De la aparitia omului, pe lângă activităţile zilnice menite să-i asigure subzistenţa, el a început să-şi umple timpul liber cu tot felul de ocupaţii, uneori total inutile, care nu făceau decât să-i împodobească existenţa. A început să adune tot feluri de nimicuri care îi înfrumuseţau peştera, coliba, cortul, casa, vila, etc.La început poate că unele aveau o oarecare utilitate, fie şi religioasă. După ce şi-au pierdut utilitatea, probabil au fost păstrate sau mai degrabă depozitate. Generaţiilor următoare care le-au găsit li s-au părut probabil nişte vechituri simpatice, sau frumoase, sau „au fost ale lui bunicu”, sau „sunt mai bine păstrate decât ale tale”, sau mai valoroase. Când au mai găsit una, au achiziţionat-o. Când au avut mai multe, s-au lăudat prietenilor. Când a devenit renumit a facut o expoziţie şi probabil astfel s-a născut noţiunea de colecţionar. Depozitul a devenit colecţie, vechiturile au fost restaurate, multe dintre ele recăpătându-şi strălucirea de odinioară. Unele au fost folosite ca material didactic şi documentar şi au apărut specialiştii în domeniu. Şi tot aşa putem continua la nesfârşit.

Colecţionarul este perceput ca fiind un tip puţin excentric sau chiar maniac (în sensul bun al cuvântului), un zăpăcit care nu face rău nimănui, nu deranjază pe nimeni şi chiar dacă obiectele pe care le colecţionează sunt uneori complet inutile şi de cele mai multe ori nu interesează pe nimeni, ele îi oferă satisfacţii pe care marea majoritate nu le înţelege sau eventual sunt impresionaţi dacă valoarea lor se exprimă în sume cu multe zerouri în coadă. Unii au fost în stare de sacrificii imense pentru a strânge colecţii impresionante. Personal am cunoscut persoane care şi-au dedicat întreaga viaţă pasiunii lor, mai ales când aceasta se împletea cu latura profesională. Au dus o viaţă modestă (uneori e mult spus), nefiind călăuziţi decât de marea lor pasiune. Abia după ce s-au stins, s-a aflat că patrimoniul naţional s-a îmbogăţit cu valori inestimabile şi aici mă simt onorat să amintesc numele regretatului profesor de istorie Simache (nea Simache) din Ploieşti.
Se colecţionează orice. Există colecţii de timbre, cutii de chibrituri, şerveţele, unelte, tacâmuri, capace de bere, seminţe, cuie, potcoave, capace de roţi, brichete, ceasuri, brice, mobilă, covoare, tricouri, fotografii, reviste, cărţi, tablouri, obiecte de artă şi se merge până la automobile, avioane, tancuri, arme, muniţii … Aici am ajuns la ceea ce ne doare.
În ţările „civilizate” colecţionarii de arme sunt pur şi simplu „colecţionari”. E drept că specificul obiectelor din colecţia lor necesită în unele ţări o autorizaţie. În altele sunt doar simpli deţinători de arme. Dar în momentul în care sunt recunoscuţi ca atare se consideră că prezintă suficiente garanţii morale pentru ca asupra lor să nu planeze suspiciuni ce vizează încălcarea legii. De aceea armele pe care le deţin, nici vorbă să fie dezafectate, găurite, obturate, mutilate „făcute inofensive” de teama că le-ar putea folosi.
Citeste mai mult

Armele au avut si vor avea , cu siguranta, o importanta covarsitoare in istoria si dezvoltarea umanitatii. Practic, intreaga dezvoltare sociala si istorica a speciei umane este intrinsec legata de inventarea si perfectionarea continua a sistemelor de arme. In tot decursul istoriei speciei umane, arma a fost singura unealta care a fost dezvoltata continuu, fara intrerupere, proces care , se poate observa foarte usor, continua si azi.Cantitatea imensa de informatii publicata in ultima suta de ani despre istoria armelor, si in special in ultimile patru decenii, este mult mai mare decat ceea ce se cunostea inainte despre oricare segment al istoriei armelor. S-au publicat studii detaliate despre dezvoltarea anumitor tipuri de arme, armurieri, mecanisme sau marci, asa incat este practic imposibil si sa facem doar un sumar al acestor informatii in cele ce urmeaza.
Facand referire particulara la armele de foc, putem spune ca originea lor a ramas intrucatva obscura. Dar nu exista nici urma de indoiala ca poporul chinez a folosit praful de pusca pentru arme pirotehnice inca de la inceputul secolului al XI-lea DC, iar formula pulberii negre a ajuns in vestul Europei, posibil pe filiera araba, la mijlocul secolului al XIII-lea, cel tarziu.
Cele mai vechi dovezi palpabile ale existentei unei arme de foc o gasim intr-o ordonanta florentina din 1326, in care se negocia fabricarea unui tun,precum si in manuscrisul lui Walter de Milemete “De Nobilitatibus,Sapientiis, et Prudentiis Regnum” datat 1326-7, si detinut azi in Biblioteca Crestina din Oxford.

Odata cu trecerea timpului, nevoia imbunatatirii calitatii tehnice si balistice a armelor de foc a crescut. Inventiile, inovatiile, incercarile de modificari tehnice mai mult sau mai putin reusite, au facut din armurieri adevarati pionieri ai progresului tehnic.
La primele arme de foc, sistemele de aprindere erau primitive, facandu-se cu ajutorul carbunilor aprinsi sau al unui fier inrosit,arma avand ca accesoriu o mica tigaie metalica plina cu jar de carbune. Aparitia mecanismului de dare a focului cu fitil la inceputul anilor 1400 a fost un pas inainte in evolutia armelor. Tragatorul putea aprinde incarcatura cu ajutorul unui mecanism care deplasa un fitil aprins intr-o incarcatura de initiere. Acest lucru a permis luptatorilor o mai mare mobilitate, in secolele al XV-lea si alXVI-lea aparand corpurile de archebuzieri si muschetari.
Dar evolutia nu s-a oprit aici. Mecanismul de dare a focului cu rotita si cremene,care este atribuit ca inventie lui Leonardo da Vinci,in jurul anului1500, a rezolvat problema portului armelor incarcate si gata de executare a focului, fara primejdia ca jarul fitilului sa se stinga.
Mecanismele armelor evolueaza si prima arma cu cremene si amnar (mecanism cu cremene de tip francez), apare in Franta intre anii1610 –1615, inventia sa fiind atribuita mecanicului –armurier Marin le Burgeoys din Lisieux.
Citeste mai mult