Pușca Semiautomată Tokarev model 40  –  SVT 40  (Самозарядная винтовка Токарева, образец 1940) de Ioan Gaucan

Partajează

Începînd cu anii 1880 greul luptelor a fost dus cu ajutorul puștilor cu repetiție, aceste arme fiind adoptate de toate armatele vremii. Fie că vorbim de pușca Mauser, Lebel, Mosin, Springfield, Manlicher, Arisaka, Enfield etc. acestea au fost “coloana vertebrala”a tuturor armatelor. Arme de nădejde de altfel care au rezistat pînă în zilele noastre, au fost treptat înlocuite cu arme de concepție mai modernă cu capabilitate de tragere semi-automată sau automată.

            Toate marile puteri  au experimentat arme care folosind aceeiași muniție puternică folosită de armele lungi cu repetiție să poată trage în regim semiautomat cel puțin.

Așa cum scriam într-un alt articol (Armele revoluției mexicane), una dintre primele arme lungi semiautomate s-a născut ca să spunem așa în timpul revoluției mexicane. Este vorba despre  pușca semiautomată Mondragon cunoscută în mod oficial ca pușca “Porfirio Diaz Systema Mondragon Modelo 1908”. Această armă foarte modernă la vremea ei, a fost concepută de generalul mexican Manuel Mondragon. Acesta a început proiectul  în anul 1891 în timp ce se afla în Belgia, definitivînd-ul abia în 1904 și obținînd brevetul de invenție în 1907. In același an guvernul Mexican ia legătura cu firma SIG din Elveția și contractează fabricarea a 4000 de bucăți M1908 în calibrul 7×57 Mauser. Următorii care au produs o armă viabilă de acest tip sunt rușii cu a lor pușcă automată Fedorov proiectată în 1915 de Vladimir Grigorevici Fedorov. Arma folosea muniția de pușcă Arisaka 6.5×50. Ce este mai interesant, este că putea trage și în mod automat fiind practic prima armă de asalt funcțională din istorie. Arma a fost fabricată între 1915 și 1925 într-un număr de 3200 de exemplare.     Arma Fedorov a fost folosită începând cu primul război mondial și până în cel de-al doilea. Și tot această armă deschide seria așa numitelor “battle rifle” (un retronim englez pentru a diferenția armele ce folosesc un cartuș mai slab gen StG-44, AK-47, M16 etc de cele care folosesc aceiași muniție ca armele clasice cu închizător acționat manual precum FG-42, AVS-36 FN-FAL, M14 etc.). Armele “battle rifle “ au dominat perioada 1940-1970, și acest termen descrie cel mai bine arme precum SVT-40, M1 Garand, Gewehr 41 și 43, Type-4, FN-1949, MAS-49, FN FAL, M14 etc. Nici în zilele noastre așa numitele “battle rifle nu au dispărut, aș aminti doar cîteva precum SCAR-H, MK14-EBR, Desert Tex MDR sau IWI Tavor 7. Trebuie amintit faptul că aceste arme fac mai ușoară aprovizionarea cu muniție, ele folosind același calibru ca puștile mitralieră sau mitralierele din dotarea infanteriei.

            În perioada interbelică tot rușii vor fi primii ce vor dezvolta o arma semiautomată pentru echiparea armatei. La începutul anului 1920 s-a luat decizia ca producţia să se axeze pe puşca Mosin Nagant şi pe muniţia de calibrul 7.62×54 R dar în acelaşi timp să se încerce şi dezvoltarea de noi arme de genul semiautomat sau cu foc selectiv care să folosească muniţia de 7.62×54. Mai multe birouri de design conduse de Fedorov, Tokarev, Degtiarev şi alţii au dezvoltat  în anul 1925 arme cu aceste specificaţii. În cursul anului 1926 au fost supuse la teste, dar nici una dintre ele nu a trecut probele impuse. În 1931 un nou proiectant a intrat în această competiţie, este vorba de Serghei G.Simonov. Acesta şi-a început cariera în 1918 lucrând în echipa lui Fedorov. Primul lui proiect datează din 1925, dar a fost socotit slab în comparaţie cu prototipurile deja existente. Cu titlu informativ trebuie ştiut că  acest prim proiect era destul de asemănător cu M1 Garand 1930. Trebuie amintit că și americanii începînd cu anii ’20 experimentează modele semiauto precum Pedersen sau Garand.

Oricum Simonov a continuat să îşi îmbunătăţească proiectul, iar arma sa  în care un piston de gaz făcea ca închizătorul să funcţioneze în mod semiautomat şi dotată cu un încărcător de 15 cartuşe a fost considerată ca o armă cu potenţial excelent. A trecut toate probele astfel că Simonov a fost desemnat să organizeze producţia acesteia la Izhevsk la începutul anului 1934. În paralel Simonov dezvoltă pe baza aceluiaşi model şi o carabină sub numele de AKSI în toamna anului 1934. Aceasta nu trece însă testele şi este respinsă în 1935.

            Testele continuă pe parcursul anilor 1935 şi 1936 punând  în competiţie puşca lui Simonov cu cea a lui Tokarev. La final modelul lui Simonov a fost cel care a cîştigat competiţia iar Stalin a autorizat producţia. Arma a intrat în producţie sub numele de AVS 36 (Avtomaticeskaia vintovka Simonova – puşca automată Simonov). Producţia continuă pînă în 1940, și 5800 arme au fost fabricate. Dar problemele apărute în timpul utilizării în luptă (în războiul de “iarnă”) fac ca acest model sa fie retras din prima linie. AVS 36 s-a dovedit incontrolabil pe timpul focului automat, și ce era mai grav, tendința de a se bloca frecvent.

            Astfel că apare nevoia unei arme noi fără problemele descrise mai sus. Noi teste au loc în 1938 și comitetul de stat al apărării hotărăște înlocuirea  AVS 36 cu modelul SVT 38 a lui Tokarev.

            SVT 38 este un proiect al lui Feodor Tokarev, proiectant binecunoscut de arme (TT 33), proiect ce va sta în producție până în iulie 1940 când va fi înlocuit de  SVT 40. Chiar dacă AVS și SVT erau arme bune ( și asemănătoare) se pare că pînă la final relația mai bună a lui Tokarev cu Stalin a dus la impunerea modelului SVT care s-a dovedit mai simplu de fabricat și îmbunătățit ulterior. Sovieticii doreau să echipeze pe scară largă armata cu noile modele de arme lungi semiautomate, dar invazia germană din 1941 i-au forțat totuși să continue producția  de arme mai ieftine și mai ușor de fabricat precum Mosin Nagant, PPSh-41 sau DP-27.

            Atât SVT 38 cât și SVT 40 au fost arme proiectate  foarte bine și cu mulți ani înaintea timpului lor. SVT 38 era o armă care folosea împrumutul de gaze cu un piston cu cursă scurtă și un închizător rotativ, sistem ce va fi folosit mult mai tîrziu de către FN FAL, era dotată cu baionetă și cu o magazie detașabilă de 10 cartușe, iar la nevoie putea fi încărcată cu lama de încărcare de la pușca Mosin Nagant.

            SVT 40 este mai apropiată ca să nu spunem similară cu FN 49 și M14 arme ce vor apărea mult mai târziu. Folosește deasemenea un încărcător detașabil de 10 cartușe și folosește aceiași muniție de 7.62x 54 precum pușca Mosin sau SVT 38. Deasemenea folosește  împrumutul de gaze, piston cu cursa scurtă și un închizator rotativ, sistem ce va influența inclusiv replica germană Gewher 43. Vorbind de G43 putem spune că cea mai buna formă de admirație este imitația, această armă “suferind” de la SVT 40 de o puternică influență ( piston, închizător, magazie detașabilă etc). Dacă facem comparație cu contemporana M1 Garand, SVT 40 este mai ușoară și are mai multe gloanțe în încărcător. Dar ca și SVT 38 se încarcă în mod uzual pe sus cu ajutorul a 2 lame a cîte 5 cartușe,  de Mosin Nagant. Încărcătoarele detașabile se foloseau în caz de mare urgență deoarece nu au fost fabricate în mari cantități.

            Oricum conform tradițiilor ostășești a căpătat și un nume neoficial, “Sveta”, practic e asemănată cu o femeie capricioasă. Soldații se plângeau că era o armă complexă și greu de întreținut.

După cum spuneam SVT 40 funcționează prin împrumut de gaze. Pistonul cu cursă scurtă se află poziționat deasupra țevii. Interesant de menționat este că blocul de gaz împreună cu baza cătării și frâna de gură erau produse ca o singură extensie a țevii. Acest fapt simplifica fabricarea țevii, dar fabricarea extensiei era destul de greu de uzinat. Camera de gaze avea un regulator cu 5 poziții pentru a ajusta sistemul pentru orice condiții sau muniție. Pistonul de gaz avea propriul arc recuperator și avea o cursă de 36 mm. Pistonul acționa energic asupra piesei ce purta închizătorul. Zăvorârea se efectua de către partea din spate a închizatorului ce se bloca prin răsucire  în două inserții întărite ale cutiei mecanismelor. Mânerul de armare este solidar permanent cu piesa purtătoare a închizătorului. După cum spuneam arma este dotată cu un încărcator detașabil de 10 cartușe, dar uzual se încărca cu lamele de încărcare de Mosin Nagant. Încărcarea în acest mod era ușurată de faptul că după golirea magaziei ansamblul închizător rămînea  blocat în poziția deschisă.

Arma era un pic mai complicat de folosit și întreținut decât deja  venerabila Mosin Nagant, și de aceea recruții Armatei Roșii s-au plîns la început, dar în mâna unor soldați antrenați și-a dovedit valoarea. Inițial au folosit-o subofițerii și infanteria marină sovietică. A fost apreciată chiar și de germani care au capturat cantități însemnate în primele zile de război, fiind utilizată sub denumirea de Selbstladegewehr 259/2(r).

            SVT 40 era apreciată și pentru faptul că avea un recul redus față de muniția pe care o folosea și greutății reduse, acest lucru datorându-se unei eficiente frâne gură, frînă ce va fi ulterior modificată pentru o mai ușoară uzinare.

Datorită acestui recul slab, s-a crezut că ar putea fi și o eficientă armă automată, fapt ce a dus la dezvoltarea modelului AVT- 40 ce a intrat în producție la data de 20 mai 1942  pentru a suplimenta lipsa de arme automate a Armatei Roșii. Modelul AVT era similar extern cu SVT, dar avea modificată siguranța care funcționa și ca selector de foc permițând atât modul de foc semiautomat cât și cel automat. Trăgea în mod automat cu o cadență de 750 focuri pe minut, iar pentru a rezista acestui regim patul era mai robust construit și marcat cu litera “A “. Din păcate acest model a fost o dezamagire, era incontrolabil la fel ca și AVS 36, iar țeava se decalibra după 250-300 de focuri în regim automat. Suferea deasemnea de probleme de ejectare, precum și de deblocare prematură a închizătorului. S-a dovedit și mai puțin precisă în mod semiauto decât Mosin Nagant și cu mult mai puțin precisă în modul automat decât PPSh 41 sau PPS 43. De aceea producția a încetat în 1943. De altfel și americanii vor descoperi 15 ani mai târziu slaba acuratețe în mod automat a modelului M14…

            Atât SVT-38 cât și SVT-40 aveau siguranța poziționată în spatele tragaciului. Când era acționată bloca pur și simplu trăgaciul.  La SVT 38 ulucul este din 2 piese ( lemn) cu partea superioară  având o inserție metalică în față. La SVT 40 ulucul este mai scurt, partea din față fiind înlocuită cu un capac din metal cu găuri pentru ventilație. Vergeaua de curățare care la SVT-38 se afla pe partea dreaptă a țevii iar la SVT- 40 se află poziționată sub țeavă.

            Aparatele de ochire sunt formate din cuiul cătării montat pe o bază cu apărătoare circulară, și un înălțător tangențial deschis montat pe partea din spate a țevii, acesta având marcaje corespondente pentru distanță din 100 în 100 metri. Versiunile sniper eru echipate cu o montură specială înaltă pentru lunetă în partea posterioară a cutiei mecanismelor  pentru a facilita utilizarea lamelor de încărcare.

            SVT-40 era dotată și cu o baionetă (similară SVT-38) dar cu lama scurtată pentru ușurare. Dacă la pușca Mosin Nagant baioneta era montată permanent la SVT-40 era purtată în teacă și se atașa numai la nevoie.

            A existat și o versiune scurtă (carabină) SKT-40 proiectată tot în 1940, dar care a fost folosită doar pentru teste și nu a intrat niciodată în serviciu. Mai tîrziu a apărut un prototip calibrat pentru noua muniție 7.62×39, însă nici acesta nu a intrat în producție. O ultimă versiune scurtată numită AT-44 și care utiliza muniția de 7.62×41 s-a dorit a fi o armă de asalt, dar suferind de aceleași  tare ca și AVT-41 nu a trecut testele.

            O versiune mult mai interesantă a SVT-40 a fost varianta “sniper” SVT-40 PU. Din păcate a fost o dezamăgire la fel ca și varianta automată. Problemele apărute cu materialul țevii, a patului și accesoriilor, precum și o prea mare dispersie a loviturilor la țintă după trageri susținute nu erau “calități’’ acceptabile unei arme de lunetiști, astfel conceptul SVT-40 sniper a  fost abandonat în 1942, astfel că practic arma și-a găsit identitatea ca armă lungă de infanterie. Ce este interesant de știut este ca prezența prelucrărilor pentru montarea lunetei este o metoda de a afla anul de fabricație.

SVT-40 a fost o armă care a făcut războiul și în serviciul altor armate. Primii care au utilizat arma au fost finlandezii care au capturat 2700 de SVT-38 în timpul Războiului de Iarnă (1939-1940) și aproximativ 15.000 în timpul așa numitului Război Continuu (1941-1944). Ba chiar au încercat producerea unei clone a SVT-38 sub numele de Taapako. Germanii au capturat și ei cantități impresionante de SVT 38 și 40 și le-au folosit sub denumirea Selbstladegewher 258 (r) respectiv Selbstladegewher 259 (r). În anii 40 și elvețienii care căutau o armă semiautomată pentru echiparea armatei, produc o copie a lui SVT sub denumirea WF Bern AK44. Această armă folosește muniția de 7.5 mm Swiss și au un încărcător de 6 gloanțe.

După război armele rămase au fost retrase în depozite și înlocuite cu mai noile SKS și AK47. Ele practic au ieșit total din serviciul armatei sovietice în anul 1955. Puține au fost exportate  aliaților sau altor clienți ai URSS. O mică cantitate a fost exportată către armata populară coreeană chiar înainte începerii războiului din Coreea. Armata finlandeză a retras și ea SVT-40 în anul 1958. În zilele noastre se mai vinde SVT-40 în Rusia către piața civilă ca arme de vânătoare, și deasemenea la export către piața civilă din SUA. Tot după război SVT a fost folosită ca armă de paradă (gărzile Kremlinului), ulterior fiind înlocuită cu SKS.

Caracteristici:

Calibru: 7.62 mm

Muniție: 7.62x54R

Incărcător: detașabil, capacitate 10

Lungime țeavă: 625 mm

Ghinturi: 4 cu înfășurare pe dreapta.

Viteza proiectilului la gura țevii:830-840 m/s

Lungime totală: 1226 mm

Greutate : 3.85 kg ( fără încărcător)

Lungimea liniei de miră : 577 mm

Distanță efectivă de tragere: 500 m , 1000m cu lunetă

Producție: Arsenalul Tula, Arsenalul Ijevsk

SVT-38 : 150 800

SVT-40 : aprox. 1.500.000 ( 51.000 varianta PU – sniper )

Utilizatori:

            Uniunea Sovietică

Germania (al doilea război mondial)

Finlanda

Coreea de Nord

Republica Populară Chineză

Vietnam

Cuba

Iugoslavia

Afganistan

Bibliografie :

Chris McNab: Twentieth Century Small Arms

Jean Huon : Chargeurs Magazine

Phillip Peterson : Standard catalog of Military Firearms.

Bishop, Chris (1998), Guns in Combat, Chartwell Books

Bishop, Chris (2002). The Encyclopedia of Weapons of World War II

Fowler Will, Sweeney Patrik. Rifles and Machine Guns

Hogg, Ian (2000). Jane’s Guns Recognition Guide Second Edition

https://weaponsystems.net/system/96-Tokarev+SVT-40

https://en.topwar.ru/34534-svt-karera-vintovki.html

Partajează