Artileria franceză
A cunoscut o mare dezvoltare la mijlocul sec. XVIII şi în timpul Primului Imperiu cu vaste bătălii napoleoniene. Supusă îmbunătăţirii continue şi reglementărilor, artileria franceză era standardizată din octombrie 1765 prin decret regal cu “sistemul Gribeauval”. Încadra 3 clase standard de tun (4, 8 şi 12 livre proiectil ) şi un obuzier de 6 țoli (calibru). Sistemul aducea o masă mai mică a gurilor de foc, o nouă organizare a atelajelor cu tracţiune sporită şi vehicule uşurate pentru mobilitate mare, îmbunătăţiri la aparatul de ochire şi vîrtej – reglaj vertical filetat. Alături de tunuri şi chesoane tractate in goană de cai se deplasa şi o forjă de campanie Gribeauval – veritabil atelier de reparaţie mobil.
De formaţie ofiţer de artilerie, împăratul a rafinat standardizarea în cadrul sistemului propriu, An XI. O modificare cu bune rezultate a fost renunţarea la piesele de 4 şi 8 livre în favoarea tunurilor de câmp de 6 (cu un calibru de 95,8mm şi o masă piesă artilerie de 390 kg), păstrând şi tunul de 12, favoritul imperial.
Artileria de câmp franceză manevra între poziţii cu viteză mai mare decât a adversarilor şi, grupată în baterii consistente, concentra foc puternic reuşind să facă breşe în liniile inamice.
În timpul restauraţiei Bourbonilor, Franta adoptă sistemul 1827 Valee, după numele generalului artilerist, veteran al campaniilor napoleoniene.

Principiile acestea nu se modifică nici mai târziu în preajma Războiului Crimeii 1856. Intră însă în uz, alături de obuze pline, ghiulele explozive şi, în locul cutiilor cu mitralii, proiectilele șrapnel. Ţeava lisă va ceda locul ţevii ghintuite (ghintuirea ţevilor lise sub denumirea sistem gen. La Hitte) și, cu aceste inovații adoptate, Franţa intră în războiul din 1870 cu Prusia. Prusacii nu stătuseră pe loc şi aveau, în plus, tunuri cu încărcare pe la culată şi o plajă mai mare de reglaj a întârzierii exploziei ghiulelelor – funcţie de distanţa până la ţintă.  Usturătoarea înfrângere a Franţei  a arătat că erau necesare modernizari întrucât tunurile franceze erau încă turnate din bronz şi cu incărcare pe la gura ţevii.

Noi tunuri sistem De Bange se vor impune, începând cu tunul de câmp cal. 90mm model 1877.  În gama  De Bange erau tunuri de câmp, de munte, de asediu şi de cetate din care câteva modele vor ajunge şi în dotarea românească. Sistemul aducea ţevi ghintuite din oţel şi un închizător. De Bange rezolva problema etanşeităţii închizătorului la tragere printr-o culată cu inzăvorâre prin rotirea unui filet întrerupt şi un obturator tip „ciupercă” format dintr-o parte frontală mobilă care umfla o garnitură circulară de azbest. Era un principiu păstrat pentru toate tunurile cu muniţie cu încărcătură de azvârlire separată precum a rămas mai târziu uzual la tunurile de mare calibru (ex. artilerie principală la cuirasate).
Odată cu tunul de câmp de Bange se inaugurează şi denumirea  „Régiments d’Artillerie de Campagne”  abreviat RAC, formându-se 22 de noi regimente pe langa cele 40 tradiţionale, cel mai vechi cu tradiţie din 1671 ¹.
Tunul este suficient de robust pentru a face tranziţia cu succes la încărcături cu pulbere fara fum, o prioritate franceză în istoria armelor de foc.
Cu noua pulbere, reculul tunului devine şi mai violent deplasând afetul şi necesitând readucerea în poziţie şi refacerea ochirii după fiecare foc. Pentru tunurile De Bange de asediu cal. 120 mm şi cetate 155 mm, pe lângă calele de oprit şi întors deplasarea, apare „ sapa elastică” la coada afetului şi frana hidraulica de recul exterioară, un verin oleo articulat pe afet şi prins de platformă. Tunul este readus aproape de poziţia iniţială, cadenţa lui practică creşte, de unde numele „tun cu tragere accelerată”, însă tot nu se asigură repetabilitatea alinierii.
Bătaia maximă a pieselor de artilerie a crescut mult şi pentru tragerea indirectă apar instrumente optice: aparatul de ochire-nivela model 1888 şi goniometrul 360 grade cu colimator. Alte inovaţii privesc tabele de tragere, rigle, lunete şi telemetre iar telefonul facilitează comanda pe unitate.
În acest context general îşi va face apariţia noul tun de câmp de 75mm model 1897, cumulând incremental experienţa anterioară şi cele mai bune soluţii tehnologice ale vremii. A reprezentat un mare pas înainte, de natură să modifice tactici militare. Artileria de câmp putea acum bate zone largi şi îndepărtate cu o mare cadenţă de tragere mulţumită amortizării hidraulice a ţevii.

Proiectarea tunului şi secretul militar
În 1892 Comandamentul Artileriei lansează în cel mai mare secret cerinţele pentru proiectarea unui tun de câmp cu tragere accelerată.
4 studii paralele intră în competiţie.
Generalul Mathieu, director al Artileriei, trimite locotenent-colonelului Duport, directorul atelierelor Puteaux, instrucţiuni  ce au ghidat proiectul acestuia pe o cale inspirată. Ironic, a fost preluat un brevet expirat al unui inginer german, Haussner, pentru un tun cu frână cu cursă lungă. Prototipul Haussner nu dăduse bune rezultate dar francezii reuşesc un prim prototip de tun cal. 52 mm  ce are o cadenţă excelentă.
Pe masură ce acest proiect de tun 75mm rezolvă probleme legate de pierderi de ulei ale frânei amortizor, Comandamentul Artileriei maschează progresul dezvoltând către finalizare un alt proiect cu sapă elastică şi lăsând de înţeles că acela este favorit.
Lt-col Duport, vexat de nepromovarea sa în gradul de colonel iese la pensie anticipată şi ramane in sarcina căpitanilor Sainte-Claire-Deville şi Rimailho de a finaliza proiectul. Sainte-Claire-Deville reia ambiţios proiectul având în vedere noile tactici imaginate de generalul Langlois privind tirul fuzant (tirul anti-personal alocat unei suprafeţe, proiectilul explodând în aer). Acesta proiectează ansamblul ţinând cont de aspecte precum serviciul tunului, desfăşurarea tragerii şi reîmprospătarea cu muniţii – vitale unei piese ce consumă mult. Trenurile anterioare în sistem De Bange păstrau chesoanele la 16 m distanţă de tun , servanţii facand curse pentru alimentare. Ansamblul tun de 75 cu tragere rapidă aduce o organizare ergonomică a serviciului la tun: chesonul basculabil din care se extrage rapid muniţia este aşezat alături, în stanga tunului la 0,5m, şi transportă şi un regulator de focoase (reglând timpul de explozie al şrapnelului). Această amplasare alături de caracteristici proiectate ale tunului de ex. culata cu închidere rapidă Nordenfeldt tip şurub, afetul de oţel cu frâne de roţi basculante ca un cric central ş.a. fac să se atingă în teste o cadenţă de 25 lovituri pe minut ţintite.

Prototipul rival de tun 75 cu afet fix şi sapă elastică al capitanului Ducrois, ajunge a fi fabricat într-o mică pre-serie folosită doar pentru mascare. Germanii muşcă momeala şi copiază modelul prin tunul Krupp 7,7 cm Feldkanone 1896. Astfel că, în 1897, odată cu omologarea tunului de 75, model 1897  Duport şi Saint-Claire Deville, cu frână hidraulică, Franţa se situează în avantaj tehnic şi tactic. Artileria de câmp germană cu tunul de 77mm nu depăşea 8 lovituri ţintite pe minut.
Fabricaţia tunului de 75 se realizează pe subansamble mari la mai multe arsenale de stat, luându-se măsuri pentru a se păstra  interschimbabilitatea pieselor şi iniţial inclusiv bugetele maschează sumele de bani necesare sub titulaturi precum „ fond de reparaţie material de artilerie”. Este adoptat oficial în serviciu  28 martie 1898 şi va fi prezentat publicului francez la defilarea de 14 iulie, ziua naţională.
Germanii vor recupera dezavantajul abia din 1904, lansând o campanie de modernizare a tunurilor Krupp 7,7 FK 96 sub standard nou cu ţeavă mobilă pe afet cu arc amortizat oleo.

Proiectarea muniţiei
Tunul de 75 a fost proiectat cu doar 2 tipuri de muniţie: obuzul exploziv şi şrapnelul. Spre deosebire de muniţia anterioară, amandouă erau sub formă de ansamblu încartuşat, şi aveau o bătaie lunga: 8500m.
Prima dată a apărut ca parte a sistemului de tun, cartuşul şrapnel model 1897 având efect asupra unei suprafeţe semielipsă de 25 m lăţime şi 300 m lungime corespunzător destinaţiei principale a tunului: tragerea în câmp fuzantă. Cântărea aprox. 7 kg şi conţinea 302 bile de plumb de 12 g. Tubul cartuş cilindric din alamă avea o uşoară gâtuire în zona de sertizare şi avea ramă pentru a fi rapid extras automat odată cu deschiderea culatei.
Numeroase marcaje aplicate prin poansonare pe tub permiteau o foarte bună trasabilitate a parametrilor daţi din fabricaţie.

Încărcătura de pulbere era sub formă de lamele lungi prinse snop, iniţial formula de pulbere fara fum, fulmicotonul sub denumirea Poudre B, inventată de Paul Vieille şi folosită prima dată la puşca Lebel. Formula a trebuit constant ameliorată şi condiţiile de păstrare îmbunătăţite întrucât o succesiune de mari explozii ale magaziilor de pulbere au bulversat armata şi marina franceză.   (poza cu puberea de la canon de 75)
O amorsă de iniţiere cu pulbere neagră era continută într-un tub şi declanşată de percutor.
Obuzul exploziv model 1899 similar în forma exterioară şrapnelului cântărea mai puţin, 5,3 kg şi exploda la impact graţie unui focos de impact model 1899, ce a suferit modernizări continue până în 1918. Focosul se monta doar înaintea încărcării tunului. Focosul putea fi reglat şi pentru explozia în aer- fuzantă.

Pentru ca servanţii să distingă rapid şi fără greş, cele 2 tipuri principale de muniţie divizate pe subtipuri, se aplicau şi vopsiri specifice ale bazei tubului cartuş. Obuzele explozive fabricate în uzine diferite ieşeau cu variaţii de greutate astfel încât au fost stabilite 5 clase de greutate care se corelau cu tabelele de tir pentru a păstra  traiectoriile balistice dorite.
În 1900 a apărut un obuz exploziv de reglaj ce lăsa pe traiectoria sa o dâră de fum de la aprindea unei uşoare încărcături de fosfor în frecare cu atmosfera. Un prim obuz pentru reglaj era ambalat alături de obuzele normale.
Experienţa războiului va face utile şi obuze cu incărcătura de pulbere redusă şi obuze la care se putea ataşa un disc cu rol de frână aerodinamică – disc Mallandrin. Rezultatul scontat era de a obţine o traiectorie mult mai curbă astfel ca tunul de 75 putea suplini lipsa obuzierelor uşoare. De asemenea au existat obuze cu gaz toxic, obuze cu proiectil iluminant cu paraşută, obuze fumigene ş.a..
Franţa fusese sigură de calităţile acestei noi arme şi de natura războiului viitor – de mişcare, acolo unde artileria de câmp trebuia să deschidă drumul armei regină- infanteria. A fabricat tunul de 75 Mle. 1897 în număr disproporţionat de mare.

. La declanşarea primei conflagraţii mondiale, Franţa a dispus de 4480 de tunuri de 75 de câmp şi doar de aproximativ 300 de obuziere grele pentru camp (120 şi 155 mm). Astfel că materialul francez era de o mare uniformitate bazat pe tunul de 75 în schimb Germania folosea o artilerie de câmp cu destule obuziere mai grele cu bătaie medie-lunga insoţind tunul de camp de 7,7 cm. Disproporţia aceasta va fi dezavantajoasă în anumite situaţii tactice pentru Franţa dar şi pentru alte naţiuni ce se inspiraseră din doctrina sa.
 Artileria de asediu şi cetate avea în general piese vechi de Bange şi o parte a primit o nouă destinaţie, montate pe afete cu mobilitate sporită până ce formidabila industrie de razboi franceză a putut livra frontului piese noi grele.

Tunul în război, frontul de Vest
Rebeliunea Boxerilor din China lui 1900 a fost înăbuşită şi cu ajutorul unor baterii de tunuri 75mm model 1897 ale detaşamentului francez din forta expediţionară internaţională. Comandantul forţei expediţionare, un ofiţer german, a raportat buna impresie lăsată de piesa de artilerie.
În timpul Primului Război Balcanic, Serbia, Bulgaria şi Grecia au folosit tunul francez în lupta contra turcilor. Conflictul a relevat superioritatea tunui francez faţă de piesele de 7,7 Krupp ale otomanilor. Al doilea război balcanic a ocazionat şi dueluri de artilerie între tunuri de 75 franceze în tabere inamice.
La mobilizarea Franţei pentru ceea ce a devenit un război mondial, speranţele erau mari în sorţii de victorie.
Pe parcursul lunii august 1914, armata franceză suferă o serie de infrângeri în bătăliile de la frontieră forţând-o să se replieze şi lăsând izolate puternice forturi de la graniţa de NE. Artileria de cetate franceză este angajată de o puternică artilerie de asediu germană cu obuziere până la calibrul 420mm iar forturile vor cădea. Artileria germană a cauzat cele mai mari pierderi în această etapă. Francezii au probleme în a angaja fără vizibilitate (tir indirect) artileria inamică. Au prea puţine piese grele în acest sens şi nu protejează suficient prin artilerie (baraj rulant) contraatacurile infanteriei proprii la baionetă. În uz german în cadrul artileriei de câmp, unele obuziere au o bătaie mai mare decat 75-ul francez.
Odataă ce  comandanţii capătă experienţa şi reuşesc să regleze tirul cu ajutorul observatorilor tereştri şi aerieni, tunul de 75, uzual numit Soixante-Quinze se dovedeşte o arma eficientă. A fost apreciat ca un factor contributor la oprirea ofensivei germane prin Belgia (planul Schlieffen) ce ameninţa Parisul. Astfel, la Marna, marea rată de foc (15 lovituri/minut rata fara restricţii şi crescută pana la 26-30 la nevoie cu riscul uzurii premature) a permis executarea unor baraje de foc devastatoare pentru infanteria germană.

Franţa, tunul de 75 în baterie şi chesonul la 0,5 m în stânga cu 2 obuze introduse în regulator

Este de menţionat că artileria franceză încadra ofiţeri bine şcoliţi, în cea mai mare parte ingineri ai politehnicii şi prin formare şi doctrină se situa în avantgarda tehnicii şi cercetării tacticii.
Franţa avea la mobilizare stoc aproximativ de 1000 obuze pentru fiecare tun de 75 ceea ce însemna la foc susţinut, rezervă pentru 4 zile. Era prevăzută o fabricaţie diurnă de 14 000 obuze. Pe masură ce războiul de mişcare începe să devină static, consumul va creşte aducând în toamna lui 1914 o criză a obuzelor. Noi uzine suplimentează producţia reuşind fabricaţia zilnică de 40000 de obuze apoi 75000 la mijlocul lui 1915 şi tinzând spre maxim, 200000 în 1917.
 Se apelează la simplificări tehnologice dar şi la forţa de muncă feminină. Calitatea obuzelor scade faţă de cele antebelice sau ale anului 1914 şi apar destule incidente. În medie o ţeavă de tun se inela la 3000 obuze percutate ceea ce nu bucura comandanţii.
Proiectantul Sainte-Claire-Deville, colonel, se implică în stabilirea unor standarde de fabricaţie care să ghideze multele uzine implicate în efortul de razboi să păstreze calitatea obuzului finit.
Consumul este fără precedent de mare, de exemplu la Verdun în martie 1916 s-au tras aproximativ 3,75 milioane de obuze, iar în total, până la finele primului război mondial, s-au tras aproximativ 208 milioane de obuze de tun de 75.
Pierderile pieselor de artilerie este si ea mare, datorită luptei, uzurii sau incidentelor şi în cursul razboiului se fabrică aprox. 17 500 bucăţi, o parte destinate armatelor aliate.

Se crează un adevarat cult pentru acest model de tun ce fusese o armă revoluţionară şi în serviciu s-a dovedit eficace, robust şi fiabil în exploatare. Dovada bunei proiectări a fost faptul că în timpul războiului nu a apărut nevoia unor modificări şi abia în 1933 a apărut o variantă actualizată în ceea ce priveşte afetul şi trenul rulor.
In cursul războiului, tunului i se dedică articole elogioase de ziar, cantece ² , decorează cutii de ciocolată, butelii de vin şi cognac, cadrane de ceas şi chiar bobine de aţă de cusut consolidându-l în memoria colectivă ca un simbol naţional: „Glorieux 75”.
Pe 7 februarie 1915, Touring Club de Fance organizează o colectă în beneficiul soldaţiilor din tranşee denumită „ziua lui 75” în cursul căreia se vând ace de rever, insigne şi medalioane ilustrând tunul, estimativ 22 milioane.

Tunul de 75 Md.1897 modernizat în varianta 1933 sau varianta 1938 vor fi folosite de francezi în număr mare şi în al doilea război mondial apoi sporadic în războaie post-coloniale.
Un mare utilizator al tunului a fost Polonia, prima victimă a celui de-al 2-lea război mondial.

Caracteristici tehnico-tactice
„Unitatea de tragere este bateria. Unitatea tactică este divizionul. În principiu comandantul de divizion indică obiectul, iar comandantul de baterie conduce tragerea.³” Divizionul românesc de artilerie de câmp cuprindea în general 3 baterii.
Bateria se compune din 2 elemente: eşalonul de luptă cu 4 trăsuri tunuri şi 6 trăsuri chesoane şi eşalonul de suport cu chesoane suplimentare, forja de campanie şi carul bateriei. (organigrama franceză şi română)
Un căpitan comandant de baterie conduce mai multe secţii conduse de locotenenţi şi sergenţi-majori.
Tun cu tragere rapidă şi masa reculanta cu cursa lungă:
echipa de deservire de 7 oameni: 1 comandant de tun / tunar conductor– în general sergent şi 6 tunari servanţi astfel:  „no.5 prim scoate cartuşe, no.6 al doilea scoate cartuşe, no. 4 regulator, no. 3 încărcător, no.2 ochitor, no.1 trăgător” . Desigur, în situaţie limită toate operaţiile pentru tragere se pot face de ultimul servant rămas apt.
Trăsură tractată cu 6 cai (antetren şi tren tun), 3 servanţi sunt aşezaţi pe bancheta ante-trenului şi 3 incălecând caii („şeuaşii”) din partea stângă. Caii se aleg dupa temperament putere şi iuţeală în poziţii anume.
calibru 75 mm, bătaie maximă 8000 pana la 11000m (cu obuzul exploziv model 1917), ţeavă lungime 2,72m şi parte ghintuită 2,23m, 24 ghinturi înfăşurare pe dreapta,
viteză iniţiala 525 – 577 m/s,
mecanism de dare a focului cu percutor rectiliniu
Masă totală 1140 kg, măsă reculantă 461kg cursă de 114 până la 122 cm.
Lungime tun 4,45 m, ecartament (tren rulor) 1,51 m
Masă în marş (cu antetren): 1970 kg
Câmp de tragere vertical – 11° la +18°, orizontal 6°
tunul este echipat cu un complex colimator de vizare şi reglare pe înălţime şi laterală.
O lunetă de baterie instalată pe trepied şi cărată în carul baterie  permite măsurarea unghiurilor de tragere cu precizie şi permite şi măsurători topografice. În lipsa acesteia şi individual, comandanţii verifică folosind instrumente individuale precum binoclul stereoscopic cu micrometru (în uz curent frumosul binoclu Huet 8x Extra Lumineuse) şi sitometrul sau liniuţa.

Cheson tractat de 6 cai transportând 72 de obuze cu o masă de 1000 kg cu obuze explozive şi 1180 kg obuze şrapnel, ecartament 1,51m

Antetren masa de 774 kg  fara servanti cu incarcatura exploziva si 830 kg srapnel, ecartament 1,51m
Trăsura tun (antetren+tun) rază de virare 10,7 m, lungime 8,3 m
Trăsura cheson rază de virare 9,2m, lungime 6,4 m

Construcţie
„Tunul se împarte în afet, antetren şi chesonul cu antetrenul său.”
Afetul:
O ţeavă din tub de oţel ghintuit asamblat fretat prin presare hidraulică în interiorul unui manşon port-culată, procedeul oferind o rezistenţă sporită la presiune. În partea intermediară a ţevii, tubul este anvelopat de o jachetă de bronz, material excelent în cuplă cu oţelul, pe jachetă fiind 2 perechi de galeţi (roţi) lubrificaţi.
Culata tip Nordenfeldt,obţinută în baza unui contract de licenţă, a permis cadenţa rapidă şi o bună etanşeitate (alături de etanşarea implicită a muniţiei de tip cartuş). Printr-o singură mişcare de rotire  de 120° a unui mâner de manivelă se deszăvora şi ejecta tubul tras cu ajutorul unui extractor cu 2 gheare, „craci”, respectiv rotirea inversă înzăvora tunul şi alinia percutorul. Pe ţeavă pe o zonă plană se aşează cadranul – nivela model 1888-1900 francez (copia model 1898  cu inscripţiile în română). Cu ea servantul nr.2 ochitor verifică, prin nivela cu bulă, unghiul vertical al tunului.
Un trăgaci-cocoş cu cremalieră şi arc era tras de o cordiţă cu mâner opunând o rezistenţă elastică, eliberarea corzii ducea la lovirea percutorului.

Închizatorul avea organe de siguranţă: o cheie cu 2 poziţii: „Tir”(foc) şi „Route” (marş)  selectată prin rotire blocând cocoşul si o clanță ce acţionează asupra manivelei contra focurilor întârziate. Pe partea de sus a cutiei frânei sunt 2 suprafeţe tip şină pe care rulează galeţii manşonului ţevii şi spre cap de cursă (cursa ţevii e lungă) de galeţii de la gura ţevii.
Legătura între frâna de tragere şi ţeava este facută printr-o placă de legătură încastrând cu joc pistonul oleo pneumatic. Placa încastrează o pană prismatică ce permite împreunarea ansamblului. Frâna cu amortizor se completează cu ulei, mici pierderi constante fiind permise.
„Leagănul cu dispozitivul pentru ochirea în înălţime face legătura între cutia frânei de tragere şi afet.³” Leaganul are sectoare dinţate stânga dreapta pentru reglarea unghiului de teren cu manivela de teren şi o nivelă gradată pentru verificarea unghiului. Pe braţul său stâng este suportul aparatului de ochire. Dacă în faţă cutia frânei se roteşte în umerii leagănului, în partea spate un şurub cu angrenaj conic ridică sau coboară – reglează unghiul de tragere, şi este numit şurub pentru ochire în înălţime. Înălţătorul înregistrează deplasarea unghiulară între leagăn şi cutia frânei (unghiul de tragere).
Corpul afetului are un ochet de remorcare prin antetren, 2 mânere de ridicat şi lăsat sapa afetului- ce se infige în pământ pentru blocarea afetului în timp ce ţeava reculează. Afetul are 2 scaune articulate pentru servanţi. Pe partea de jos afetul are 2 locaşe pentru ştergător si destupător – vergelele clasice ale unui tun.
Ţintirea pe direcţie orizontală se realizează prin deplasarea afetului în stânga sau în dreapta osiei roţilor ce este filetată exterior. Reglarea se face prin rotirea manivelei de direcţie. „Roatele se compun din căpăţână, spiţe, obezi şi şină.³”
Servanţii sunt protejaţi de scutul mare şi scuturi mobile. De scut se prinde aparatul de ochire ce este prevazut cu un colimator cu miră în cruce şi încă un colimator numit de reperaj rotibil în jurul axului primului. Aparatul este calibrat pentru unghi măsurat în diviziuni a câte 200 miimi şi are incorporată o nivelă aşezată într-un locaş ce se poate roti cu unghiul de teren.
Pentru imobilizarea şi mai bună a tunului la tragere, prin comandarea operaţiunii numită „abataj”, 2frâne cu tălpice se basculează şi roţile se urcă pe tălpice.

Antetren:
Este comun (standardizat) antetrenul tunului cu cel al chesonului. Monoosie cu roţi, oişte, cruce cu 4 cârlige prevazute cu arcul de tracţiune. O ladă în care se găsesc 2 cutii de tablă şi locaşuri pentru 24 cartuşe, hrana de rezervă şi materiale de întreţinere. În marş pe capacul lăzii se aşează 2 servanţi.
Chesonul:
Monoosie cu crac de remorcare, ladă şi frînă de roţi. Lada are 2 despărţituri laterale pentru câte 36 cartuşe şi central locaş pentru ovăz. Rafturi mai sunt pentru cutia cu accesorii şi piese de schimb, 2 cutii pentru focoase şi locaşul cutiei regulatorului de focoase.
Regulatorul de focoase variază momentul exploziei în zbor a proiectilului, cu un disc gradat în hectometri până la 6500m şi gradaţii intermediare la 50m.  Are 2 locaşe în care se introduc câte 2 obuze pentru a le fi reglat focosul.
Cu distanţa selectată, se apasă unul din cele 2 leviere care va acţiona un dinte ce perforează focosul întrerupând serpentina de pulbere neagră într-un punct corespunzător cu timpul de ardere până la distanţa vizată.

Artileria romana
Domnitorul Carol I acordă o atenţie deosebită artileriei române şi o dotează cu baterii de tunuri ghintuite cu încărcare pe la culată, fabricate de Krupp. Armamentul era de ultimă oră, consacrat şi de războiul Franco-Prusac şi va fi însemnat o cheltuială importantă pentru bugetul armatei, însă nevoia era mare. Artileria română face o bună impresie în războiul ruso-turco-român 1877-1878. La finele acestuia armata are 4 regimente cu câte 2 divizioane a 3 baterii de 6 piese şi după 3 ani fiinţeaza al 5-lea regiment apoi încă 3. Artileria aparţinea armelor speciale. Suplimentar exista şi artilerie teritorială ce era deservită de pompieri făcând  serviciul cu schimbul şi ofiţeri permanenţi.
“Prăfării” existau la Iasi şi la Târgşor-Ploieşti şi Arsenalul ia fiinţă la Bucureşti nu departe de Pirotehnia, iniţial în Dealul Spirii respectiv cazarma Malmaison. Un arsenal cu turnătorie ar fi trebuit construit la Târgovişte dar s-a amenajat doar un depozit de armament. După cum am văzut la început, puterile europene erau în concurenţă pentru a se dota cu noi tipuri de artilerie. Pentru a reduce dependenţa de importuri – scumpe şi în perspectivă nesigure, măcar la nivelul muniţiilor, la Dudeşti se inaugurează în 1896 Pulberaria pentru pulbere fără fum.
În 1881 se înfiinţează la Bucureşti Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu pe strada Griviţei nr.28 (actualul ansamblu de cladiri UNArte), elevii parcurgâand 3 ani de studiu, ulterior 4 ani.
Băncile acestei şcoli formeaza ofiţeri de elită ai armatei române ⁴, în această vreme sincronizaţi cu evoluţiile tehnologice ce se succed rapid. Unii ofiţeri parcurg mai departe şcoli şi stagii de perfecţionare în străinătate, în special în Franţa. O frumoasă dovadă a nivelului de pregătire este prototipul de tun cu tragere repede cal. 68mm al col. Perticari realizat la uzinele St. Chamond în primăvara lui 1898 sau lucrarea „Probabilite du tir” 1900 şi lucrarea de doctorat „Noi metode de balistica exterioara” 1901, cu recunoaştere internaţională, ale artileristului Ştefan Burileanu. Artileriştii se ocupa şi de înzestrarea diverselor ramuri cu armament, un frumos exemplu a dat generalul Alexandru Tell.

În martie 1904 primul-ministru Sturdza anunţă cu mândrie în parlament realizarea „tunului cu tragere repede model românesc”. A fost vorba de emblematicul tun de camp cal. 75mm Md.1904, ales şi modificat din oferta uzinei Krupp de o comisie de 4 ofiţeri români delegaţi la uzină. Era înrudit cu tunul 7,7 FK 96 standard nou (cu frână oleopneumatică) ce intră în dotarea germană tot în 1904. Generalul Toma Ghenea din comisie înlocuieşte sistemul german de ochire indirectă cu  un aparat mai performant proiectat de dânsul, „goniometrul sistem Toma Ghenea” al tunului Md.1904. Apoi va proiecta luneta bateriei tip „Ghenea-Korodi”. Despre acest tun, coloana vertebrală a artileriei de camp, vom povesti mai multe într-un articol dedicat. Numit „românesc”, din păcate, nu era fabricat indigen întrucât stadiul industrial al României nu permisese.
Noi tipuri de artilerie cunosc o dezvoltare notabilă, în special artileria de cetate, vezi frumoasele lucrări recente „Cetatea Bucureşti” şi „Regiunea Întărită Focşani-Nămoloasa-Galaţi” sub egida Muzeului Militar Naţional Regele Ferdinand I. Cu întârziere şi fără o dotare bogată, apar artileria de munte şi artileria antiaeriană. Deja norii grei ai razboiului cuprinseseră continentul. Studiind experienţa eşecurilor franceze, devine evidentă utilitatea redusă a liniilor de fortificaţie şi acută lipsa calibrelor mari la nivelul artileriei de câmp.

1916 surprinde artileria de câmp dotată cu 159 baterii de 4 piese, adică 636 tunuri de câmp 75 mm Md.1904 ⁴.
Tributară doctrinei franceze, şi în artileria română domină absolut acest sistem de armament. Existau piese mai grele, obuziere moderne de 105mm Schneider md.1912 , 120 md 1902 şi 150mm Schneider md 1912 cu tragere repede însă în număr foarte mic faţă de nevoi corelat cu efectivul de mobilizare iar anii de neutralitate nu permiseseră importuri substanţiale de armament. Începând cu 1915 artileria de cetate cu regimentele sale intră în disoluţie⁵ şi gurile sale de foc  sunt trimise la arsenale pentru montare pe afeturi mobile şi li se adaugă chesoane şi antetrenuri fabricate local. Rezultă o varietate de guri de foc de la mici tunuri de 37, 53 şi 57 mm, până la mortiere şi tunuri de coastă de 210 mm, majoritatea însă sisteme depaşite şi desigur insuficiente pentru urgia care va urma.
Referindu-ne în continuare asupra artileriei de câmp comandanţii au remarcat în scurt timp, în retrospectivă, dotarea insuficientă la intrarea în luptă: la un batalion reveneau 3-4 guri de foc faţă de batalioane austro-ungare şi germane cu 6-7. Perspectiva a fost cu atât mai sumbră cu cât, spre deosebire de inamici, pierderile de material nu puteau fi refăcute prin producţie proprie.
O nouă Pirotehnie este inaugurată în martie 1916, având o linie de fabricaţie mărită pentru cartuşe de arme individuale şi o dotare tehnologică suficientă pentru fabricarea pieselor componente ale proiectilelor de artilerie. Capacitatea de producţie zilnică pentru toate tipurile de obuze laolaltă era de doar 2500 bucăţi.

Războiul de reîntregire
Armata romana se mobilizează rapid şi în 14 august atacă spre Transilvania de-a lungul lanţului carpatic având iniţial superioritate numerică de natură să facă avansarea rapidă.  Erau 1600 de km de frontieră expuşi ţărilor inamice, obiectivul îndepărtat era Budapesta şi obiectiv imediat atingerea malului Mureşului pentru scurtarea frontului transilvan în timp ce în Cadrilater se dorea o defensivă eficientă. Artileria afectată unităţilor de infanterie, cavalerie şi vânători luptă în ofensiva transilvană cât şi în apărare la Turtucaia. Focul de baraj nu a putut salva sectorul de rupere dobrogean unde bulgarii şi germanii concentraseră multe forţe.
 În eroica defensivă a trecătorilor, jurnalele de operaţiuni şi memorialistica mentionează marele ajutor dat de artilerie ce se confrunta cu adversari cu densitate de foc mai mare şi o proporţie superioară de calibre mari. După străpungerea pe Valea Jiului, în Câmpia Română, în special artileria de câmp face dovada mobilităţii excelente şi a bunei instruiri a tragerii fiind trimisă să salveze destule situaţii tactice grele.
 Bunăoară în complexa bătălie de manevre de la Neajlov Argeş, sfârşit de noiembrie 1916, cu o desfăşurare amplă pe un front de 120 km, infanteria, artileria de câmp şi cavaleria română atacă cu impetuozitate unităţi germano-bulgaro-turce în ciuda permanentului dezavantaj tactic dat de insuficienţa mitralierelor. Artileria de câmp română stăpâneşte cu succes focul direct cât şi indirect, angajează în duel artileria Puterilor Centrale, învăluie şi surprinde. Fiind asaltată, luptă cu foc de baraj până în ultimul moment înainte de a fi ajunsă şi reuşeşte să se pună în mişcare scăpând. Ofensiva generalului Prezan de respingere a împresurării concentrice a Bucureştiului va fi zădărnicită de superioritatea tehnică şi numerică inamică, de capturarea planurilor de luptă, noncombatul aliatului rus şi de epuizarea la care ajung unităţile romane, dispersate pe hartă, decimate şi împinse de comandament să tot încerce încleştarea inamicului.
Particularizăm cu un tragic exemplu al zilei de 20 noiembrie 1916 ⁶: după zile de avansare prin luptă şi noaptea 19-20 tot de luptă încercând să dea lovitura decisivă diviziei 215 germane, divizia 2/5 a generalului Socec este atacată din 3 direcţii. Comandamentul diviziei era ameninţat de capturare şi atunci intenţia sa de repoziţionare grabnică generează o retragere în panică. Cu podul de la Gorneni, Giurgiu bombardat şi blocat de căruţe, divizia trece Neajlovul prin apa mlăştinoasă. În ceea ce priveşte artileria de câmp a diviziei, aceasta pierde 40 trăsuri- tun. In divizia combinata 2/5, ce şi-a luat răgaz de refacere la Băneasa în ziua de 21 noiembrie, rămăseseră apţi doar aprox. 2600 militari incluzând 2 baterii de artilerie, deci 10% din cât aveau cu 4 luni înainte la  mobilizare cele 2 divizii contopite. Este clară dovada abnegaţiei cu care s-a luptat!

Are loc retragerea generala spre Moldova cu toate serioasele implicaţii ale pierderii Bucureştiului şi Munteniei cu zona agricolă şi industria, inclusiv arsenalele şi pirotehnia dar penurii au existat de atunci în orice ramură economică şi importurile de produse de peste Prut vitale supravieţuirii. Armata însă se retragea fără capul plecat, doar ce la Oituz se transpusese zicala de la Verdun :”On ne passe pas” în „Pe aici nu se trece”.
În refacere în Moldova, pe lângă veteranii oţeliţi se formează noi armate iar expertiza Misiunii Militare Franceze aduce armament şi tactici noi.
Tunul de 75 mm Mle .1895 ajunge ca parte a ajutorului acordat de Franţa in Romania, lungul drum al proviziilor transportate pe ocean şi prin Rusia. 2 piese până la 4 în altă sursă, au existat în dotare cel mai târziu din 15 august 1916, sub denumirea de „tun francez de 75mm”. În iarna lui 1916 se aduc cel puţin 84 de piese- tun şi necesarul de chesoane conform unei situaţii la data de 1 ian 1918 ⁴. Cantitatea a fost mai mare daca ţinem seama de consumul din  luptele grele ale lui 1917. Tunul francez a fost folosit în rolul proiectat de tun de câmp suplinind tunurile Md.1904 pierdute în 1916 dar şi adaptat în rol antiaerian. Practica nu era nouă, se urcau şi tunuri Md.1904 pe platforme de lemn înclinate. Avem doar câteva poze rare din 1917 cu tunuri md.1897 pe platforme complexe cu trolii de reglaj model 1915 pentru care se săpau gropi şi se turna o fundaţie de beton.

În patrimoniul Muzeului Militar Naţional există un tun de 75 mm md.1897 tip DCA pe afet remorcabil Mle. 1917 vezi http://www.passioncompassion1418.com/Canons/Eng_AfficheCanonGET.php?IdCanonAffiche=798.
Pe frontul moldav, tunul francez laolaltă cu alte piese a fost unealtă indispensabilă în triada glorioasă din vara lui 1917: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.
În 1917 au fost folosite şi obuze brizante md.1917 care ofereau tunului Md.1897 bătaia sa maximă de 11 km.
Artileria română situată pe aliniamentele fortificate putea realiza o bună densitate de foc, similară Frontului de Vest, astfel în ofensiva de la Mărăşti artileria Armatei a II-a a susţinut un foc pregătitor în sectorul de rupere de 14 km timp de 36 ore ⁵ . Apoi asaltul infanteriei a fost protejat prin baraj rulant. Alocările de muniţii erau corespunzătoare volumului mare de foc.

La Mărăşeşti în ciuda unei puternice inferiorităţi numerice în număr de piese, artileria română reuşeşte puternice baraje de oprire şi tir cu bataie lungă în unităţile de rezervă ce se pregăteau să intre în luptă.Aviaţia română de recunoaştere furnizează fotografii aeriene ce permit un tir indirect de mai mare eficienţă.
În urma dezarmării armatelor ruse bolşevizate, de multe ori prin forţa armelor, vor ajunge în dotare în mare număr  tunuri ruseşti de camp 76,2 mm md.1902 Putilov.
Prin experienţa de luptă şi dotarea modernă armata română va fi învingătoare în vara lui 1919, ocupând Budapesta şi întârziind răspândirea comunismului. La Budapesta a fost prezentă artileria de câmp a unui detaşament de roşiori şi artileria de munte a Diviziei 1 Vanatori

În uz în interbelic şi în al doilea război mondial
În 1919 materiale de război întârziate de contextul militar şi revoluţia bolşevică ajung în România direct din Salonic, continuând în 1920 să vină, astfel se receptionează multă muniţie de artilerie ce se acumulează şi nu mai este necesară în volumele proiectate în intervalul 1916-1918.  
În prima jumătate a deceniului 3, Statul Major încearcă o consolidare a armatei în perspectiva ameninţării bolşevice, inspirată şi de aliatul polonez.  Se importă material de luptă francez contra petrol şi apoi în urma unui credit de

100 000 000 franci se importă echipament militar, în special avioane de luptă.
În anul 1926 sunt atestate 126 de tunuri (21 de baterii) ⁷ de 75mm Md.1897 ceea ce inseamnă că arsenalele puseseră în funcţiune material avariat sau deasemenea se adăugaseră câteva tunuri de captură sau lăsate de Armata Franceza a Orientului în 1919.
O parte din ofiţerii de carieră ai armatei încearcă să limiteze achiziţia de echipament surplus militar depăşit şi ridică problema  dezvoltării industriei de armament indigene (vezi raportul ataşatului militar al României în Franta, 17 ian 1923 https://amnr.defense.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/Revista_Document/Revista_007_1999.pdf )

Din păcate factorul politic, alianţa militară „Mica Înţelegere” face ca armata să comande de la marea uzină Skoda din Cehoslovacia muniţie nouă începând cu 1921. Coroborat cu lipsa de competenţă a Direcţiei Armamente se ajunge la o proastă abordare a strategiei de înzestrare interbelică  şi o întârziere ce a costat mult.
În stoc existau cantităţi foarte mari de muniţie de 75, în principal franceza dar şi de captură. Muniţia din Salonic, 3000 vagoane, este depozitată în exterior la Olteniţa constatându-se degradarea acesteia după câţiva ani- va fi necesară regenerarea ei de către pirotehnie cu mari costuri⁸. Muniţia de captură în stare diversă de degradare cu risc de autoaprindere s-a păstrat în forturile Bucureştiului nerespectând norme de sortare separată şi condiţii de stocare. Astfel au explodat câteva forturi iar muniţia cehoslovacă a explodat odată cu depozitul de la Cotroceni în 1924.
Direcţia Armamente dăduse avizul pentru casarea tunurilor de câmp de 75 (franceze şi germane) ⁸ rămase în inferioritate numerică faţă de tunul rusesc de 76,2 fără să ia în considerare uzura ţevilor ruseşti şi stocul mic de muniţie rusesc, atipic, respectiv stocul uriaş pentru 75mm cât şi performanţa obuzului predominant model 1917 în bătaie maximă. Din fericire, tineri ofiţeri tehnici reuşesc să-şi impună punctul de vedere, Statul Major va comanda unificarea în cal. 75mm prin şemizarea ţevilor tunurilor Putilov – alezarea şi introducerea prin fretare a unor tuburi ghintuite din oţel de Reşiţa aliajk CrNi . Uzina Reşiţa controlată de capital britanic Vickers va executa operaţia din 1925 păgubind într-o oarecare măsură bugetul naţional prin costul mare pretins însă consolidand domeniile Reşiţa pe calea cea buna a înzestrării armatei. Factorul afacerism veros duce ca în 1930 să se lanseze o comandă pentru 24 baterii de tunuri de câmp Skoda 75mm, însă rapoarte nefavorabile la recepţie- materialul era neperformant şi greu, duc la retragerea comenzilor. Desigur alte piese Skoda, obuziere cu precădere s-au dovedit excelente.
După aderarea la Pactul Tripartit, în contextul unor eforturi mari de dotare, o cantitate de tunuri Md.1897 vor suplimenta cele existente fiind cumpărate de la germani, capturile acestora din Polonia cucerită.
Astfel în 22 iunie 1941 armata română trece Prutul cu o artilerie de  divizie în care cele 3 tunuri de 75: francez, german şi rus  sunt  în număr suficient. Artileria este înzestrată suficient de bine cu toate categoriile, mai puţin anti-tanc dupa cum se va vedea. Precum în primul război mondial, caii vor trage trăsurile parcurgând toate obstacolele de teren şi aducând tunurile în baterie pentru a sări în aer sau secera frontul din faţă cu explozii ale obuzelor.
De remarcat că în dotarea armatei române se va afla din primavara lui 1943 şi varianta Pak 97/38: tunul francez Md.1897 montat de nemţi pe afet şi tren rulor de Pak 38 cu rol antitanc. Excelentul tun Reşita Md. 1943 cal.75mm va demonstra maturitatea industriei române şi alături de noile piese intrate în dotare dupa război, tractate auto, vor duce în istorie frumoasele manevre sincron cu cai ale artileriei de câmp înhămate

Fin
Pentru final, ca o completare necesară la finele unei poveşti lungi, vă propun reţeta cocktailului „French 75” inventat în Paris în anii războiului.
Ingrediente: 150 g de gheaţă, 60 mL gin, 15 mL suc de lamaie, 15 mL sirop de trestie de zahăr, 60mL de şampanie,  coajă de portocală.
Metoda: Cu jumătate din cantitatea de gheaţă se răceşte 5 minute cupa de şampanie apoi se scoate gheaţa. Într-un shaker se amestecă ingredientele de mai sus, se varsă în paharul de şampanie filtrând, se completează paharul cu şampanie, se decorează cu coaja de lamâie şi se serveste, à votre santé!

Referinţe

1. https://canonde75modele1897.blogspot.com/p/les-rac.html
2. https://canonde75modele1897.blogspot.com/p/chant-de-1914-1918-le-75.html
3. Serviciul Tunului de Câmp Francez de 75 mm şi Instrucţia Tragerei, Marele Cartier General, 1919
4. 165 Ani de Existenţă a Artileriei Române Moderne, Bucureşti 2008
5. Istoria Artileriei Române în Date, ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1988 
6. Aliniamente Eroice în Cîmpia Română, ed. Militară , 1988   
7. Artileria Română în Date şi Imagini,  Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2010
8. Înzestrarea Armatei Române în Perioada Interbelică, Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei,2008

Bibliografie
– La Guerre Totale, Le centenaire de la Grande Guere, Jean Huon, 2014
– https://canonde75modele1897.blogspot.com , https://rosalielebel75.franceserv.com/canon-campagne-75.html , https://rosalielebel75.franceserv.com/artillerie-historique.html , https://artois1418.skyrock.com/3242474545-LE-CANON-DE-75-MODELE-1897.html, https://theatrum-belli.com/artillerie-de-campagne-75-mm-francais-vs-77-mm-allemand/
– Istoria Artileriei Române în Date, ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1988 
– Din elita Artileriei, Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2012
– Artileria Română în Date şi Imagini,  Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2010
– Serviciul Tunului de Câmp Francez de 75 mm şi Instrucţia Tragerei, Marele Cartier General, 1919
– Regulamentul Provizoriu asupra Serviciului Tunurilor de Câmp Md.1904 şi Tragerile Artileriei de Câmp, 1906
– Regulamentul Provizoriu asupra Instrucţiei Înhămate la Tunurile de Câmp Md.1904, 1906
– România în Anii Primului Război Mondial, Ed. Militară 1987