Pistolul „Parabellum”, cunoscut ca „08” sau Luger, este fără îndoială cel mai cunoscut dintre pistoalele germane şi deasemenea una dintre cele mai vânate piese de colecţie, subiect de studiu şi dezbatere pentru multe generaţii de colecţionari.
Există puţine modele de pistoale ce pot fi recunoscute dintr-o singură privire chiar şi de către neiniţiaţi şi care au avut o mare influienţă în dezvoltarea armelor de foc. Lista probabil se poate limita la Colt Peacemacker, Modelul 1911 al lui John Browning, Smith&Wesson M&P, Mauser Broomhandle şi fără îndoială P-08 al lui Georg Luger. Ce a reprezentat acest model este uşor de explicat în urma câtorva observaţii.
Cu această armă, Luger a introdus şi cel mai popular cartuş creat vreodată: 9mm Parabellum. Acel 9x19mm care a devenit cel mai utilizat cartuş de pistol din lume, folosit de NATO dar şi armatele altor ţări mai mici.
Luger P08 a fost primul pistol automat de succes din lume, model într-adevăr compact, uşor de încărcat şi de folosit. A fost şi rămâne designul cel mai elaborat, cu o crosă extrem de ergonomică, cu mecanisme executate cu o fineţe deosebită ce a necesitat sute de prelucrări. Este într-adevăr o frumuseţe. Are acel “je ne sais quoi” care în face special. Toate aceste calităţi fac din el o piesă de colecţie extraordinar de căutată, chiar dacă a reprezentat cel mai comun trofeu adus de soldaţi din celor două războaie mondiale, şi incredibil, fabricat şi astăzi, e drept în serie limitată.
Cu toate acestea, părerile sunt împărţite, unii considerând că nenumăratele cărţi şi articole ce s-au scris despre acesta, i-au conferit o valoare mai mare decât cea meritată, i-au construit o aură de legendă exagerată. Consideră pistolul 08 o armă într-adevăr bună, sigură şi excelent construită, totuşi nu atât de sigură ca şi alte arme de ordonanţă ale altor state şi nu cu mult mai bună.
Poziţia lui unică în literatura de specialitate ar putea fi explicată prin faptul că a fost arma potrivită la locul şi momentul potrivit şi anume, atunci când armata germană avea nevoie de aceasta, adăugându-se şi faptul că arma era de producţie germană. Greu de imaginat ca la începutul secolului XX o putere mondială să-şi echipeze armata cu arme de producţie străină. De aceea, armatei germane îi rămăsese să aleagă între Mauser şi Parabellum. Parabellum era mai uşor de utilizat şi, chiar mai important, era disponibil în calibrul dorit. Pe deasupra, era unanim acceptat faptul că având în vedere prestigiul militar al armatei germane, viitorul Parabellum-ului erau asigurate. Toate naţiunile mici pentru care Germania reprezenta un model din punct de vedere militar solicitau acest pistol. În timpul primului război mondial soldaţii care erau dotaţi cu revolvere, preferau pistoalele în locul „trifoiului verde” (Reichsrevolver), oricare dintre aceste pistoale fiind bine venit pentru lupta în tranşee, Parabellum fiind şi aici de departe cel mai bun.
Toate acestea au contribuit la consolidarea legendei despre Parabellum. Dacă aruncăm o privire asupra literaturii de specialitate a tehnicii anilor ’30, ne întrebăm dacă forţele armate germane au mai avut şi alt tip de armă în afară de acesta.
Acelaşi lucru s-a repetat şi în al doilea război mondial când 08-ul deşi uzat moral, a continuat să fie folosit, devenind un suvenir râvnit şi fiecare soldat care se întorcea de pe front cu un 08 ca pradă, putea mai apoi să obţină cele mai grozave premii pentru acesta. Se spune că un pod în apropiere de Flensburg era susţinut de pistoalele 08 care au fost aruncate atunci de poliţia militară britanică, după dezarmarea armatei germane în Danemarca. Se mai spune în continuare că, atunci când în difuzor s-au anunţat pedepse pentru introducerea ilegală de arme în Marea Britanie, soldaţii care se întorceau acasă au aruncat pistoalele peste bord, iar un scafandru ar fi putut parcurge Canalul Mânecii de la Calais la Dover pe un „covor” de pistoale 08.
Istoria Luger
Despre această armă se poate spune că î-şi are originea atât în Europa cât şi în SUA şi implică mai multe figuri istorice. Abilitatea de a folosi energia provenită din descărcarea unui cartuş pentru a realiza încărcarea şi armarea în mod automat a fost ideea unui hughenot Franco-American, legendarul Hiram Stevens Maxim. Dar capacitatea de a folosi acest princiu la o armă de mână, a fost realizarea proiectanţilor Austrieci şi Prusaci de pe bătrânul continent.
După ce a activat în domeniul extractiv şi în industria uşoară, Hiram Maxim se orientează către industria de armament şi patentează un mecanism de armă automată bazat în principiu pe modificarea drastică a mecanismului Winchester1866 pe care avusese ocazia să-l studieze amănunţit, invenţia lui devenind punct de referinţă în istoria armelor de foc. Pe lângă acesta, Maxim a patentat şi alte invenţii, sisteme pentru puşti şi pistoale semiautomate dar care niciodată nu au cunoscut producţia de serie. Numai modelul de pistol 1896 a fost fabricat, dar şi acesta într-o serie extrem de limitată. Marea contribuţie a lui Maxim a fost faptul că a demonstrat fezabilitatea sistemului de închidere inerţial la armele uşoare şi a sistemelor cu înzăvorâre la armele grele.
Automatele europene din perioada pre-Luger erau aproape toate stângace, cu funcţionare nesigură, având ca exemplu tipic Schonberger (fabricat de Osterreichise Waffenfabriks-Gesellschaft, Steyr), din perioada 1890 după un patent de Joseph Laumann, care era de fapt un sistem inerţial, dotat cu un mecanism de întârziere prin fricţiune, acţionat de capsa cartuşului atipic, nu o mişcare realizată de tubul propriuzis sau de ţeavă. Dealtfel, muniţia specială pe care o folosea a dus probabil la dispariţia lui. Acesta a fost urmat de alte arme, acum extrem de rare ca Schwarzlose, modelele lui ulterioare funcţionând pe principiul reculului scurt şi închizătorului rotativ cu cartuşe de 7,65 Mauser. Dar de departe, cel mai de succes model a fost Borchardt.
Hugo Borchardt, după ce lucrase la Winchester şi Sharps, se întoarce în ţara natală ăi lucrează la Ludwig Loewe&Co. După războiul franco-prusac, firma fuzionează cu alte două companii, rezultând “Deutsches Waffen und Munitions Fabriken AG” (Fabricile Germane de Arme şi Muniţii) cunoscută pe scurt ca DWM.
Pistolul Borchardt a fost prima armă semiautomată ce a beneficiat de publicitate atât în America cât şi în Marea Britanie. Era o armă scumpă, prea puţin elegantă, am putea spune chiar urâtă, cu crosa la un unghi de 90 de grade şi un mecanism butucănos, greoi, cu un echilibru ciudat, recul puternic, grea, trăgând cu cartuşul 7,65 Borchardt (mai târziu a putut fi convertit pe 7.63 Mauser), dar importanţa modelului rezidă din faptul că a folosit un cartuş stabil, relativ puternic, conţinut de o magazie amovibilă plasată sub culată, o caracteristică care a înfluienţat apoi toate armele cu funcţionare automată până în zilele noastre. În plus introduce la armele uşoare sistemul Maxim de recult scurt al ţevii, care ulterior a fost rafinat la pistolul lui Georg Luger. Modelul Borchardt era disponibil atât ca pistol cât şi ca şi carabină cu un pat demontabil din lemn. Această idee a fost folosită mai târziu atât de Mauser cât şi de Luger. Incontestabil că a oferit industriei mondiale de armament o mulţime de elemente de noutate, elemente şi principii ce stau şi astăzi la baza proiectării de arme individuale.
Hugo Borchardt, armurier de origine germană, emigrat în Statele Unite în 1860 şi naturalizat american în 1875. După ce a lucrat la fabricile de arme Sharps, Winchester şi Colt unde s-a familiarizat cu armele epocii, inclusiv mitraliera lui Hiram Maxim, în 1882 Borchardt se întoarce în Europa şi se angajat la arsenalul din Budapesta, după care revine în ţara natală la firma Ludwig Loewe din Berlin. Această intreprindere destul de vastă, desfăşura activităţi în diverse domenii ca maşini unelte, armament, şi metalurgie grea.
Începând din 1893 Ludwig Loewe&Co. începe fabricarea unui pistol semiautomat proiectat de Hugo Borchardt.
Arma, una din primele de acest gen, voluminoasă şi cu o formă ciudată. Fiind deosebit de lungă (peste 35 cm), arma are o ţeavă tronconică, în calibrul 7,65mm înşurubată în carcasa pe care se mişcă culata formată din trei elemente: închizătorul şi o bielă articulată pe axe decalate. Acest mecanism se inspiră din acela al mitralierei Maxim. Corpul armei susţine ansamblul ţeavă-culata mobilă, crosa propriuzisă aflându-se aproape de centrul de echilibru şi jucând rolul de cutie a încărcătorului. Incărcătorul este fixat în poziţie de o furcă comandată de un buton aflat lângă garda trăgaciului. Lîngă buton se află şi piedica de siguranţă. Partea posterioară a corpului armei este formată de un carter semicircular, în interiorul căruia se află un arc lameler foarte voluminos folosit ca arc recuperator pentru ansamblul mobil al închizătorului. Incărcătorul casetă de formă paralelipipedică conţine opt cartuşe. Liftul plat al cartuşelor este împins în sus de două arcuri elicoidale. Ochirea se face cu ajutorul unei cătări triunghiulare şi a unui înălţător fix amplasat la partea posterioară a corpului armei.
Pistolul era furnizat împreună cu un pat planşă din lemn care se putea fixa în spatele carterului, transformând arma într-o mică carabină. Pe partea dreaptă a patului se afla un toc din piele pentru pistol precum şi o curea pentru purtarea tuturor elementelor în bandulieră.
Acest pistol a fost testat de majoritatea comisiilor militare europene, chiar şi în S.U.A. unde a fost promovat de către (aşa se face istoria!) Georg Luger, pe atunci inginer şef la Ludwig Loewe&Co. Opinia emisă de ofiţerul raportor, în urma încercărilor efectuate în Franţa la Camp de Chalons în 1899 cu pistolul Borchardt, rezumă opinia generală a tuturor celor care l-au utilizat:
– se pune în evidenţă calitatea execuţiei, rapiditatea tirului şi ingeniozitatea sistemului de alimentare;
– se critică stângăcia generală a designului armei, reculul violent şi funcţionarea defectuasă.
Privit în ansamblu, pistolul Borchardt nu se remarcă decât prin urâţenie şi stângăcie. Aceste elemente l-au şi făcut să dispară repede din lumea tumultuasă a pistoalelor semiautomate de la începutul secolului XX.
Dar Hugo Borchardt nu ştia că sămânţa proiectului său va genera în mintea colegului său Georg Luger o capodoperă: Pistolul 08 Parabellum.
Elevul îşi surclasase maestrul.
Georg Luger s-a născut în Tirolul Austriac în 1849 într-o perioadă de frământări revoluţionare în Europa centrală. În 1891 se angajează la Ludwig Loewe, unde mai târziu îl cunoaşte pe Hugo Borchardt. Curând este împlicat în marketingul internaţional a pistolului Borchardt, chiar şi în SUA. Eşuând în campania din SUA, în 1897 este trimisă guvernului Elveţian o versiune influienţată de Luger. Elveţienii stabiliseră deja că doresc o armă mică cu siguranţă exterioară, astfel că Georg începe lucrul la o armă pentru care DWM oferă în 1899 cartuşul de 7,65 mm.
Arma se numeşte de fapt „pistol Parabellum, sistem Borchardt – Luger”. G. Luger a fost capabil nu numai să construiască pistolul ci şi să reprezinte firma Löwe în vânzări în diferite ţări. Hobby-ul lui era însă fabricarea unei puşti automate, lucru care se poate observa la o atentă studiere a brevetelor sale ulterioare.
Pistolul Borchardt a fost terminat la firma Löwe în timpul anilor 1890, iar Luger avea între îndatoririle sale ca reprezentant al firmei, să prezinte pistolul în S.U.A. Acest lucru se întâmpla în 1894. Se pare că Luger era de acord cu conceptul lui Borchardt însă nu o considera cea mai bună alegere şi era pentru un pistol mai bine construit şi mai uşor de utilizat. Rezultatul gândirii sale a fost însemnat în patentul englez nr.4399 din 7 martie 1900. (vezi fig…..). Este o lucrare cuprinzătoare care merge până în cele mai mici detalii. Este un exemplu de cât de riguros şi complet trebuie să fie un patent. Luger a rămas la închizătorul articulat al lui Borchardt. L-a îmbunătăţit şi l-a aranjat în aşa fel încât făcea posibilă tragerea instinctivă. A mai îmbunătăţit şi alte elemente ca de exemplu pârghia de armare, siguranţa şi extractorul.
Luger îşi propusese să facă între timp şi alte îmbunătăţiri ale pistolului Borchardt, acestea au fost însă realizate doar ca prototipuri, nefiind asimilate în producţie.
Modelul 1900 este baza tuturor pistoalelor Luger, toate modelele derivate din acesta având deosebiri neesenţiale.
Naşterea şi istoria pistolului 1898 Parabellum
Pistolul Borchardt-Luger este fără îndoială unul din cei doi supravieţuitori ai testelor efectuate în Elveţia pe 23 noiembrie 1898 şi pe 1 mai 1899. De altfel el înregistrase în Elveţia patentul temporar (nr. 17977) pe 3 octombrie 1898 şi apoi, pe 2 ianuarie 1899 următorul patent definitiv fiind înregistrat înaintea testelor finale din mai 1899 ce plasează Borchardt-Luger înaintea lui Manlicher.
Pentru a înţelege pe deplin Borchardt-Luger, este necesar să ne întoarcem în perioada testelor efectuate de o comisie a armatei elveţiene la începutul lui 1897. Prezentat de însuşi Georg Luger, modelul Borchardt a fost dur criticat datorită greutăţii excessive, a lipsei echilibru şi în special datorită dimensiunilor mari ce făcea arma prea puţin practică în luptă. Georg Luger ia notă de toate aceste observaţii şi la întoarcerea sa la Berlin se implică personal în corectarea acestora, rezultatul concretizându-se în ceea ce va daveni Borchadt-Luger, o armă de concepţie cu totul nouă.
Proiectul lui Georg Luger
Geniul tehnic al lui Luger l-a făcut să înţeleagă rapid că marele handicap al pistolului Borchardt este muniţia folosită şi că pentru funcţionarea bună a armei era necesar un cartuş mai scurt. Acest lucru l-a realizat tot cu ajutorul fabricii DWM. Astfel, din cartuşul 7,65 Borchardt cu tubul de 25 mm, prin scurtarea acestuia, rezultă 7,65 Luger cu tub de 21 mm, având caracteristicile balistice aproximativ egale.
Ideile principale care au direcţionat noul proiect, punctele de plecare pentru realizarea noului model
au fost:
– Amplasarea arcului recuperator în crosa armei
– Sistemul de închidere că înzăvorâre tip bielă perfecţionat
– Redesenarea formei şi dimensiunilor armei pentru o manevrabilitate mai bună.
Proiectarea noului model a durat un an. Primul proiect de Borchardt-Luger a obţinut patentul elveţian cu nr. 17977 pe 3 octombrie 1898. Scopul protejării proiectului nu avea în vedere numai noul sistem de declanşare ci şi noua amplasare a arcului recuperator în crosa pistolului, sistemul de înzăvorâre cu bielă (tip genunchi şi în sfârşit noul sistem de siguranţă automată amplasat pe faţa posterioară a crosei). Proiectul a fost patentat cu numai o lună înaintea testelor din 23 noiembrie 1898.
Dealtfel toate acestea au creat rivalitatea dintre Luger şi Borchardt, tranşată mai târziu în faţa instanţelor. Mai multe din elementele noului proiect (cum ar fi rampele cadrului ce permiteau deszăvorârea sistemului), au fost revendicate de Hugo Borchardt.
La începutul anilor 70 mai mulţi experţi au demarat un studiu aprofundat pe tema evoluţiei şi a paternităţii elementelor acestui proiect, cele mai bune surse de documentare fiind arhivele federale din Berna unde au putut fi consultate rapoartele comisiilor de testare din 1897 şi 1898, precum şi documentaţia depusă pentru patentele înregistrate în 1898 şi 1899.
Arhivele au arătat că Luger a prezentat două modele de pistoale ce difereau numai prin lungimea ţevii, unul cu ţeava de 120 mm şi celălalt cu ţeava de 133 mm, având specificaţii individuale de greutate (respective 77g şi 90g). Testele de trageri au fost efectuate cu trei arme: pistolul 1 cu muniţia A, pistolul 2 şi 3 cu muniţia B, dar apar referiri şi la pistoalele nr. 6 şi 7. Probabil că au existat şi arme de rezervă dar nu există alte referiri la acestea. În orice caz se pare că în 1898 au fost fabricate un număr de 9 prototipuri dintre care până stăzi au mai supravieţuit probabil două piese. Un alt pistol folosit la testele cu muniţie, purtând numărul 10 a fost descoperit la Thoune în Elveţia. Acesta este un model din 1899, parte din cele 20 de piese comandate şi livrate după testele din octombrie şi noiembrie 1899. Modelul Luger 1899 este protejat prin patentul nr. 21959 din 5 mai 1900.
Prezentarea din 1899 a pistoalelor Luger, Mauser, Borchardt, Bergmann & Mannlicher
În context istorico-militar, în condiţiile în care revolverul model 1878 nu mai era în fabricaţie, s-a pus în discuţie oportunitatea înarmării ofiţerilor elveţieni cu versiunile 1882 pe calibre mai mici sau cu un model automat. Pentru ofiţerii de cavalerie un pistol automat prezenta avantaje evidente, putând fi manevrat cu o singură mână, extracţia şi încărcarea făcându-se automat. Astfel se formează o comisie care să studieze modelele disponibile în acele timpuri. Comisia era alcătuită din colonelul Von Orelli, şeful secţiei tehnico administrative pentru echipament de război federal, colonelul Von Mechel, professor Amseler-Lafton, colonelul Rubin, director al fabricii federale de arme, Mr Schenker şeful controlului federal al muniţiilor şi căpitanul Korrodi, adjunctul sectorului ethnic.
Această comisie condusese o primă fază de teste în iunie 1897 la Thoune, Elveţia cu patru mărci diferite de pistoale: Mauser, Borchardt, Bergman din Germania şi Mannlicher din Austria, Wienna.
În octombrie colonelul Von Mechel şi profesorul Amsler redactează un foarte interesant şi detaliat raport. Acest document are o mare valoare deoarece datorită competenţei autorilor punctează foarte precis atât avantajele cât şi problemele pe care le are fiecare dintre armele prezentate. După aceasta, înarmat cu lista de observaţii, fiecare producător se întoarce la lucru, unii operând modificări minore, alţii construind modele complet noi. Această muncă a durat un an întreg după care pe 23 noiembrie 1898 participanţii au fost invitaţi din nou la Thoune pentru a-şi prezenta creaţiile.
Reprezentanţii departamentului militar federal decid să desemneze şi persoane noi în comisia de testare. Astfel, se alătură comisiei colonelul Wildbolz, locotenent-colonelul Brunner şi maiorul Meuron, reprezentând cavaleria şi infanteria.
Sunt prezentate cinci modele:
1. Mauser, fabricat de firma Mauser la Oberndorf , reprezentată de Paul Mauser.
2. Bergmann, fabricat la Suhl, reprezentat de Gressly.
3. Borchardt-Luger fabricat la Berlin, reprezentat de Georg Luger.
4. Manlicher fabricat la Neuhausen, prezentat de Frei şi un al doilea model Manlicher prezentat de proiectantul său Mannlicher.
5. Roth fabricat de compania Roth din Vienna, prezentat de fiul lui Roth.
Testarea pistoalelor
Examinarea s-a desfăşurat pe mai multe faze specifice de evaluare după cum urmează:
1. Prezentarea armei, demontare şi montare efectuată de persoana care o prezintă.
2. Viteza de tragere – două serii de câte 50 de focuri cu fiecare pistol.
3. Precizia tragerii – trei serii de câte 30 de focuri la distanţa de 50 m.
4. Test de anduranţă – 400 de focuri cu fiecare pistol fără curăţare şi fără răcire.
5. Variaţii ale încărcăturii de pulbere şi a ungerii – trageri cu cartuşe cu încărcătură de pulbere mai mare şi mai mică decât normal, cu componentele complet uscate (neunse) sau unse abundant cu lubrifianţi necorespunzători.
6. Teste cu praf şi apă – 50-100 de focuri după ce armele au fost acoperite cu praf şi deasemenea după ce au fost scufundate în apă.
7. Teste de penetrare – trageri în foi de tablă de oţel cu grosimea de 0,8 mm.
8. Viteza – măsurarea vitezei iniţiale a glonţului, 5 focuri pentru fiecare armă.
Testele au durat trei zile, după fiecare fază de testare, comisia se întrunea pentru a redacta notele de observaţie ce vor fi ataşate raportului final.
Pentru ca observaţiile să fie cât mai obiective şi precise, comisia decide să stabilească nişte criterii de apreciere ce vor fi punctate cu note de la 1 la 4, astfel:
1. Designul de bază.
2. Soliditatea.
3. Greutatea.
4. Dimensiunile.
5. Forma pistolului în raport cu necesităţile de transport şi manevrare.
6. Rezistenţa la praf şi apă.
7. Funcţionarea în condiţii grele, fără ungere sau cu ungere abundentă, cu lubrifianţi necorespunzători, praf, apă, încărcături diferite ale cartuşelor.
8. Avantaje şi dezavantaje ale încărcătoarelor cu muniţie, încărcarea manuală cu câte un cartuş, descărcarea armei.
9. Poziţia închizătorului cu magazia încărcată sau descărcată
10. Armarea automată a cocoşului.
11. Sistemele de siguranţă.
12. Viteza de tragere.
13. Ochirea, acţionarea trăgaciului (presiunea), precizia de tragere, reculul.
14. Puterea de penetrare.
15. Demontarea şi montarea.
16. Curăţarea.
17. Designul sistemului de încărcare.
În fucţie de importanţa elementului testat punctajul a fost multiplicat cu un coeficient de la 1 la 3.
Rezultate obţinute de pistoalele testate
După testele effectuate, Borchardt-Luger a primit cel mai mare punctaj. Clasamentul final a fost următorul:
1. Borchardt-Luger,
2. Roth,
3. Mannlicher,
4. Bergmann, Mauser.
Decizia comisiei de testare din 1899
Conform caietului de sarcini, cerinţele au fost următoarele:
– Pistolul trebuia să aibă o funcţionare complet automată. Pistolul Roth trebuia armat manual după fiecare foc.
– Greutatea nu trebuia să depăşească 1000g.
– Calibrul să fie între 7,5 şi 7,65 mm.
– Lungimea armei să nu depăşească 275 mm.
– Greutatea glonţului să fie cel puţin 5,5 g.
– Încărcătorul să aibă capacitatea între 8 şi 10 cartuşe.
– Reculul să fie cât mai mic.
În urma testelor efectuate pe fiecare pistol decizia comisiei a fost următoarea:
– Viitoarele teste vor fi efectuate cu Borchardt-Luger şi Manlicher.
– Celelalte mărci vor fi eliminate din competiţie, motivele vor fi communicate fiecărui fabricant în parte.
– Profesorul Amsler şi fabrica de arme pe care o reprezintă va conduce studierea detaliată, în special din punct de vedere al manufacturării.
– Departamentul tehnic va conduce în continuare teste de precizie şi teste adiţionale pentru viteza iniţială şi penetraţie.
– Data analizării rezultatelor va fi stabilită ulterior.
Runda a doua de teste
În luna mai comisia se întruneşte încă o dată la Thoune pentru o nouă rundă de teste la care vor fi supuse cele două pistoale rămase în competiţie. În perioada scursă de la prima rundă de teste alte două pistoale au fost prezentate comisiei, unul de la Hauff din Berlin, iar celălalt de la FN din Herstal, Belgia. Aceste două oferte oricum nu erau cuprinse în program, primul necesitând mai multe perfecţionări iar cel de-al doilea fiind exclus deoarece ţeava nu făcea corp comun cu corpul armei (sistemul Browning), conform caietului de sarcini.
Astfel comisia demarează testele introducând unele modificări în procedură:
– testele de anduranţă pe 500 de cartuşe în loc de 400 ca la prima rundă.
– s-a renunţat la testele legate de modul de lubrifiere.
– S-au efectuat trageri şi cu muniţie deteriorată sau cu lungimea tubului modificată în mod deliberat.
– testele de penetrare s-au efectuat pe scândură de brad şi fag.
Notele comparative au fost următoarele:
Viteza de tragere – Borchardt-Luger (tragere executată de Georg Luger) 48 de focuri în 28 de secunde (sau 103 pe minut), fără probleme de funcţionare, extracţia tuburilor stabilă. Manlicher a tras 48 de focuri în 49 de secunde (59 de focuri pe minut), extracţia tuburilor fiind instabilă, cu acumulări de pulbere arsă pe toată arma.
Precizia tragerii efectuate la distanţa de 10m de locotenent-colonelul Brunner a relevant următoarele rezultate:
Borchardt-Luger 1882 Revolver Mannlicher
Vertical 4.17 6.5 8.0
Orizontal 2.8 3.0 6.3
Unghi 5.3 8.0 11.7
Testul de anduranţă – 500 de focuri trase fără curăţare intermediară: Borchardt-Luger: După 500 de focuri starea armei era bună la fel ca la începerea tragerii, precizia tragerii nu a avut de suferit. Nici un comentariu referitor la incidente de tragere datorate armei sau muniţiei. Manlicher: s-au înregistrat două incidente de tragere datorate rămânerii tubului tras în cameră. După 175 de focuri arma s-a blocat, fiind necesară demontarea şi montarea ei, deasemenea s-au înregistrat şi două rateuri. S-a constatat neregularităţi în extracţia tuburilor trase. Tragerea s-a dovedit incomodă.
S-au evidenţiat următoarele calităţi:
– la tragerea a 15 focuri cu încărcătură redusă cu 10%, apoi 47 de focuri cu încărcătura redusă cu 20%, ambele arme au funcţionat corect.
– 32 de focuri trase cu arma uscată (fără a fi unsă), ambele pistoale s-au comportat bine.
– la tragerile efectuate cu cartuşe având tuburile scurtate, Borchardt-Luger a funcţionat corect, Manlicher a înregistrat două incidente de tragere din cauza amplitudinii mici a cursei închizătorului.
– la testele cu nisip şi apă au fost trase 16 focuri după ce armele au fost acoperite cu praf şi alte 16 focuri au fost trase după ce armele au fost scufundate în apă. Ambele arme au funcţionat corect.
– la testele de penetrare s-a tras la distanţa de 10 m în plăci de metal de 0,8 şi 0,9 mm, apoi în plăci din lemn de brad şi fag de 30 mm. În toate cazurile proiectilele trase cu Borchhardt-Luger a penetrat mai adânc.
Ca urmare a acestor teste în care Borchardt-Luger s-a dovedit a fi mai puternic a devenit evident care din cele două modele va fi ales. După mai multe analize asupra caracteristicilor celor două pistoale, comisia a hotărât în unanimitate să abandoneze testele viitoare cu Manlicher şi să le continue pe cele cu Borchardt-Luger. Asfel sunt comandate un număr de 20 de pistoale împreună cu muniţia aferentă. Pentru pistoale au fost redactate câteva recomandări pentru mici modificări.
Avantajele pistolului Luger faţă de revolver
Progresul şi avantajele pistolului automat Borchardt-Luger faţă de revolverele aflate până atunci în serviciu s-ar putea defini în felul următor:
1. Viteză mai mare de tragere (cadenţă)
2. Extragere automată a tuburilor.
3. Încărcare mai rapidă şi mai uşoară.
4. Posibilitatea folosirii de pulbere cu cantitate redusă de fum.
5. Lipsa pierderilor de gaze.
6. Precizie mai mare.
7. Viteza iniţială a glonţului mai mare, constanţă mai bună, penetrare mai bună.
8. Reculul mai mic datorită compensării lui de către sistemele de armare şi alimentare a camerei.
9. Colectează mai puţină murdărie datorită faptului că are mai puţine componente expuse.
10. Mai uşor de manevrat, mai bine echilibrat datorită formei ergonomice.
11. Linie de miră lungă, posibilităţi de ochire îmbunătăţite.
12. Declanşare mai bună, siguranţă pe crosă.
13. Mecanisme de siguranţă mai bune.
14. Pentru folosire în bune condiţiuni necesită mai puţină pregătire.
15. Demontare şi montare la fel de simplă ca şi la revolver.
16. Protecţie mai bună la praf şi apă.
Singurul dezavantaj a fost considerat faptul că din exterior nu se poate vedea dacă pistolul este armat. Dealtfel în afara locurilor de tragere el este considerat armat. Pentru armele destinate antrenamentului s-au prevăzut sisteme suplimentare de siguranţă. Acest dezavantaj a fost considerat minor în comparaţie cu dezavantajele revolverelor.
Per ansamblu, concluzia comisiei a fost următoarea:
“Acest model cu asemenea calităţi reprezintă un progres în industria de armament”
Semnat: Paul L. Regnier, Lausanne, Switzerland (C) Copyright La Tabatière, 1998.
Noua armă cântărea proape un kg şi avea lungimea de numai 23 de cm faţă de Borchardt cu 35 cm. Arma a fost numită Parabellum iar cartuşul pentru ea 7.65 Parabellum. Numele venea de la atitudinea marţială Elveţiană şi de la faimosul dicton latin care îi călăuzea „Si vis pacem par bellum”, cunoscută fiind vocaţia de luptători a elveţienilor chiar într-o ţară ce-şi păstrase neutralitatea în toate confruntările din epoca modernă.
Colecţionarii înrăiţi de Luger şi experţii în pistoale Parabellum vor găsi multe diferenţe între modele, chiar diferenţe la acelaşi model de pistol dar care a fost livrat în ţări diferite şi în funcţie de aceasta poartă însemne diferite.
Parabellum M00
Ca şi modelele mai târzii de Parabellum se bazează pe corpul din trei piese, ţeava cu camera cartuşului, încărcător şi ansamblul închizător. Corpul conţine în crosă magazia de cartuşe. Pe partea superioară se găsesc canalele pe care culisează ţeava cu cadrul închizătorului şi se termină în partea posterioară cu două ridicături laterale. Partea posterioară a crosei adăposteşte arcul principal iar ridicăturile laterale pârghia de siguranţă. Ţeava este înşurubată în culată.
Sistemul de închidere al pistolului Parabellum, la fel ca şi al precursorului său Borchardt nu a mai fost folosit la nici un alt pistol. Este mai mult sau mai puţin construit pe principiul închizătorului Maxim folosit în 1884 la celebra mitralieră. Între cele două sisteme există într-adevăr diferenţe evidente. Închizătorul lui Maxim a dispărut din vedere în timp ce închizătorul Borchardt a reprezentat un succes.
Îmbunătăţirile aduse de Luger la acest sistem prezintă trei elemente de bază: închizătorul care culisează înainte şi înapoi pe două şine laterale, bieleta anterioară articulată de închizător şi bieleta posterioară. Pe partea dorsală a articulaţiei dintre cele două bielete se găsesc de regulă însemnele fabricii. Bieleta posterioară este articulată pe culată cu un bolţ iar pe partea ei dorsală se află înălţătorul fix. Tot pe această bieletă se află şi piesa care face legătura cu arcul principal care la acest model este lamelar. Părţile laterale ale articulaţiei „genunchiului” (între cele două bielete) ies din gabaritul armei şi sunt striate, de aici fiind acţionat închizătorul printr-o mişcare semicirculară spre în sus şi înapoi. Pe partea dreaptă se găseşte un zăvor al articulaţiei care în cazul închizătorului „închis” se fixează într-o canelură pe partea dreaptă a culatei blocând articulaţia „genunchiului”. În momentul armării articulaţia „genunchiului” nu poate fi ridicată înainte de a fi trasă înapoi împreună cu ţeava pentru deblocare.
O construcţie similară poate fi întâlnită şi la pistoalele Mauser şi chiar la unele modele de pistoale automate uşoare cu închizător şi percuţie inerţială. Datorită acestui sistem este înlăturat pericolul armării accidentale a pistolului şi el se datorează experienţei lui Borchardt în domeniul armelor automate cu închizător uşor. Spre deosebire de majoritatea pistoalelor automate la care masa închizătorului este mare şi arcul recuperator mai slab, la Parabellum şi Borchardt închizătorul este foarte uşor şi arcul recuperator foarte puternic, lucru care îi conferă o siguranţă sporită. Astfel, siguranţa situată pe partea posterioară a crosei s-a dovedit inutilă, la modelele ulterioare renunţându-se la ea.
Arma funcţionează pe principiul reculului scurt al ţevii. În momentul declanşării, forţa de recul împinge spre înapoi ansamblul ţeavă-culată-închizător cu cca. 6 mm. Cele două ridicături laterale ale corpului pistolului reprezintă o rampă ce ridică articulaţia „genunchiului”, deblocând închizătorul (deszăvorâre) care îşi continuă cursa spre înapoi sub acţiunea reculului tubului. La capătul cursei tubul este ejectat şi tot ansamblul închizător-culată-ţeavă revine în poziţia iniţială sub acţiunea arcului principal, închizătorul antrenând următorul cartuş din magazie şi introducându-l în cameră. În acelaşi timp, percutorul care se află în interiorul închizătorului, rămâne armat de pârghia de declanşare.
Modelul 00 era dotat cu două sisteme de siguranţă: unul situat pe ridicătura din partea stângă a corpului pistolului putând fi acţionat cu policele, iar al doilea pe partea posterioară a crosei fiind acţionat prin simpla prindere a crosei. Aceasta din urmă este unicul element ce contrastează cu eleganţa armei.
Toate piesele principale poartă seria şi numărul armei, chiar şi magazia de cartuşe. De apreciat este faptul că acestea sunt executate cu o asemenea precizie încât dacă ar fi schimbate cu altele, arma ar funcţiona în marea majoritate a cazurilor.
Încărcătorul are o capacitate de 7 cartuşe şi este fixat în crosă cu un buton de fixare. Pe partea dreaptă încărcătorul are o fantă longitudinală cu un buton care apasă liftul cartuşelor în jos pentru a face loc fiecărui cartuş. În partea de jos încărcătorul se termină cu două butoane laterale pentru degete tipice Luger-ului.
Datorită faptului că piesele componente erau extrem de precis prelucrate şi din cele mai bune materiale, sistemul Borchardt-Luger nu a fost afectat de imitaţii ieftine. Nici chiar spaniolii care în perioada de după război au creat o adevărată industrie a imitaţiilor nu s-au hazardat să încerce sã copieze Parabellum-ul şi este sigur că ar fi încercat dacă ar fi existat o cât de mică şansă de reuşită.
Astfel succesul comercial al Luger-ului este confirmat de faptul că el a fost adoptat de armatele mai multor ţări:
1901 Elveţia. Îl va păstra în serviciu peste 50 de ani.
1902 Portugalia, Brazilia, Bulgaria, Olanda, Chile.
1904 Marina germană (primul model de 9 mm).
1908 Armata imperială germană.
Parabellum M02 şi M03
După modelul 1900, a urmat modelul 1902. Se aseamănă cu modelul Parabellum M00, singura diferenţă fiind ţeava puţin mai groasă. În 1903 apare primul model care putea fi transformat în carabină. Ţeava era de 299 mm, având pe partea inferioară un uluc din lemn striat. I se putea ataşa de asemenea un pat din lemn putând astfel fi folosit ca şi carabină. Era într-adevăr o armă redutabilă. Pentru a se putea ajunge la caracteristicile balistice optime pentru o asemenea ţeavă lungă a fost necesară înlocuirea pulberii pentru încărcarea cartuşelor. S-a fabricat un număr foarte mic de unităţi din această armă pentru calibrul 9 mm. Era perioada în care era testată muniţia de 9 mm, până atunci toate pistoalele fiind fabricate pentru cal. 7,65mm. Noul Model folosea cartuşe normale de 9 mm dar cu încărcătură mai mare. Astăzi pot fi găsite doar un număr foarte mic de astfel de arme.
Parabellum M04
În anul 1904, Georg Luger a întâmpinat mari greutăţi în a vinde pistolul serviciilor germane. Datorită puterii de oprire scăzute a proiectilului de 7,65 mm, pistolul a fost respins. Pentru a înlătura aceste obiecţii, împreună cu expertul în muniţii de la D.W.M. (Deutsche Waffen und Munizionfabrick ) a creat un nou cartuş. Tubul cartuşului a fost modificat astfel încât să poată primi un proiectil de 9mm. Astfel Luger a putut oferi un pistol militar adaptat la cerinţele pieţei. Modelul 1904 a fost preluat de Marina Regală ca armă de ordonanţă. În afară de calibru (9mm) şi de ţeava lungă de 15cm, nu se deosebea esenţial de modelul 1900. Era dotat cu înălţător reglabil, iar partea posterioară a crosei prezenta o canelură pentru montarea patului.
Din acelaşi an poate fi găsit şi în catalogul D.M.W. cu ţeavă de 30 cm pentru uzul civil.
Datorită informaţiilor practice primite de la utilizatorii acestor arme, în perioada 1904-1905 Luger efectuează o serie de mici îmbunătăţiri, şi astfel pistolul ajunge la forma sa definitivă. Cea mai importantă îmbunătăţire a fost înlocuirea arcului recuperator lamelar cu un arc elicoidal. Arcul elicoidal era mai uşor de produs şi crea mai puţine probleme la montare. Acesta lucra pe o tijă centrală, articulată la piesa de legătură cu bieleta posterioară. De asemenea, partea superioară a închizătorului a fost rotunjită şi s-a renunţat la siguranţa de pe partea posterioară a crosei.
Parabellum M06
Armă destinată iniţial pieţei civile, a fost fabricat atât în versiunea pe calibrul 7,65 mm cu ţeava de 121 mm, cât şi în versiunea pe calibrul 9 mm cu ţeava de 102 mm. Siguranţa de pe partea posterioară a crosei a fost păstrată şi redimensionată devenind mai estetică. La acest model, după tragerea ultimului foc arma rămânea deschisă.
A fost fabricată şi o versiune pentru marină pe calibrul 9 mm având înălţător reglabil.
Mod Destinaţia Calibru L. ţevii mm Caracteristici
1900 civil 7,65 120 siguranţa în crosă
1900 Elveţia 7,65 120 siguranţa în crosă,Crucea elveţiană pe închizător.
1900 S.U.A 7,65 120 siguranţa în crosă,Vulturul American
1902 civil 7,65 101 siguranţa în crosă, ţeava mai groasă
1903 marină 7,65 300 siguranţa în crosă, uluc din lemn, înălţător reglabil până la 800 m
1903 marină 9 300 foarte puţine exemplare
1904 marină 9 152 siguranţa în crosă,
1906 S.U.A. prototip .45 127 siguranţa în crosă, se cunoaşte un singur exemplar
1906 civil 9 120 siguranţa în crosă
1906 marină 9 152 siguranţa unică
1906 civil 9 101 siguranţa în crosă
1906 marină/civil 7,65 152 –
1906 marină/civil 9 152 –
Curând încep să vină comenzi noi din partea Elveţiei, Portugaliei, Olandei, iar firma “American Eagle” comercializa arma pe piaţa americană. Pentru aceasta DWM lansează şi două modele pe calibrul .45, cunoscând preferinţele americanilor pentru calibre mari. Iar ca rezultat al testelor efectuate, Departamentul de Ordonanţă lansează o comandă de 200 de bucăţi, care din păcate, datorită agentului DWM din New York se pierde. Unii experţi susţin că foarte puţin a lipsit ca Parabellum să devină arma oficială a armatei americane, şi numai o neglijenţă a împiedicat acest lucru. Nu se va ştii niciodată. Este interesant să ne imaginăm pistolul Luger ca fiind alegerea ambelor armate ce se vor confrunta în cele două războaie.
P-08, cea mai faimoasă încarnare a îmbunătăţirilor pistolului Borchardt, realizată de Georg Luger adoptat de armata imperială, purta emblema arsenalului regal al Saxoniei din Erfurt. şi anul de fabricaţie. Marina urmând exemplul armatei achiziţionează la rândul ei noul Luger fără siguranţă, cu inscripţiile specifice.
Peste 250 00 de P-08 au fost fabricate pentru diverse ţări, identificarea lor după seria de fabricaţie reprezentând o adevărată provocare. În general, identitatea unui model poate fi determinată prin examinarea individuală a seriei armei celor cu număr de serie peste 70 000 adăugânduli-se o literă din alfabet. Mai cuprindeau ştanţate şi emblemele naţionale şi anul de fabricaţie.
În 1914 apare Model 08/14 pentru marină. Avea caracteristică ţeava de 200 mm cu înălţător tangenţial reglabil, un pat demontabil ce era folosit şi ca toc şi o magazie tip zambur cu capacitatea de 32 de cartuşe. Aceasta din urmă nu era foarte eficientă, fapt pentru care curând s-a renunţat la ea.
După încetarea ostilităţilor primului Război mondial, caracteristicile standard a pistolului Luger s-au modificat semnificativ în urma tratatului de la Versailles care interzicea Germaniei să fabrice arme de mână cu calibre mai mari de 8 mm sau cu ţevile mai lungi de 95 mm. Reacţia teutonă a fost imediată revenindu-se la calibrul 7,65 mm şi la lungimea ţevilor de 93 mm. Oricum au fost fabricate mai multe mii de bucăţi şi în depozite existau componente pentru încă câteva mii ce nu fuseseră încă ansamblate.
Companii precum Vickers din Anglia şi Simons&Son din Suhl au profitat de acestea, manufacturând sau ansamblând propriile versiuni în măsura în care au căpătat acces la aceste componente. În 1924, Elveţia efectuează câteva modificări minore proiectului şi trece la manufacturarea propriilor arme cu marcajele arsenalului guvernului din Berna.
Lugerul din Oberndorf
În 1930 DWM transferă toată tehnologia fabricii Mauser din Oberndorf, uzina în care astăzi se fabrică renumitul Heckler&Koch, unde între 1936 şi 1940 vor fi fabricate versiunile comerciale purtând marcajele Mauser. În perspectiva începerii celui de-al Doilea Război Mondial uzinele Krieghoff încep să fabrice pistoale Luger mai ales pentru uzul Aviaţiei germane Luftwaffe, dar şi de uz comercial.
Dar odată cu începerea războiului, Berlinul se vede nevoit să se reorienteze către o familie de arme mai ieftine şi mai uşor de fabricat, de la P-38 şi Sturmgewehr, până la Panzerfaust. Lugerul fiind o armă costisitoare a avut o viată scurtă. Producţia lui a fost întreruptă în 1942 în favoarea unui nou venit pe piaţă, Walther P-38.
Chiar şi în aceste condiţii se pare că mai există cel puţin 3,5 milioane de pistoale Luger, fabricate de mai multe companii şi guverne. Luger a fost ales să servească Brazilia, Bulgaria, Chile, China, Olanda, Iran, Luxemburg, Mexic, Norvegia, Portugalia, Romania, Rusia, Elveţia, Turcia şi binenţeles Germania.
De fapt nici chiar trecerea Germaniei la fabricarea de arme mai ieftine nu a reuşit să ducă la “moartea” acestui frumos pistol. Din 1945 el reapare cataloage. Mauser lansează o nouă versiune, Erma fabrică o imitaţie pe calibrul.22LR, Stoeger scoate un model din oţel inoxidabil. Despre acesta din urmă există o istorie interesantă. Intemeietorul acestei companii fiind A.F.Stoeger, distribuitorul Luger din New York în anii 1920. Compania a înregistrat chiar în SUA numele de Luger ca marcă înregistrată.
În orice caz, Luger a fost şi rămâne o piesă centrală a oricărei colecţii serioase.
Bibliografie
Wikipedia, the free encyclopedia
Paul Regnier – The Borchardt-Luger History –
Jan C. Still – Imperial Lugers (Still’s Books – 1994)
Jan C. Still – Third Reich Lugers (Still’s Books – 1988)
Jan C. Still – Weimar Lugers by (Still’s Books – 1993)
Charles Kenyon – Lugers at Random (Hand Gun Press – 1990)
Mauro Baudino – La Luger Artiglieria (Editoriale Olimpia – 2004)
Sebesteyen Gorka „Luger P-08”. American Handgunner. 28 Jun, 2009.
A.B.Zhuk- The illustrated Encyclopedia of Handguns-Ed. John Walther, 1995
Picture shows Toggle GL, magazine GL, documents and original Swiss patent.
Gazette des armes,
American Riffleman.