Istoricii asociază termenul de baionetă orășelului de armurieri basc Bayonne și corelează cu necesitatea vânătorului de a purta o dagă alături de muschetă atunci când mistrețul se răzbună. Ca alonjă era avantajoasă atașarea cuțitelor la țeava armelor de foc.
 În formații de luptă rectangulare – acele păduri de lăncii lungi greu de flancat, archebuzele devin preponderente la sfârșitul Renașterii. Cu toată instrucția și disciplina unor unități de elită rectangulare de altfel bine dotate cu noile arme de foc (mercenarii elvețieni sau Tercio ai imperiului spaniol), țevile ce azvârlesc plumb cu efectul intrinsec de perforare multiplă  vor duce la alungirea formațiilor.
Odată cu secolul XVIII lancea infanteriei este redundantă în fața baionetei montată adiacent țevii muschetelor. În loc de 2 unități distincte, lăncier și archebuzier/muschetar dezavantajate în lupta la distanță respectiv în lupta de apropiere, una singură ambivalentă. Se organizează regimente ale infanteriei de linie.
  Montarea baionetelor la armă era un important moment pentru moral indicând hotărârea nimicirii adversarului în lupta apropiata. Înca din secolul XIX, teoreticienii militari observă că, în relativ multe cazuri, atacul la baionetă nu s-a încheiat cu luptă corp la corp, partea asaltată rupea rândurile și fugea înainte de producerea contactului. Prin atacul determinat la baionetă, regina bătăliilor-infanteria ocupa terenul advers aducând victoria în războiul de manevră.  De altfel s-a putut constata că rănirile de baionetă erau procentual rare.
Însă în psihologia maselor de soldați aliniate în câmp deschis, amenințarea tăișului baionetei era mult mai tangibilă decât hazardul nevăzut al proiectilelor, în special plumbul azvârlit prin salve nețintite de muschetă. 
Cu toate acestea baioneta a fost efectiv folosită în lupte de apropiere urbane, în cucerirea incintelor închise, eventual fortificate sau la contactul din rețelele de tranșee. Exercițiile luptei la baionetă – duelul la baionetă cum se numea și în școala militară românească – formau deprinderi ce puteau fi folosite în situații limită, avantajau armatele bine instruite fizic și psihic în raza celor câțiva pași acolo unde baioneta este de temut.

 AK-47

Arma de asalt al lui Mihail Kalașnikov s-a “forjat” din experiența nemijlocită a celui mai sângeros război al epocii moderne. Este o armă inițial prevăzută în etapa finală a celui de-al doilea război mondial. Pentru partea sovietică a fost o confruntare dificilă până la sfârșit, existând destule situații când armata Reichului în agonie a umilit la nivel tactic uriașul roșu. Războaiele motivează puternic evoluția tehnologică și favorizează omologarea unor arme de foc eficace spre deosebire de intervalele de pace ce pot duce la alegerea unor soluții îndoielnice sub influența neglijenței, viziunilor bazate pe ipoteze greșite și uneori a corupției. AK-47/AKM/AK-74/AK-100 este pușca proiectată din experiența marelui război și destinată “luptei cea mare”, hegemonia comunismului pe glob.
Este interesant că Mihail Kalașnikov nu a avut în vedere atașarea unei baionete în procesul de proiectare și omologare a armei sale. Etalonul german  reprezentat de revoluționara serie MP 43/1, MP43, MP44, StG 44 ( evoluția denumirii germane a armei de la Machinenpistole la Sturmgewehr indica evoluția gândirii militare) se confrunta cu aceeași dilemă. Primele exemplare fabricate și alocate pentru testare în luptă, deși păstrând termenul vechi de pistol-mitralieră și astfel elemente de destinație tactică specifice, au prevăzut montarea tradiționalei baionete a carabinei Kar 98K: Seitengewehr/Bajonett S84/98. Deși noua armă cu cartuș intermediar se dorea a fi înlocuirea salvatoare, situația de facto militară a făcut să se recunoască prevalența numerică a vechii arme cu repetiție Mauser, și rapid pentru arma revoluționară (Wunderwaffe) s-a renunțat la fixarea unei baionete. Montarea unei baionete implică rigidizarea armei purtătoare, desigur că pentru nouă armă fabricată prin ștanțare-ambutisare tablă existau temeri, obișnuite fiind robustele monturi ale puștilor și carabinelor cu repetiție. În orice caz Reichul apela la simplificări pentru economie.
Dacă Germania nazistă nu mai avusese capacitatea să înlocuiască arma principală a infanteriei, URSS avea mijloacele necesare pentru a surplusa puștile și carabinele Mosin întrucât și după 1945 URSS a păstrat sistemul economiei de război.
Niciodată adepta unor salturi tehnologice riscante, URSS a produs cantități uriașe de carabine SKS-45 (anca.com.ro/sks45-carabina-semiautomata-sistem-simonov-1945-ckc-45) semiautomate nu foarte avansate folosind noul cartuș intermediar model 1943 7,62×39. În tot acest timp echipa condusa de tânărul proiectant Kalașnikov alături de Aleksandr Zaițev la uzina 2 Kovrov cizela designul unei arme de asalt înscrisă în competiția anilor 1946-1947. Intrunind majoritatea cerințelor, cu unele lacune de precizie față de baremul inițial probabil prea strâns, totuși proiectul AK-47 impresionează prin fiabilitate si pleacă mai departe singur pentru testare la trupe. Astfel,  anul 1947 denumește legendarul model deși vor exista modificări succesive în anii ce vor urma. Kalașnikov este detașat la arsenalul Ijevsk desemnat pentru producția preseriei, iar în 1949 la încheierea testelor militare Armata Roșie omologhează și adoptă nu unul ci 2! modele înrudite: “7.62mm avtomat Kalașnikova AK” și “7.62mm avtomat Kalașnikova so skladnim prikladom AKS”, arma cu pat fix de lemn și cea cu pat pliabil pentru trupele aeropurtate.
Este după denumirea “avtomat”, o armă de concepție nouă, nici carabină, nici pistol-mitralieră, nici pușcă mitralieră. Modelul din 1949 denumit AK Tip 1 avea cutia închizătorului din tablă ștanțată și ambutisată așa cum dicta filozofia unei fabricații cât mai economice (vizibilă la excelenta armă PPS 43). Dificultăți de fabricație date probabil de parametri de îndoire a tablei și cedări la foc susținut au adus un nou design în 1950, AK Tip 2 ce a implicat o cutie închizător din semifabricat frezat.
Modelul AK Tip 3 apare în 1953 și a însemnat o ușurare a cutiei frezate alături de încărcătorul din tablă mai subțire dar mult mai cutat pentru rigiditate. Este acel AK-47 a carui licență a fost acordată mai multor state socialiste din sfera de influența sovietică: bulgar, polonez, chinez, est-german, ungar și nord-coreean, fiecare model având denumire proprie statului fabricant. Era acea armă redutabilă ce trebuia să ofere mari avantaje ca sistem individual principal în doctrina ofensivă a blocului estic.
Companiile cu 3 plutoane de pușcași și unul cu pistoale mitralieră sunt înlocuite de potente plutoane motorizate îmbarcate în vehicule de luptă proprii BTR-152 sau BTR-50, omogene în jurul noului automat și a puștii-mitralieră RPD în același cartuș intermediar. S-au cheltuit importante resurse pentru a răspândi AK-ul în dotarea unor state sărace sau vlăguite de război și au înlocuit rapid o panoplie de pistoale mitralieră și numeroasele arme cu repetiție cu baionetă. Până la tipul 3, noul „avtomat” generalizat în dotare lipsea practic infanteria de baionetă.

Tipul 6H2

Încă din 1961 s-a încercat adoptarea unui model de baionetă, tipul 6H1, pornind de la baioneta M1940 a puștii SVT-40. 6H1 păstra lama de la baioneta SVT însă avea un sistem unic de prindere ce necesita și modificarea armelor AK existente, lesne de înțeles de ce sovieticii au ales să nu îl producă în serie.
Modelul AK Tip 3 a fost proiectat pentru a monta baioneta tip 6H2, fabricată la Ijmaș. In documentație apărea și denumirea alternativă 56-A-212 din nomenclatorul GRAU.  Păstra forma lamei 6H1 însă ușor alungită și materialul era un oțel greu oxidabil cu un frumos aspect realizat prin cromare dură mată – perpetuat de la baioneta tip 2/cuțit a carabinei SKS-45. Mânerul și teaca erau lucios brunate și baioneta se agăța la centură cu un material textil solid.
Cu prăselele de bachelită demontate (singur modelul chinezesc folosea lemnul) se observă un mâner și un sistem mai complicat de prindere la armă și necesitatea multor prelucrări în procesul de fabricație. AK Tip 3 avea o bază a cătării special prevazută pentru prinderea baionetei, astfel nici baionete pentru AK ulterioare nu pot fi montate pe acest model AK-47 frezat și nici baioneta 6H2 nu poate fi montată pe AK-uri mai noi. 6H2 era un design costisitor și capăt de linie, nu putea fi îmbunătățit. Însă mulțumită performanțelor remarcabile ale armei, baioneta ei a fost fabricată în cantități uriașe.

Tipul 6H3

Tipul 6H2 fusese denumit oficial “șik” – baionetă.
După 6 ani de fabricare și folosire operațională a AK-47, se omologheaza în 1959 rodul cercetării biroului Kalashnikov, AKM-ul (Avtomat Kalașnikov Modernizirovanâi). Cu aprox 700 g mai ușor, AKM folosea tehnologia cutiei închizătorului din tablă ștanțată și ambutisată de 1mm grosime. Ambutisarea necesita investiții mai mari inițiale, inclusiv în proiectare tehnologică și încercări succesive până la găsirea parametrilor corecți. Dar apoi costurile și timpii de fabricație în serie mare scădeau, pe lângă o masă mai mică.
AKM prezintă și alte diferențe ce au simplificat fabricația, îmbunătățit mânuirea, ușurat ansamblul, crescut fiabilitatea și rezistența la factori de mediu și uzură.  AKM a avut cea mai largă răspândire, cea mai produsă armă automată pe mapamond. Noi țări socialiste primesc licența de la URSS cu sarcina precisă de a se înarma, printre ele și Republica Populară Română ce omologhează modelul 1963 și începe producția la Uzina Mecanică Cugir. Despre cvasi-necunoscuta dar prodigioasa producție românească a armelor sistem Kalașnikov voi scrie într-un articol viitor. De remarcat că, denumirea românească a armei Md.63 a fost “pistol mitralieră”, specifică armelor automate anterioare în calibru de pistol (precum Beretta Md.38 9mm cumpărată din 1942 sau modelul Oriță în prototipare avansată în 1942) deși pentru acestea era recunoscută destinația de angajare în luptă apropiată. În manualul p.m. md.63 distanța eficace de angajare este de 400m. Fie că nu s-a înțeles de la început noua armă sau era prea devreme în RPR pentru o organizare unitară în jurul viitoarelor vehicule MLI sau TAB, armata română a perpetuat „grupa de pistolari” și a renunțat la grupele de “pușcași” cu arme cu repetiție.
AKM inaugura o excelentă baionetă, ce rezolva dificultățile date de modelul anterior. În rusă 6H3 era “șik – noj” ceea ce documentația românească a preluat corect ca “baioneta-pumnal”. Interesante idei au fost incorporate în noul design. Cel care a inspirat 6H3 a fost lt.col. Todorov de la cercetașii scufundători. Acesta alesese pentru scafandri o lamă cu forma Bowie, un sector zimțat pe spate și o posibilitate ca împreună cu o altă unealtă să servească drept clește de tăiat. Biroul Kalașnikov preia ideile acestea și se foloște de teaca de oțel pentru a 2-a piesă de asamblat cleștele.
Un manșon de cauciuc îmbrăca partea dinspre gardă a tecii cu rol izolator. Mânerul baionetei era acoperit total de 2 prasele din compozit dielectrice, prinse împreună cu 2 șuruburi îngropate și mascate și apoi lipite, astfel ca protecția anti-curentare era eficientă și în condiții umede. Cu toate acestea manualul românesc interzice folosirea cleștelui –baionetă cu teacă la tăierea rețelelor de sârmă electrificate, probabil din prevedere. La nevoie oricum ostașul s-ar fi descurcat cu baioneta lui de AKM.
Lama Bowie semiascuțită permite folosirea drept cuțit, nu este grozav în acest sens însă cu mult mai potrivit rolului decât majoritatea baionetelor de pe mapamond de la acea dată.
Lama este subțire și plată fără canal de sânge însă robustă inclusiv la solicitări de încovoiere datorită excelentului oțel cu o altă caracteristica ideală: nu oxidează. Sectorul zimțat – ferăstrăul poate tăia materiale metalice și chiar oțeluri inferioare. Teaca de tablă brunată sau fosfatată poate fi brăzdată de îndoituri după o folosire dură îndelungată dar funcționează și servește și la asamblarea tip clește. Are o construcție economică din 2 părți asamblate prin nituire. Mânerul cu prăselele dolofane se încheie cu 2 “fălci” ce amintesc de mânerele de iatagan sau șașka. Ele maschează și izolează electric o prindere la AKM convențională ,mult mai simplă decât la 6H2, se fixa pe o șină frezată în camera de gaze și asigura cu un zăvor lateral.

Tipul 6H3 este o baioneta inovativă în epocă, robustă, ușoară, economică în fabricație, va inspira tipurile sovietice ce o succedă dar nu o înlocuiesc precum este și arma căreia i-a fost destinat, AKM. URSS o fabrica la Ijmaș și Tula (TOZ).
Noi state socialiste fabrică AKM și noua baionetă alături de cele care fabricaseră AK-47. O excepție este Bulgaria ce pentru cartușul 7,62×39 fabrică în continuare modelul frezat AKK-47 și AKKS-47. Este adevărat că se apucase târziu de fabricație la uzina Arsenal de lângă Kazanlâk. Astfel bulgarii nu fabrică nici baioneta tip 6H3.
Chinezii se rup de tovarășii sovietici și după ce fabricaseră un AK-47 tip 3, denumit Model 56, vor proiecta singuri în anii ‘60, fără licență, un nou model cu cutie închizător din tablă ambutisată de 1,6mm. Păstreză denumirea Model 56. Renunță la baioneta tip 6H2 și revin la un design ce le este pe plac – o baionetă basculantă articulată permanent la armă. Linia de dezvoltare chineză nu face în continuare obiectul articolului.
Coreea de Nord va fabrica baioneta tip 68 cu elemente din ambele modele 6H2 si 6H3 fără multifuncționalitate.
Impactul pe care AK-47 și AKM îl fac în lumea militară determină state precum Finlanda și Israelul să fabrice arme sistem Kalașnikov. Valmet foarte apropiat de AKM și cu același cartuș are o baioneta proprie tip cuțit ce aduce mult cu tradiționalul cuțit finlandez puukko. IMI Galil prezintă mai multe diferențe interesante și este prevăzut cu prinderi pentru o baioneta comună tip M7 american dar montează și baioneta vest-germană KCB-77 – inspirată de baionetele de AKM. Nici acestea nu fac obiectul acestui articol, universul baionetelor derivate direct din licențe sovietice este oricum mare.
Mai jos am pozat colecția mea de baionete tip 6H3, la momentul scrierii articolului.

De remarcat că baioneta 6H3 a intrat și în echiparea puștii-mitralieră RPK md.61 și a puștii semiautomate cu lunetă SVD-63, iar la noi la PSL model 74. Dacă, în special pentru noi românii, baioneta AKM de acest tip este cea mai cunoscută- perioadă lungă de fabricație și preponderență – în URSS proiectanții i-au adus rapid modificări.

Tipul 6H4

În 1965 un nou tip de baionetă pentru același AKM este omologat întrucât corectează unele neajunsuri ale modelului 6H3 si este încă și mai simplu de fabricat. Armata a înțeles ca soldatul va lovi cu fundul mânerului în luptă sau în diverse activități în campanie, măciulia de bachelită se fărâmă dacă insiști mult. 6H4 introduce un capat de mâner din oțel forjat frezat ce se atașează la manerul-manșon din bachelită printr-un șurub. Mânerul-manșon se prinde în față de coada lamei tot prin șurub. Se simplifică astfel fabricația față de mânerul sudat de lamă la 6H3 și fundul de oțel este izolat de lamă prin manșonul dielectric.
La scurt timp se trece la piese de mâner și garda din oțel turnat în locul forjărilor. Mai rare sunt baionete 6H4 cu fundul de oțel ușurat prin decupări, nu dețin un astfel de exemplar, a fost o soluție tehnică trecătoare și întâlnită doar la sovietici.
Teaca 6H4 este modificată, pierde manșonul izolator de cauciuc în favoarea imbrăcării în bachelită până la piesa din vârf. În rest lama este de la 6H3 iar prinderea la centură și curelușa sunt aceleași ușoare variațiuni de material și culori. În spațiul ex-sovietic este cea mai întâlnită baioneta de armă Kalașnikov pentru că a fost fabricată până spre sfârșitul deceniului 9 și a fost perpetuată neschimbată la noua armă în interesantul cartuș 5,45×39.

 Iar noua armă trebuia să trimită AKM în rezervă, în URSS s-a și reușit. AK-74 apărut în anul 1974 a inaugurat un cartuș inspirat probabil de istețul cartuș .223 Remington și arma lui Eugene Stoner. Glonțul avea un efect de fragmentare și rostogolire în țesut și materiale sale îl apropiau de perforarea lui 7,62×39. Era mai ușor, bucuria infanteristului cu port-încărcătoarele pline. Datorită vitezei mari și aerodinamicii creșteau distanța eficace a AK-74 la 500m.
URSS cheltuie mult pentru a trece la AK-74 în același ritm ca și când încă o aștepta lupta cea mare de comunizare a întregului glob dar multe state satelit nu mai au atâta energie și motivație. AKM este totuși o armă excelentă.
Primii ce fabrică AK-74 în licență sunt Bulgaria (trecând astfel la cutie închizător ștanțată) și DDR cu MPi (ce o și exportă bine). Maghiarii de la FEG omologhează varianta lor ca NGM-81 dar produc puține. RSR fabrică modelul p.a. (pușcă automată!)Md.86 în 5,45×39 ce prezintă mici reminescențe de la AKM (md.63) ex. păstrează camera de gaze. Polonezii produc modelul Radom Wz.88 Tantal până ce renunță în favoarea unui AK în 5,56×45, Beryl-ul.
Puțini fabricanți în afara URSS, însă sovieticii profită și exportă armele lor AK-74 de la Ijevsk și Tula.
Unele țări nu cheltuie resurse pentru noul cartuș. Iugoslavia oricum are o relație tensionată cu URSS, copiase fără licență AKM-ul și va păstra 7,62×39. Baioneta lor tip 6H4 se cheamă M70.

În panoplia baionetelor armelor sistem Kalașnikov există și așa numite modele de tranziție. Datorită lamei identice, cuțite 6H3 pot fi introduce în teci 6H4 și invers. Astfel, probabil din motive logistice la unele armate apar astfel de exemple.

“Modele de tranziție”

În ciuda termenului tradus din literatura engleză de specialitate, ele nu sunt de tranziție în sensul cronologic pentru că au apărut după ce 6H4 propriu-zis era în fabricație.
DDR și URSS (mai rar) au folosit cuțite tip 6H3 în teci 6H4. România fabrica atât de multe p.m. 63/65 cu baionete 6H3 încât i-a fost comod să asambleze cuțite tip 6H4 în teci 6H3 și astfel păstra și port-teaca emblematică rigidă. Astfel sunt chiar mai dese în această configurație decât modelul pozat mai sus.
Egiptul și Polonia nu au fabricat teci de tip 6H4, doar cuțitele noi în teci tip vechi. Mai există 2 modele de baionetă presupus vietnameze datorită stelei poansonate pe cuțit. La amândouă același mâner al cuțitului are o formă unică cu prăsele de plastic negru sau roșu dar datorită tecilor tip 6H4 si 6H3 și port-tecilor ușor de recunoscut, se presupune că sunt de fabricație est-germană, probabil o mică comandă către Vietnam.

Tipul 6H5

În URSS întotdeauna designerii de armament au de lucru. După AK-74, AKS-74U si AK-74M urmează AK seria 100, ultimul produs al biroului sub conducerea lui Mihail Kalașnikov. Cele 2 din urmă inaugurează folosirea unui modern polimer (compozit nailon cu fibră de sticlă?) extinsă la pat, mâner, uluc, apărătoare și încărcător. Armele rezultate nu sunt de fapt mai ușoare pentru că nici solidul lemn stratificat nu avea masă mare – mitul plasticului ce ușurează AK. Însă patul plin rabatabil lateral și montarea unei șine pentru optică pe stânga cutiei au redus varietatea modelelor din uz – motivul principal al adoptării. Seria 100 recunoaște oportunitatea păstrării cartușului M43 7,62×39, în special pentru export. Ulterior au apărut și modele în 5,56×45 Nato. Dar în uzul Armatei Roșii- să-i spunem astfel căci în armata Federației Ruse regulamentul obligă să te adresezi tot cu “tovarăș”– 5,45×39 este suveran.
A apărut o nouă baionetă care să se potrivească cu noile arme negre. 6H5 este mai ușoară cu 25% față de 6H4.
Lama tradițională a 6H3 a fost înlocuită cu una mai ușoară (alt oțel, mai slab?) dar cu un profil ce sporește rezistenta. Garda a pierdut cârligul de prins curelușa- omisă ca fiind mai mult incomodă. Baioneta rusă s-a fabricat doar la Ijmaș și a cunoscut mici modificări, inițial având un alt model de teacă și deci ansamblu clește, ulterior acceptându-se unul obișnuit dar îndelung încercat.
De nuanță neagră sau cu reflexii vișinii închise, baioneta nu s-a fabricat în număr comparabil cu epoca Războiului Rece.
Bulgaria, probabil datorită unor relații mai strânse în anii ’90 a primit licența AK-74M /Ak-100. Dar până în prezent au renunțat la 5,45×39. Baioneta bulgară este cvasi-identică cu cea rusă, mai puțin marcajul cu 10 în cerc. Cel mai interesant lucru la Kazanlâk este că, având atâtea arme AK-47 cu cutie frezată și baioneta veche 6H2, Arsenal a modificat tipul 6H5 pentru prinderea la vechile arme. A rezultat astfel o interesantă baionetă ce încheie cercul de evoluție. S-au gândit poate că ar fi utilă și pentru export pentru dotarea celor mai vechi AK-uri în uz ce și-au rătăcit baioneta. În colecția mea am doar modelul 6H5 bulgar fără “coarne”.

Rusia continuă proiectarea unor noi modele de baionetă-pumnal cu valențe tot mai mari de cuțit multifuncțional. S-ar fi ajuns astfel la 6H9 sau mai mult alături de soldatul Ratnik și multe promisiuni dar lucrurile nu mai sunt cum au fost și rușii dau dovadă tot mai mare de lipsă de inspirație, de consecvență și de fonduri fiind de altfel angrenați într-un sistem economico-social profund găunos cu nostalgii imperiale care i-a introdus într-un greu război de uzură.  E cazul să râdem, noi românii, dacă e vorba de lipsuri în ale artei militare?!
Experienta secolului 20 a consacrat o gama larga de armament de însoțire, iar soldatul viitorului este integrat într-un sistem de management tactic ce îi oferă “situational awareness” și sprijin cu foc divers dincolo de mijloacele individuale de luptă. Insă, în confruntarea dintre 2 armate similar echipate,  contactul apropiat și personal cu inamicul nu va putea fi exclus.  Cu toate ca pistolul semiautomat se impune ca armament secundar al trupei, situațiile de atac de succes la baionetă sunt consemnate sporadic în conflictele actuale și nu pare că se vor încheia așa cum nici lupta corp la corp nu se poate exclude. O armă principală individuală eficace la care se poate monta ferm o lamă rece nu poate fi decât avantajoasă pe câmpul de luptă.

Bibliografie
– Instrucțiuni pentru cunoașterea, întrebuințarea și întreținerea pistolului mitraliera 7,62 mm, md. 1963 , Comandamentul Artileriei
– Instrucțiuni provizorii asupra cunoașterii, întrebuințării și întreținerii pistoalelor mitralieră, Direcția Superioară a Infanteriei, 1942
– Kalașnikov Evoluția, Kalașnikov Media, 2020
– bayonets.pl
– www.kalashnikov.ru
– thefirearmblog.com History and evolution ofSoviet/Russian AK Bayonets
– ar15.com thread CarlosC’s definitive guide to AK bayonets
– worldbayonets.com