Inventarea pulberii fără fum de către chimistul francez Paul Viellie în anul 1884 ¹ reprezintă un punct de cotitură în istoria armamentului modern. Propietăţile noii pulberi permit inventatorilor de arme să dezvolte sisteme automate şi semiautomate fiabile, trecând peste marele obstacol al reziduurilor generate de pulberea neagră.

Astfel, apar o multitudine de arme automate şi semiautomate, atât cu ţeavă lungă, cât şi cu ţeavă scurtă. În domeniul militar, standardizarea cartuşelor uşurează munca proiectanţilor de arme, dar în domeniul civil pulberea fără fum începe să fie disponibilă comercial abia în jurul anului 1900, fiind oferită în paralel cu muniţia cu pulbere neagră.

În domeniul armelor cu ţeavă lisă, acest lucru ridică o problemă greu de abordat. Pe lângă diferenţa dintre presiunea generată de pulberea neagră şi cea generată de pulberea fară fum, la armele lise există o diferenţă mare de presiune între diferitele încărcări folosite în diverse aplicaţii.

Astfel, o armă cu ţeavă lisă, semiatomată, ar trebui să poată funcţiona fiabil în toată plaja de presiuni generate de cartuşele disponibile pe piaţă. Aceasta problemă face ca lisa semiautomată sa nu fie abordată de un numar prea mare de inventatori.

În anul 1900, doi inventatori brevetează mecanisme pentru arme semiautomate cu ţeavă lisă. Este vorba de John Browning şi Carl Sjogren ² . Arma lui Sjogren, deşi este patentată în acelaşi an cu creaţia lui Browning, începe să fie produsă câţiva ani mai târziu şi nu se bucură de succes comercial, însă sistemul inerţial al inventatorului suedez va sta la baza inovativelor arme Benelli, 70 de ani mai târziu. Arma lui Browning dovedeşte lumii nu doar că se poate realiza o armă cu ţeavă lisă semiautomată fiabilă, ci şi faptul că vânătorii din întreaga lume şi-o vor dori.

John Browning este unul dintre cei mai importanţi inventatori din istoria armelor. Având o colaborare de lungă durată cu Winchester, Browning îi prezintă lui T.G. Bennet, directorul companiei, noul său prototip dar acesta refuză să îi facă o ofertă. Doi ani mai târziu Browning insistă pentru semnarea unui contract de producţie a noii arme, dar este refuzat, şi colaborarea dintre cele două nume se încheie.

Marele inventator işi îndreaptă atenţia şi către Remington, dar directorul companiei se stinge din viaţă chiar în ziua în care urma să aibă loc întâlnirea. Astfel, la începutul anului 1902, John M. Browning se îmbarcă pe un vapor cu destinaţia Belgia având asupra sa prototipul noii arme, pe care avea să o numeacă ulterior cea mai mare invenţie a sa. Lângă Liege, noua companie Fabrique Nationale Herstal, produce deja un pistol inventat de el. Aflandu-se sub restricţii de producere a armamentului militar impuse de patronii de la Ludwig Loewe, FN nu ratează ocazia să producă invenţia lui Browning şi semnează un contract cu acesta în 24 martie 1902 ³ , astfel luând naştere Browning Auto 5.

Browning Auto 5 este o lisă semiautomată cu o capacitate a magaziei de 4+1 cartuşe (de unde vine şi denumirea armei) al cărei mecanism foloseşte forţa reculului într-un sistem ce are cursă lungă. În momentul tragerii ţeava este împinsă înapoi împreună cu închizătorul, de către forţa reculului. Ansamblul rămâne blocat până când ajunge la capătul cursei unde închizătorul este fixat în spate, iar ţeava este deblocată şi începe să se deplaseze înainte sub acţiunea arcului de mari dimensiuni aflat în jurul magaziei de cartuşe.

Cartuşul tras este ţinut înapoi de către gheara extractoare şi este ejectat când ţeava ajunge înapoi în poziţia iniţială. Următorul cartuş este ridicat din magazia de cartuşe, închizătorul este eliberat şi avansează sub forţa arcului propriu introducând cartuşul în ţeavă şi blocând camera cartuşului.

Pentru a compensa diferenţa de presiune între încărcările foarte variate folosite în diferite aplicaţii, de la încărcări uşoare folosite pentru tir sportiv, până la încărcări grele folosite pentru vânătoare, precum şi diferenţa dintre presiunea generată de cartuşele cu pulbere fără fum, faţă de cele cu pulbere neagră, Browning a proiectat o frână variabilă (fig. 3). Aceasta frână constă într-un inel de bronz despicat care culisează pe tubul magaziei de cartuşe.

La ambele capete acest inel are marginile teşite. Ţeava culisează înapoi ghidată de şinele din cutia mecanismelor precum şi de un inel aflat în jurul magaziei de cartuşe. Acest inel are secţiunea dinspre interior conică, pentru a se potrivi peste marginile teşite ale frânei. Frâna din bronz este poziţionată în faţa arcului ţevii, între acesta şi inelul de ghidaj (fig. 4-A). În momentul în care ţeava se deplasează înapoi, forţa arcului împinge frâna în interiorul inelului ţevii iar secţiunea conică a acestuia apasă pe frână în partea din faţă, generând forţă de frecare cu tubul magaziei şi încetinind viteza de deplasare a ansamblului. În mod normal acesta este felul în care arma este setată. Pentru încărcări puternice Browning a adăugat un inel de fricţiune.

Acesta are o latură dreaptă şi una conică, şi este poziţionat în mod normal în spatele arcului ţevii, la baza tubului magaziei de cartuşe. Când utilizatorul armei vrea să folosească încărcări grele trebuie să demonteze ulucul, să dea jos ţeava, să înlăture frâna şi arcul ţevii, să scoată al doilea inel, să monteze la loc arcul ţevii, apoi să monteze cel de-al doilea inel cu partea dreaptă către arc şi cea conică orientată către frână, să pună frâna la loc, să monteze ţeava, să monteze ulucul şi arma poate fi folosită din nou (fig.4-B).

În momentul tragerii arcul ţevii apasă acum pe inelul de fricţiune comprimând frâna între acesta şi inelul ţevii şi astfel apăsând frâna de bronz la ambele capete pe tubul magaziei de cartuşe, crescând considerabil forţa de frecare şi încetinind şi mai mult viteza de deplasare a ansamblului.

Deşi pe hârtie sună complicat este o operaţiune destul de simplu de realizat. Faptul că arma a fost fabricată timp de aproape un secol confirmă că această operaţiune nu a produs un disconfort real în exploatare, în condiţii normale schimbarea făcându-se destul de rar.

Multitudinea de relatări despre reculul foarte puternic cu care Auto-5 loveşte trăgătorul, denotă faptul că un număr îngrijorător de mare de utilizatori nu au înţeles niciodată cum se reglează arma în funcţie de muniţia folosită, în ciuda faptului că FN monta o schiţă cu instrucţiunile de reglare a frânei chiar pe interiorul ulucului (fig. 4).

Acest sistem pare primitiv şi poate chiar straniu astăzi, dar în 1902 acest sistem a permis vânătorilor să aibă la dispoziţie o armă de calibrul 12×70, semiautomată, cu o capacitate a magaziei de 4+1 cartuşe, o putere de foc extraordinară pentru începutul secolului XX. Arma poate funcţiona cu încărcături grele şi fără montarea inelului de fricţiune, dar uzura mecanismelor este considerabil mai mare iar confortul trăgătorului este scăzut dramatic. Există relatări despre Auto-5 folosite zeci de ani cu frâna scoasă de tot din armă, care au funcţionat, deşi acest lucru nu este recomandat.

Browning Auto 5 are şi unele caracteristci care vor părea cunoscute posesorilor de lise semiautomate moderne, precum blocarea închizătorului înapoi după tragerea ultimului cartuş, şi posibilitatea de deblocare a acestuia apasând un buton aflat în partea dreaptă a cutiei mecanismelor (fig. 5).

Tot acest buton trebuie apăsat pentru a permite braţului ridicător să se ridice în vederea alimentării magaziei de cartuşe.

La armele produse după anul 1954 braţul elevator este format din două piese şi permite încărcarea magaziei de cartuşe fără acţionarea butonului.

Ce nu va părea la fel de cunoscut este o manetă aflată în partea stângă a cutiei mecanismelor (fig. 6). Scopul ei este să blocheze alimentarea armei din magazia de cartuşe, permiţând trăgătorului să încarce manual după fiecare foc. Această caracteristică este specifică armelor militare de sfârşit de secol XIX fapt ce i-a condus pe mulţi la concluzia că Browning dorea să obţină un contract militar.

În realitate această opţiune este una de siguranţă adaugată în 1909 ⁵ , care permite utilizatorilor să descarce arma fără să existe riscul de a încărca un nou cartuş pe ţeavă în mod neintenţionat.

Dezasamblarea armei în vederea curăţării este simplă, urmând aceiaşi paşi descrişi mai sus pentru schimbarea configuraţiei frânei. Se desface capacul filetat care fixează ulucul pe magazia de cartuşe, apoi se scoate ulucul şi se îndepărtează ţeava. Asta este tot ce trebuie să facă un posesor de Auto 5 pentru a putea curăţa şi unge arma.

Dezasamblarea detaliată însă este mult mai complicată de atât. Iniţial cutia mecanismelor avea şuruburi simple care fixau componentele în interior. În 1909, arma a suferit mai multe modificări, printre care şi adăugarea unor şuruburi de fixare pentru şuruburile principale ⁶ .

Atât fantele şuruburilor de fixare, cât şi fantele şuruburilor principale sunt foarte înguste, necesitând folosirea unor şurubelniţe adecvate pentru a nu se deteriora şuruburile originale. Armele fabricate între 1909 şi 1940 au ultimele patru cifre ale seriei ştanţate pe şuruburile mari aflate în lateralele cutiei mecanismelor iar deteriorarea acestora trebuie evitată pentru păstrarea originalităţii armei şi a valorii acesteia.

Pentru scoaterea închizătorului trebuie înlăturat patul, arcul închizătorului, grupul trăgaciului, braţul ridicător, mai multe şuruburi şi ştifturi şi maneta de armare. Este indicat să se apeleze la un armurier cu experienţă, sau, cel puţin o documentare temeinică prealabilă. Dezasamblarea completă, inclusiv înlăturarea magaziei de cartuşe, nu este indicată decât dacă este absolut necesară.

Browning Auto 5 a fost fabricată în mai multe variante şi în diferite calibre, încă de la începutul producţiei fiind disponibile diferite opţiuni.

Prima variantă disponibilă în 1903 a fost în calibrul 12×70, calibru care va rămâne disponibil până la încetarea producţiei. Iniţial oferită cu o ţeavă de 70cm, în trei variante de şocuri, cilindru (0mm), 1/2 („modified”, 0.51mm) sau 1/1 („full”, 0.76mm), arma avea o greutate în jur de 3.5kg-3,6kg şi putea fi comandată cu două tipuri de pat, drept englez sau cu pistolet, disponibil în două lungimi diferite, 35.5cm şi 37cm.

Contra cost se putea opta pentru lemn de calitate superioară sau dimensiune diferită a patului, realizat la comandă, precum şi pentru diferite modele de gravuri. Ulterior FN a început să ofere din ce în ce mai multe opţiuni printre care lungimi ale ţevii cuprinse între 60cm şi 80cm, diferite modele standard de gravură (erau şase modele disponibile încă din 1909 ⁷ ) şi adăugarea unor şocuri suplimentare (1/4 – „improved cylinder” şi 1/8 – „skeet”). În 1946 FN introduce varianta „Light Weight” în calibrul 12×70, ce avea o greutate ceva mai mică de 3.3kg, iar în 1958 introduce varianta magnum în calibrul 12×76.

În 1909, anul în care Auto 5 primeşte mai multe îmbunătăţiri, începe să fie oferită şi varianta în calibrul 16×65. Această variantă va fi oferită până în 1940 când fabrica FN este ocupată de trupele germane. După război Auto 5 este oferită în calibrul 16×70.

Armele oferite în calibrul 16 sunt disponibile cu mai multe opţiuni de gravuri, şocuri (1/1, 1/2, 1/4, 1/8, cilindru) sau lungimi ale ţevii. Cea mai îndrăgită şi renumită variantă este de departe „Sweet Sixteen”. În timp ce o armă standard în calibrul 16 avea o greutate în jur de 3.2kg, „Sweet Sixteen” avea numai 3kg.

Iniţial şi această variantă a fost disponibilă în 16×65 urmând ca după război să fie oferită în calibrul 16×70. Varianta standard în calibrul 16 a fost scoasă din producţie în anul 1964, în timp ce „Sweet Sixteen” este produsă pâna în 1992.

Fig. 8 Auto 5 Sweet Sixteen – se observă decupajul în partea din faţă a cutiei mecanismelor în vederea montării manetei care blochează alimentarea din magazia de cartuşe datorată lungimii mai mici a armei faţă de varianta în calibrul 12

În anul 1958, odată cu introducerea variantei în calibrul 12×76, FN introduce şi o variantă în calibrul 20×70, având o greutate între 2.8kg şi 2,9kg, în funcţie de configuraţie, iar în 1967 este introdusă varianta în calibrul 20×76. Varianta în calibrul 20×70 se poate comanda cu şocuri 1/1, 1/2, 1/4, 1/8 şi cilindru, în timp ce varianta magnum este disponibilă cu şocuri 1/1, 1/2 şi 1/4.

O altă variantă disponibiă în toate cele trei calibre este Super Lightweight. Introdusă iniţial în 1958 pentru calibrul 12 şi 16 această versiune avea garda trăgaciului fabricată din aliaj uşor, precum şi mai multe componente interne selecţionate în mod special pentru a scădea din greutate.

În 1969 este introdusă şi varianta Super Lightweight în calibrul 20, şi cutiile mecanismelor pentru toate cele trei versiuni încep să fie realizate din aliaj uşor. Armele în configuraţia Super Lightweight sunt uşor de recunoscut după finisajul negru mat sau gri mat.

Din cauza creşterii costurilor de producţie în Belgia şi a turbulenţelor sociale din anii 60, incluzând şi greva generală din iarna anului 1960-1961, Val Browning caută alternative pentru producţia armelor ⁸ .

După mai multe negocieri acesta semnează un contract cu fabrica japoneză de arme Miroku şi în anul 1976 producţia pentru Auto-5 se mută în Japonia unde arma este produsă în continuare până în 1999 în variantele Light 12, Light 20, Magnum, Buck Special, Skeet, Sweet Sixteen ⁹ precum şi diferite ediţii speciale limitate, ornate cu diferite modele de gravuri. Armele fabricate în Japonia sunt considerate a fi arme bune din punct de vedere al calităţii, deşi puţin mai grele decât cele produse de FN.

Fiind o armă foarte populară, variante ale lui Browning Auto 5 au fost produse şi de alte companii. În anul 1905 Remington semnează un contract cu Browning pentru a produce Auto 5 sub denumirea de Remington Autoloading Shotgun, ulterior Model 11 ¹⁰, şi va produce acest model până în 1948.

În mod interesant, în timpul celui de-al doilea război mondial, Browning a semnat un contract cu Remington pentru producerea de Auto 5 pentru piaţa americană, întrucât fabrica FN era sub ocupaţie germană. Acest model este denumit azi „Browningul american” şi a fost produs până în 1947.

Deşi ţevile sunt marcate cu aceeaşi adresă, „Browning Arms Company St. Louis Mo” lipseşte inscripţia „Made in Belgium”, precum şi ştanţele belgiene, iar seria este trecută pe partea stângă a cutiei mecanismelor, nu în partea de jos cum este la cele belgiene. Savage produc şi ei o copie a lui Auto 5 în forma modelului 720 începând cu anul 1930 până în anul 1949.

Atât Remnigton 11, cât şi Savage 720 renunţă la maneta care blochează alimentarea din magazia de cartuşe în vederea scăderii costurilor de producţie.

Pe lângă copiile licenţiate ale lui Auto 5 au mai fost produse şi diferite arme care au folosit acelaşi sistem conceput de John Browning. Printre acestea se numără Remington 11-48, Savage 755 sau Franchi 48AL ¹¹.

Browning Auto 5 şi variantele sale au fost folosite în număr limitat de către forţe de ordine şi chiar de către forţe armate. Poliţia sud africană a achiziţionat de la FN atât Auto 5 cu magazie de 4 cartuşe, cât şi o variantă cu magazie de 8 cartuşe, denumită de FN „Riot Gun”.

Astăzi multe dintre armele cu magazii de 8 cartuşe se găsesc cu numere de inventar ale armatei rhodesiene ştanţate pe ele ¹² . Acestea au fost cel mai probabil oferite de către Africa de Sud Rodhesiei ca sprijin militar în timpul războiului de eliberare.

Armata britanică a folosit aceasta armă cu denumirea L32A1 şi a introdus-o în dotarea Poliţiei Militare Regale dar există relatări despre folosirea acestei variante în timpul insurecţiei comuniste malaeziene de către trupele SAS. Tot britanicii folosesc o variantă de Auto 5 cu patul modificat pentru dotarea roboţilor de neutralizat dispozitive explozive Wheelbarrow Mk.8.

O altă utilizare în domeniul militar, de data aceasta a unei copii după Auto 5, a fost folosirea armelor Remington 11 de catre forţele aeriene ale SUA pentru antrenarea mitraliorilor de pe bombardiere şi obişnuirea acestora cu nimeritul ţintelor aflate în mişcare ¹³.

Armele erau fixate pe nişte suporturi speciale care se asemănau cu mitralierele folosite de aviaţie.

Auto 5 s-a dovedit a fi o armă apreciată de toată lumea, fiind cumpărată atât de oameni simpli, cât şi de elite, atât de forţe de ordine, cât şi de nelegiuiţi. Foarte multe au fost lăsate moştenire şi se pot găsi astăzi exemplare funcţionale vechi de 80, 90 sau chiar mai bine de 100 de ani.

Până în anul 1999 au fost produse peste 3.000.000 de Auto 5 fără să ţinem cont de copiile, licenţiate sau nu, vândute pe diferite pieţe. Popularitatea acestei arme a întrecut orice aşteptări. Până la oprirea producţiei au existat o multitudine de variante şi ediţii speciale, unele fabricate în Japonia, altele în Belgia.

Importanţa invenţiei lui John M. Browning este uneori trecută cu vederea dar pe lângă introducerea pe piaţă a unui nou tip de armă, Auto-5 a reprezentat un moment de cotitură în relaţia dintre marele inventator şi FN, iar împreună cu pistolul FN 1900 a stat la temelia succesului comercial al fabricii belgiene.

Până în 1914 FN ajunsese să producă şapte modele diferite proiectate de Browning. În 26 noiembrie 1926 John Browning se stinge din viaţă în biroul fiului său Val, la fabrica FN. Cele 61 de drumuri făcute între Ogden, Utah şi Herstal l-au costat pe Browning aproximativ opt ani din viaţă.

FN va produce în continuare diferite modele proiectate de John Browning, ajungând, parţial datorită acestora, un gigant în lumea armelor.

Bibliografie:

Bourjaily, P. (fără an). Origins of the Autoloader. Preluat de pe www.ducks.org: https://www.ducks.org/hunting/shooting-tips/origins-of-the-autoloader

Browning Auto-5. (fără an). Preluat de pe https://en.wikipedia.org: https://en.wikipedia.org/wiki/Browning_Auto-5

Engen, S. (2017). Events in Browning Family History by Month. Preluat de pe www.browning.com: https://www.browning.com/news/articles/important-dates-in-browning-family-history-.html

Firearms an Illustrated History. (2014). Londra: Dorling Kindersley.

H.M. Shirley Jr., A. V. (2010). Browning Auto-5 Shotguns The Belgian FN Production. Greensboro: Wet Dog Publications.

Hartink, A. (2004). The Complete Enczclopedia of Hunting Rifles and Shotguns. Lisse: Rebo International.

Late Production Auto-5 B.C. Miroku Production. (2020). Preluat de pe https://gunvalues.gundigest.com: https://gunvalues.gundigest.com/browning-arms-co/late-production-auto-5-mdash-b-c-miroku-manufacture/

Popenker, M. (1999-2018). Browning Auto 5. Preluat de pe https://modernfirearms.net: https://modernfirearms.net/en/shotguns/belgium-shotguns/browning-auto-5-eng/

Stitt, R. B. (2013, 06 19). A Brief History of Browning and the Legendary Miroku Factory. Preluat de pe https://www.browning.com: https://www.browning.com/news/articles/brief-history-browning-legendary-miroku-factory.html

Wakeman, R. (2010, 2016). Confessions of a Browning A-5 Aficionado. Preluat de pe https://www.chuckhawks.com: https://www.chuckhawks.com/confessions_A5_owner.htm

1. (Firearms an Illustrated History, 2014)
2. (Bourjaily, fără an)
3. Engen, 2017)
4. (Browning Auto-5, fără an)
5. (H.M. Shirley Jr., 2010) p.115
6. H.M. Shirley Jr., 2010) p.110
7. (H.M. Shirley Jr., 2010) p.162
8. Stitt, 2013)
9. (Late Production Auto-5 B.C. Miroku Production, 2020)
10. (Hartink, 2004) p.98
11. Wakeman, 2010, 2016)
12. (H.M. Shirley Jr., 2010)
13. (Popenker, 1999-2018)