La sfîrşitul războiului civil din Rusia , armata roşie sovietică avea în dotare un arsenal eteroclit, cel puţin în privinţa armelor lungi. Pornind de la Arisaka Tip 30 sau tip 38 în calibrul 6.5mm, continuînd cu Manlicher M88/90 şi M95, Lee Enfield .303 , Winchester M1895 în cal 7.62 x 54, Mauser 1898, şi terminînd bineinţeles cu Mosin Nagant 7.62X54 arma de “casă” dacă putem spune aşa.
Nu putem trece cu vederea apariţia în 1916 a primei arme de asalt Fedorov în calibrul 6.5mm ( japonez) , acest calibru a fost preferat deoarece se găsea din plin iar datorită faptului că nu era prea puternic, arma putea fi mai bine contolată în modul automat. Producţia a continuat pînă în 1924 , iar cele 3200 de arme fabricate în această perioadă au fost folosite chiar şi în cel de-al doile război mondial.
La începutul anului 1920 s-a luat decizia ca producţia să se axeze pe puşca Mosin Nagant şi pe muniţia de calibrul 7.62×54 R dar în acelaşi timp să se încerce şi dezvoltarea de noi arme de genul semiautomat sau cu foc selectiv care sa folosească muniţia de 7.62×54. Mai multe birouri de design conduse de Fedorov, Tokarev, Degtiarev şi alţii au dezvoltat în anul 1925 arme cu aceste specificaţii. În cursul anului 1926 au fost supuse la tsete , dar nici una dintre ele nu au trecut probele impuse.
Dezvoltarea noilor proiecte a continuat pînă în 1928, iar în martie 1930 s-au ţinut din nou teste, dar şi de această dată nici un proiect nu a fost adoptat.
În 1931 un nou proiectant a intrat în această competiţie, este vorba de Serghei G.Simonov.Acesta şi-a început cariera în 1918 lucrînd în echipa lui Fedorov. Primul lui proiect datează din 1925, dar a fost socotit slab în comparaţie cu prototipurile deja existente. Cu titlu informativ trebuie ştiut că acest prim proiect era destul de asemănător cu M1 Garand 1930.

Oricum Simonov a continuat să îşi îmbunătăţească proiectul, iar arma sa în care un piston de gaz făcea ca închizătorul să funcţioneze în mod semiautomat şi dotată cu un încarcător de 15 cartuşe a fost considerată ca o armă cu potenţial excelent . A trecut toate probele astfel că Simonov a fost desemnat ca să organizeze producţia acesteia la Izhevsk la începutul anului 1934. În paralel Simonov dezvoltă pe baza aceluiaşi model şi o carabină sub numele de AKSI în toamna anului 1934. Acesta nu trece însă testele şi este respinsă în 1935.

Testele continuă pe parcursul anilor 1935 şi 1936 punînd în competiţie puşca lui Simonov cu cea a lu Tokarev. La final modelul lui Simonov a fost cel care a cîştigat competiţia iar Stalin a autorizat producţia. Arma a intrat în producţie sub numele de AVS36 ( Avtomaticeskaia vintovka Simonova – puşca automată Simonov) Producţia continuă pînă în 1940 după ce 65800 arme au fost fabricate.
Noi teste au loc în 1938 şi comitetul de stat al apărării , hotărăşte înlocuirea AVS 36 cu modelul SVT38 a lui Tokarev. Se pare că SVT-ul era mai uşor de fabricat şi mai puţin supus defectarii în condiţii de război.

Chiar dacă în 1939 Simonov anunţă că toate problemele AVS au fost rezolvate, SVT38 este înlocuită cu SVT40 ( care trăgea şi în mod automat) pe 13 aprilie 1940.
Curînd devine clar că SVT40 nu e chiar ce avea nevoie armata astfel că începe o nouă cursă a birourilor de design. S-a luat în consideraţie şi observaţia lui Stalin care dorea o armă cu magazie fixă.
În aprilie 1941 Simonov termină de proiectat doua modele de carabină semiautomate, una care se încărca cu ajutorul unei lame de 10 cartuşe şi una cu un încarcător clasic de 5 preluat de de la Mosin Nagant 1891/30. Chiar dacă Comitetul Artileriei recomandă intrarea în producţie a modelului cu încărcător de 5, intrarea în război cu Germania face ca producţia să fie sistată.

Aparţia noii muniţii M43 de cal 7.62×39 deschide un nou capitol în în designul armelor sovietice. Nu a fost mult de lucru, astfel încît în 1943 Simonov modifică carabină sa pentru această nouă muniţie. Reducerea reculului, îmbunătăţirea acurateţii focului, face ca această nouă muniţie sa fie perfectă pentru noile cerinţe ale armei. Simonov ataşează carabinei o baionetă rabatabilă sub ţeavă şi adaugă o cameră de gaz detaşabilă. Primul lot din acest tip este trimis Primului Front Bielorus şi şcolii de ofiţeri de la Vistrel. Experienţa frontului arată imediat calităţile acestei arme, ea fiind simpla, uşoară şi manevrabilă. Baioneta era utilă în luptă iar magazia de muniţie se reîncărca foarte uşor. Ca dezavantaje a fost semnalată relativa sensibilitate la praf şi noroi, fapt care ducea la frecvente blocări. Oricum recomandările primite au dus la adoptarea acestei arme de către armata sovietică sub numele de SKS 45. Simonov a continuat să îmbunătăţească arma chiar şi după intrarea în producţie ( numai cuiul percutor a fost schimbat de 4 ori). Astfel au fost dezvoltate noi modele ca de exemplu SKS 50 ( versiunea sniper), AKS 51 şi SKS 53. Arma a fost văzută în acţiune (în numar mic e adevărat) în luptele din Berlin.

Din păcate arma a devenit demodată o dată cu apaiţia noilor concepte tactice şi operaţionale adoptate în urma războiului de atre armata sovietică. Apariţia lui AK 47 şi a mai modernului AKM ( mai ieftin şi mai uşor de intreţinut) , a facut ca necesitatea unui alt tip de armă lungă să fie exclusă. Soarta lui SKS practic în 1953 a fost pecetluită. Nu e mai puţin adevărat că SKS încă a mai fost folosită de trupe necombatante ale armatei sovietice pîna în anii 90. În Rusia încă mai sunt folosite la garda de onoare a Kremlinului.
Ca multe alte arme sovietice ale perioadei de după cel de-al doilea război mondial licenţa SKS a fost vîndută sau dată unor ţări prietene. Sînt 8 ţări confirmate ca producătoare de SKS. Producţia totală este estimată la 15.000.000 arme.

Uniunea Sovietică: SKS model 45.
Modelul sovietic a fost produs la cele două mari fabrici . Cele fabricate la Tula aveau ca marcaj steaua în cinci colţuri cu săgetă la interior. Pe cînd cele fabricate la Ijevsk aveau ca marcaj un cerc cu tringhi interior şi o săgeată. Patul la modelul sovietic era făcut din lemn (mesteacăn arctic), îmbibat cu ulei de in. Existau şi modele cu pat laminat de lemn. Baioneta era brunată sau cromată. Precizia armei era şi ea marcată. După ce se trăgeau trei focuri, dacă se obţinea grupaj de “sniper “ se aplica marcajul #1, pe masură ce acurateţea scădea se marcau # 2 sau #3.
Specificaţii:
– Greutate( fară încarcătură) : 3.86 kg
– Lungimea ţevii: 520 mm
– Lungime totală: 1022 mm
– Calibru: 7.62×39
– Viteza proiectilului: 735m/s
– Bătaie efectivă: 500 m
= Încărcator: fix , 10 cartuşe
– Operare: Semiautomat cu împrumut de gaze
– Înălţator: gradat din 100 în 100m pînă la 1000m

Republica Democrată Germană : Model Karabiner K
Anul de fabricaţie este ştanţat pe partea dreaptă a chiulasei. Patul este similar cu Mauser Kar98 şi nu are lăcaşul pentru completul de curăţie. Modelul este destul de rar.

Republica populară chineză : SKS model 21, 56, şi model 8
Modelul chinez se deosebeşte la prima vedere prin baioneta tip spangă. Deasemenea modelele au multe mici deosebiri faţă de modelul original. Primele modele au fost fabricate şi cu piese sovietice astfel ca poartă marcaje şi în limba rusă pe lîngă cele chineze. Ultimile modele au fost făcute în stilul AK chinez, adică prin ştanţare. Toate au fost scoase din uz , şi au mai ramas cele ale gărzii de onoare, ele ies în evidnţa prin cromarea metalului ( similar cu cele din garda de onoare a Kremlinului ).

Iugoslavia: PAP M59, M59/66, M59/66A1 (Polu-automatska puska) sau “Papovka”
Modelul M59 a început să fie fabricat în 1960 la arsenalul “Steaua Roşie”. Arma este similară cu modelul sovietic diferind doar locul unde se află marcajele. Producţia a continuat pînă în 1967 cînd deja fuseseră fabricate 226560 de arme.
M59 a fost modificată în 1966 adăugîndu-i-se la capătul ţevii un aruncător de grenade integrat de 22mm. Acest arucător adaugă 40mm în plus ţevii arătînd ca un ascunzător de flacări supradimensionat. Grenada era lansată folosind gloanţe oarbe. Modelul 59/66A1 este dotat cu aparate de ochire pe timp de noapte ( de fapt o cătare cu tritiu) pentru aruncătorul de grenade . Producţia a durat pînă în 1970, cînd deja se fabricaseră aproximativ 169.000 de arme de acest model.

Vietnamul de Nord. Tip 1
Este o armă extrem de rară. Marcajul este o stea cu cifra 1 în interior. Este aproape identică cu modelul sovietic sau cu modelul chinezo-sovietic. Mai mult ca sigur sunt o conversie a modelelor sovietice şi chinezeşti sau o clonă.

Coreea de Nord: Model 63
Ca şi modelul vietnamez este foarte rară. Marcajul este o stea în cerc. Sub cerc se află numarul de serie şi un caracter corean. Unele au fost date Vietcong în anii de început a războiului din Vietnam. Există cel puţin trei modele separate. Modelul standard similar cu cel sovietic. Un alt model este similar cu modelul iugoslav M59/66, dar cu aruncătorul de grenade detaşabil. Cel de-al treilea model avea baioneta pe o parte şi nu sub ţeavă.

România: SKS M56
Arma a fost fabricată la Cugir începînd cu anul 1957, producţia continuînd pînă în 1960. Arma este aproape identică cu modelul sovietic. Numerele de serie incep de la AA1 pînă la ZZ999. Este una din cele mai bine fabricate.

Albania : Puşca “10 iulie”
Modelul albanez seamănă semănă mult cu SKS 41. Are un pat mai lung cu 10 cm decît alte modele, la fel şî mgazia seamăna cu cea de SKS 41. Baioneta este similară cu cea a modelului sovietic. Patul are forate două compartimente în loc de unul pentru kitul de curătire.
Arma a fost fabricată la arsenalul din Umgrash din 1967 pîna în 1979 în aproximativ 18.000 exemplare.

Pe lîngă ţarile care au produs SKS-ul există şi un mare număr de ţări care au folosit această armă.
– Afganistan – produse în Rusia .
– Algeria
– Angola
– Bulgaria – produse în România sau în Polonia
– Cambodgia – furnizate în anii 60 de URSS şi China
– Ciad
– Egipt
– Etiopia
– Guineea ecuatorială
– Grenada
– Indonezia -furnizate de URSS.
– Iraq – furnizate de URSS, China şi Iugoslavia.
– Liban
– Madagascar- furnizate de URSS, China, şi Corea de Nord.
– Malta – furnizate de Corea de Nord în 1983
– Mongolia – furnizate de URSS
– Mozambic – furnizate de Polonia
– Nicaragua
– Pakistan
– Polonia- Au fost introduse în Polonia în anii 50 sub numele de Karabinek samopowtarzalny Simonova. Sînt încă în uz pentru garda de onoare a armatei şi a poliţiei.
– Somalia
– Sudan
– Tanzania
– Uganda –-procurate din Bielorusia în 1996
– Uruguay- de origine iugoslavă.

Bibliografie:
Hogg, Ian (2002). Jane’s Guns Recognition Guide. Jane’s Information Group
Miller, David (2001). The Illustrated Directory of 20th Century Guns. Salamander Books
McNab Chris, Twentieth-Century Small Arms
Peterson Phillip , Standard Catalog of Military firearms
Chris McNab, Twentieth-Century Small Arms
http://world.guns.ru/rifle/autoloading-rifles/rus/simonov-sks-e.html
http://yooperj.com/SKS-18.htm
http://shootersjournal.net/sks-review-yugo-59-66a1/
http://www.murraysguns.com/sksown.htm
http://www.sksboards.com/sksinfo/SARSKS.html