 20. Arma funcționează pe baza reculului lung al țevii și închizătorului, altfel un sistem fiabil, înseamnă mase în mișcare ce induc trepidații. Coroborat cu muniția puternică, în foc automat avem un recul simțit vârtos.
Cutia închizătorului se prelungește mult în partea posterioară conținând arcurile reducătoare și acoperă patul ce practic nu are obrăzar. O eroare pe care soldații o fac la început este de a-și sprijini obrazul într-o poziție obișnuită în prelungirea țevii ceea ce poate fi rău pentru măsele. Nu, în instrucțiuni și la școală se stabilește o poziție aparte: “El ia o poziție care să ușureze punerea în bătae, cu corpul cu totul oblic față de axul puștei, sprijinindu-se pe ambele coate”(i) astfel evitând contactul cu capătul cutiei închizător. Evacuarea spre dreapta sus a tuburilor trase a impus deplasarea aparatelor de ochire decalat pe stânga armei. Bipodul (crăcanul) armei a fost criticat pentru că nu oferea stabilitatea unei mitraliere. Instrucțiunile explică “Pușca-mitralieră este o armă care nu are aceiași fixitate ca și mitraliera, deoarece în timpul tragerei se întâmplă ca să se deplaseze puțin linia de ochire, ceiace necesită din partea trăgătorului readucerea acestei linii asupra obiectivului vizat”. Cadența nu foarte mare de tragere, în ciuda greutății mari a armei (raportata la p.m.ul de azi) face totuși ca la tragerea automată să se poată păstra focul în obiectiv. De altfel efectul produs de glonțul 8mm Lebel nimerind în țintă este mai mare decât al unui pistol-mitralieră, un plus deloc neglijabil. Un defect, exagerat în povestiri de-a lungul timpului, este legat de tragerea susținută la foc automat atunci când arma se încinge prea mult. În jurul și de-a lungul țevii mobile de oțel este montată o cămașă de aluminiu cu striații- un radiator de răcire pentru această țeava proiectată inițial pentru pușcă cu repetiție. Țeava cu manșonul de aluminiu cu un coeficient de dilatare mare se va gripa după o anumită temperatură în interiorul carcasei de oțel în care oscilează. Aceasta aduce blocarea armei până la răcire-contractarea sub diamentrul interior al carcasei țevii. După cum explică video cu un exemplar în mână dl. Ian McCollum de la Forgotten Weapons, astfel de situație nu este una obișnuită, pentru a se produce probabil trebuie trase sute de cartușe consecutiv. „Tragerea fără întrerupere se execută numai în momente de criză și asupra obiectivelor cari sunt foarte vulnerabile (…)În rezumat pușca-mitralieră nu este o mitralieră și nici nu trebuie întrebuințată ca atare: ea este o armă cu tragere extra-rapidă, foarte ușoară, foarte mobilă, foarte ușor de ascuns, putând fi întrebuințată mai ales ziua, pentru a trage la distanțe eficace pentru lupta infanteriei.” (i).
Din completul p.m. fac parte accesoriile așezate într-o trusă: sacul-etui din doc cu piele, 1 vargă (vergea) din 3 bucăți, 1 pensulă de curățire înșurubabilă pe vergea, 1 pensulă
curățire manșon țeavă și închizător, 1 vargă cu urechi pentru cârpă (câlți) înșurubabilă, 1 “trăgător”(extractor) de tuburi, 1 cârlig-șurubelniță Hotchkiss, 1 “pompă” sticluță cu ulei și una cu petrol, 1 răzătoare a piuliței țevii.
“Armă cu încărcare și tragere automată sau cu foc continuu” / pușcă mitralieră funcționând după reculul lung al țevii are o pârghie selectoare cu 3 poziții: siguranțare, “lovitură cu lovitură” și foc continuu. Răcirea este cu aer, țeava inconjurată de un radiator concentric de aluminiu striat-cu aripioare de răcire acoperite de un tub de oțel prevăzut cu găuri “ tubul țevii al manșonului călăuză”(i) Manșonul călăuză se continuă spre spate prin tubul închizător ce are montat lateral stanga sus înălțătorul și decupat lateral dreapta sus o fereastră de aruncare a tuburilor cartuș. Jos tubul închizător prezintă “șanțul de alunecare” permițând alimentarea. La partea posterioara în tub se înșrubează dopul de sprijin pentru arcuri. Montura este o parte fixă a armei peste care se așează manșonul călăuză și de care se prinde patul. Între cei 2 pereți ai săi robuști se prinde montura-mecanism de dare a focului și suportul și piedica încărcătorului, este lagăr pentru axe și suport pentru crăcană și pentru mânerul – ulucul de mânuire față. De montură se prinde și cureaua armei. Mecanismul de dare a focului este și el cuprins într-o montură ce are rol si de maner de pistol cu gardă trăgaci. Țeava este fixată de cutia închizătorului prin “ghivint” – filet. La partea anterioară se află piulița țevii cu interior convergent pentru creșterea. Cutia inchizătorului prezinta frezări pentru umerii de sprijin ai cepilor capului mobil atunci când sunt zăvorâți. Închizătorul conține capul mobil format din cepurile de zăvorâre, aruncătorul cu arc, extractorul și cepurile de manevră și este găurit longitudinal pentru instalarea percutorului. Arcul reducător al închizătorului este și arc de percuție. Cu excepția țevii, închizătorului și manșonului se observă economia de piese uzinate prin frezări multiple din prefabricate mari. Piesele sunt in general de mici dimensiuni prinse cu organe de asamblare și fără rol multiplu.
Datorită construcției, orificiile prin care mizeria poate intra în armă sunt numeroase: în montură la partea inferioara, prin decupările mari ale încărcătorului, prin găurile manșonului călăuza spre țeavă. Aspectul exterior al armei este brut chiar în comparație cu arme automate grele contemporane și va fi fost frustrant pentru trupe născute în “la belle Epoque” obișnuite cu produse industriale cizelate estetic și nu doar funcționale. Patul de lemn nu are talpă și este de multe ori nefinisat în zona de sprijin spate. Crosele pistoletului si rama trăgaciului nu sunt nici ele elegante. După un secol, brunajul exemplarelor rămase este de multe ori șters integral și scoate în evidență urme de prelucrări. Toate ne aduc aminte de Stenul britanic sau variantele de Volkssturmgewehr. Forma pistoletului spate, al ulucului față pentru mâna stângă și piedica încărcătorului ce poate fi acționata de mâna stângă fără a lua mâna de sprijin de pe uluc arată o bună intuiție a proiectanților despre dispunerea bună pentru tragerea din mers de la șold. În dotarea trăgătorului intra și un toc de arma pentru transport atunci când nu se preconiza tragerea și un pistol semiautomat ținut în toc la centură. În dotarea franceză, adiacent CSRG, era excelentul pistol semiautomat Ruby, dar alte armate au folosit alte arme inclusive revolverele lor din dotare – Marea Britanie sau SUA.
[...]