de Pera Baity
Mijloc de proiectare a forței de foc la distanță, artileria a lipsit Principatelor Române în perioada de decădere militară aferentă domniilor străine. Aducerea în Țara Românească în 1843 a bateriei de 4 tunuri de 4 livre dăruită de sultan lui vodă Gheorghe Bibescu a fost semn premergător pentru avântul către independență și modernizare.


Importanta achiziție a tunurilor Krupp Md. 1868 /1871 (tip C64) cu încărcare pe la culată evocă accelerarea evoluției societății românești în strânsă legătură cu sporirea potențialului militar. Un salt important calitativ și cantitativ a fost înzestrarea cu tunul cal. 75 mm Md.1904 ce a fost denumit cu mândrie “tun românesc” din considerentele ce urmează a fi expuse.
Artileria germană
În articolul https://www.anca.com.ro/tunul-75mm-francez-model-1897-in-armata-romana-de-baity-pera/ , dedicat revoluționarului tun francez cu tragere rapidă, am făcut o scurtă expunere a evoluției artileriei în decursul secolului XIX aplicată în special puternicei artilerii franceze. Tacticile de folosire, sistematizarea și standardizarea ce au sporit viteza de deplasare sau punerea în baterie, reparabilitatea, inovațiile tehnice precum ghintuirea La Hitte au fost atribute franceze remarcabile în epocă însă avantajele erau rapid emulate de celelalte puteri europene. Noile descoperiri cumulau incremental inovațiile anterioare.
Pe lângă râul Rin, uzinele metalurgice Krupp se dezvoltă începând cu 1811 până la mijlocul sec. XIX preluând tehnologie siderurgică britanică. Turnătoriile Krupp și apoi primele laminoare sunt profitabile în epoca industrială și ajută Prusia să se impună în construcția de căi ferate și construcția de mașini prin fierul pudlat și oțelul de creuzet superior.
În intervalul 1855-1859 Comisia de Verificare a Artileriei prusace experimentează tunuri ușoare de 6 livre cu încărcarea pe la culată după modelul de închizător al suedezului Wahrendorff.
Protitipurile s-au realizat la arsenalul Spandau și o altă noutate a fost țeava din oțel. Tunul se adoptă ca “modelul de 6 livre ghintuit din oțel ” ulterior denumit tip C61. Krupp era furnizorul semifabricatului de țeavă. Uzina primește o comandă de 300 bucăți semifabricat țeavă, în scurtă vreme asimilându-se fabricarea pieselor de artilerie finită și astfel debutează istoria tunurilor Krupp.
Procedeul britanicului Bessemer de obținere a oțelului este introdus pe continentul european prima data de Krupp la uzinele din Essen iar capacitatea industrială a concernului german va depăși pe cea britanică din Sheffield spre sfârșitul secolului XIX.

Cu tunuri din oțel față de bronz și muniții mai bune, prusacii câștigă războiul cu Austria din 1866 și adăugând “landuri” în confederație înfrâng Franța 1870-1871. “Cancelarul de Fier” Otto von Bismark desăvârșește unificarea iar Imperiul German se angajează pe o traiectorie de creștere amenințătoare. Celelalte puteri europene reclamă militarismul accentuat german și Franța înfrântă este dominata de mentalitatea revanșistă. Cursa înarmărilor sporește dar, din fericire, perioada va fi pentru Europa Centrală și de Vest una de pace, botezată retrospectiv “la belle epoque”.
După cum am arătat, tunul de 75 mm francez a fost un salt tehnologic în 1897 și un secret militar. Tehnologia franceza a amortizării hidraulice a țevii interesa în mod deosebit Imperiul German și acțiunile de spionaj aferente au suscitat puternic atenția publicului francez – vezi cazul Dreyfuss.
Krupp era deja un reputat fabricant de material de artilerie cu exporturi pe toate continentele însă cu tunul de câmp Krupp cal. 7.7cm model 1896 cu tragere accelerată și sapă elastică germanii aveau un vădit dezavantaj față de Franța rivală.

La Krup cercetările pentru dezvoltarea unui nou tun rapid iau amploare în special întrucât clienții tradiționali ai uzinei, armatele naționale ale diverselor state, anticipau nevoia dotării cu noua tehnologie. Ca și alți fabricanți de armament germani, succesul comercial era prioritar iar orizonturile uzinei se îndreptau către Asia și America Latină lăsând pentru moment armata germană cu piese depășite.
Tunul de câmp Krupp cal 7.5cm de export german tip 1902/1903 a fost o familie generică de tunuri customizabilă de către clienții externi, România fiind după cum vom vedea fruntașă. Nu atât datorită inovațiilor sau caracteristicilor de tragere cât robusteței și manevrabilității poate fi catalogat ca un tun de referință în istoria artileriei. “Familia” de tunuri, fără a avea astăzi o mare notorietate, va intra în dotare pe toate continentele.
Tunul de câmp Krupp cal 7.5cm de export german tip 1902/1903
Denumit Feldkanone (FK) – tun de câmp- model M02 respectiv M03, era dezvoltat din tunul FK M00. Tunul era unul cu tragere rapidă dotat cu frâu (frână) hidraulic și arcuri recuperatoare înlănțuite. Trunchiul închizătorului era tip “pană” specific german cu deschidere spre dreapta și înzăvorârea sau deszăvorârea dintr-o mișcare.
Față de tunul rival francez, modelul Krupp de export era mai ușor și cu o țeavă mai scurtă – lungimea cea mai uzuală de 2250 mm, totuși mai lungă decât la modelul german în uz FK 96. În funcție de variantă/ națiune țeava avea 24 sau 28 de ghinturi. Viteza la gura țevii era de 500 până la 550 m/s. Bătaia maximă era de aprox 6000m. Masa masă totală tren-tun ce varia 1000-1100 kg și masa de marș împreună cu antetren de aprox 1800kg au fost gradual scăzute la fabricații ulterioare.
Câmpul de tragere vertical elevație pozitiva a variat ușor +14° până la +16°. Variante modernizate au adus înclinări mai mari, recunoscându-se în uz că acesta era un neajuns al tunului. Folosind un tren rulor de obuzier, varianta suedeză Bofors M02/10 a ajuns la +40 extinzând bătaia maximă până la 10000 m.
Avea posibilitatea orientării laterale cu un câmp de tragere orizontal 3°-5° în funcție de model, pe când tunul german în uz avea afet fix.
Utilizatori ai acestui model fie clienți Krupp la începutul sec XX sau fabricanți în licență , copiatori, sau terți ce au cumpărat sau capturat au fost numeroși:
Argentina, Austria, Australia, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cile, China, Danemarca, Elveția, Italia, Imperiul Otoman, Israel, Japonia, Olanda, Uruguay, Paraguay, Peru, Serbia, Spania, Suedia, Tailanda și desigur România.


Artileria română
Comportamentul artileriei române în Războiul de Independență fusese unul pe măsura marilor investiții și încrederii acordate de Regele Carol I, absolvent al Școlii Unificate de Artilerie și Geniu din Berlin.
Ofițerii de artilerie căliți de experiența de luptă vor avansa în carieră și își vor lăsa amprenta în unitățile lor sau în instituțiile de învățământ militar. Destui se vor implica în politica înaltă a țării, astfel gen. de artilerie Iacob Lahovary – ministru de război în 2 mandate și gen. de artilerie Gheorghe Manu ministru de război și prim ministru își leagă numele de modernizarea armatei române în perioada următoare. Elita militară beneficia de pregătire superioară în Franța și Prusia dar venise vremea investițiilor în învățământ militar în regat.
O bună pregătire a asigurat Școala specială de artilerie și geniu deschisă în 1881 pe Calea Griviței la nr. 26. Dotarea materială și profesorală, exigențele curiculei școlare, spiritul de corp și încurajarea inițiativei în rândul tinerilor militari au asigurat o bună pepinieră pentru ambițiile regatului. Artileriștii rivalizau cu politehniștii de la “poduri și șosele” iar în prima promoție s-a aflat și Toma Ghenea.

Salturi calitative în înzestrare s-au realizat prin achiziția tunurilor de câmp Krupp model 1880 de 75 și 88 mm, în clasa lor cele mai moderne în epocă, calitatea și soluția constructivă a țevii permițând mai târziu folosirea pulberii fără fum.
Timpul nu stătea pe loc și era preconizată sporirea efectivelor armatei și deci nevoia sporirii artileriei.
Începând cu deceniul 9 o atenție deosebită au avut-o dezvoltarea unor fortificațiile moderne conform Planului de Amenajare Genistică a Țării în ton cu doctrinele moderne de apărare pe plan mondial. Mari cheltuieli se duc către cetăți, artilerie de cetate și trupele de cetate. Piesele de artilerie ca și multe alte sisteme de armament sunt în cea mai mare parte de fabricație germană sau austro-ungară ceea ce se leagă de faptul că dinastia domnitoare este una filogermană.
Pe plan extern amenințarea principală receptată de regat este Imperiul Rus, și în 1883 are loc aderarea la Pactul Tripartit, România fiind aliată a Puterilor Centrale. Însă în devenirea modernă a statului român se conturează tot mai mult ideea unificării teritoriilor majoritar românești, către care se orientează tot sistemul educațional. Ecourile unioniste primite de la românii din afara regatului duc la situații tensionate cu vecinii, în special monarhia dualistă austro-ungară. Uneori aceasta acționează pentru stăvilirea dezvoltării economice românești cum a fost cazul “războiului vamal” de la sfârșit de secol iar interesele naționale divergente și legăturile culturale și istorice apropie opinia publică mai mult de modelul francez ceea ce nu poate fi oprită de către monarh.
În succedarea guvernelor liberale și conservatoare, din păcate, achiziția armamentului, echipamentului și efectelor moderne nu se făcea progresiv ci în salturi depinzând de execuții bugetare si voinţa politica. Avantajul dat de buna școlarizare militară făcea ca ofițerimea să fie la curent cu ceea ce era nou și să ceară investițiile necesare.
Concomitent cu războiului vamal amintit, o criza economică din 1899-1901 a dus la mari reduceri bugetare și împrumuturi mari financiare din Germania. Acestea erau de obicei condiționate de preemțiunea Germaniei la achiziții de armament. În ciuda situației economice, pe fondul creșterea ambițiilor și a puterii militare a Bulgariei, a conflictului generat de asasinarea profesorului macedo-român Ștefan Mihăileanu, Ministerul de Război caută să întărească forța principală de lovire a țării, artileria de câmp. Trecuseră 2 decenii de la ultima achiziție pentru dotarea ei.
Sub ministrul de război artilerist Gh. Manu, în 1898 în poligonul Cotroceni se încearcă 2 tunuri de câmp de 75mm, unul de la uzina Creusot – un Schneider-Canet cu afet cu frâu hidro-pneumatic și de la uzina Saint Chamond un tun sistem Darmancier 1898 cu sapă elastică hidraulică.În iulie colonelul Ion Perticari își încearcă prototipul de tun cal. 6,8 cu tragere rapidă la Cotroceni și fortul Chitila, alte trageri în aceeasi perioadă se execută cu tunuri Krupp și Hotchkiss. În mai 1899 în timpul guvernării conservatoare cu ministrul de război generalul de artilerie Iacob Lahovary este adus un alt model de ultimă oră Schneider-Canet ce este încercat la tragere rapidă pe platoul Cotroceni în prezența prințului Ferdinand. Spre sfârșitul mandatului de ministru a acestei somități a armatei și vieții politice românești încep demersurile unei achiziții de la Krupp.
O mare capacitate ce a putut servi în fruntea mai multor ministere, ajuns la comanda apărării, liberalul Dimitrie Sturdza de al cărui nume se asociază austeritatea în bugetul armatei va fi totuși motorul principal. Este cel care realizează înzestrarea cu noul sistem pe parcursul mandatului său din februarie 1901 și până în decembrie 1904.
Prospectări, studiu și gâlceava politică pentru noul tun
În vara lui 1901 Sturdza vizitează uzina Krupp din Essen. Fata de modelul studiat comparativ in țară în 1898, modelul prezentat de fabrică a recuperat din avansul tunurilor franceze.

Apoi un colectiv de artileriști este delegat la Essen ca responsabil pentru elaborarea caietului de sarcini si dirijarea modificării și omologării tunului de câmp după specificații proprii. Presa vremii, una tributară politicului, totuși se deosebește de cea de azi prin calitatea informației, cotidianul Universul bunăoară prezintă în numere succesive tunurile de câmp contemporane cu multe amănunte tehnice. Ziarele de limbă română transilvane urmăreau și ele cu interes și mândrie ce se petrecea în regat.
În 1901 apare ideea modernizării tunurilor existente în dotare prin adăugarea sapei elastice rezultând un tir accelerat, în acest sens uzina Krupp ar fi lucrat cu Arsenalul Armatei la prototipare iar modificarea în serie urma a se face la arsenal. Din păcate idea este abandonată ca o măsură ineficientă vremelnică Totuși arsenalul va moderniza configurațiile initiale ale tunurilor cu tragere înceată prin îmbunătățiri la aparatele de ochire, sistemul de percuție și muniție.
Deși inventatorii precum col. Ion Perticari erau răsplătiți cu funcții precum cea de director al Arsenalului și Pirotehniei, exista o reținere în a spori capacitățile de producție, ceea ce s-a dovedit un mare rău în marele război.

Comisia militară delegată în Germania lucrează în toată această vreme. 3 prototipuri după indicații incrementale românești sunt realizate și acestea se încearcă alături de tunuri standard Krupp, cheltuielile acestea fiind suportate de uzină. Presa din țară nu cunoaște în această vreme amploarea încercărilor. Cotidianul Universul pune în numărul din 20 iulie 1902 la îndoială alegerea germană reamintind vechea prioritate în domeniu franceză, noul tun Krupp doar copiind pentru a atinge standardele. Nu doar atât, se susține că la uzina germană cunoștințele de artilerie sunt secundare, lucru care ar fi fost remarcat de ofițerii delegați români. Astfel din Universul, nr 196 din 20.07.1902:
„Ori, în Germania ofiţerii de artilerie nu se ocupă cu studiul fabricaţiunii materialului de artilerie; ci numai cu partea practică a meseriei lor. Uzina Krupp lucrează după ideile ei proprii şi face autoritate în materie de inovaițiune şi de construcțiune a materialului de rezboiu. De aci, insuficienţa de care vorbim mai sus, ştiut fiind, ca organizaţiunea unui sistem de armament este de competinţa ofiţerilor iar nu a inginerilor civili. In Franţa, uzinele lucrează aproape exclusiv după ideile cari ’şi fac curs printre ofiţerii de artilerie şi competinţa acestora nu poate fi pusă la îndouială.
Un lucru ciudat mai este că uzina Krupp nu pare a se interesa de întrebuinţarea tactică a artileriei. Aşa spre ex. frumoasa metodă de tragere a colonelului francez Percin a trebuit să fie introdusă la Krupp de către un român, care a demonstrat în mod strălucit superioritatea acestei metoade asupra celor preconizate în Germania, probând tot de odată prin ştiinţa sa, că ofiţerii noştri de artilerie n’au nimic de invidiat ofiţerilor din alte ţări mai înaintate ca România sub punctul de vedere al culturei generale.”

Deja în învățământul de artilerie și geniu românesc se studia tactica tirului rapid, prin lucrari precum “Tactica artileriei cu tragere repede de H Camon, tradusa de lt. Trăilescu Ion” și strategia statutată de teoreticianul gen. Alexandre Percin, șeful statului major francez.
(În ceea ce privește francezii și germanii această stare de fapt nu va dăinui, francezii având la începutul marelui război mari pierderi prin accentul pus pe asaltul infanteriei și artileria ca suport al avansului fără prea multă pregătire cu foc versus proporția mare a obuzierelor de câmp la germani). Etapa încercărilor comparative inițiale fiind finalizată guvernul comandă în iulie 1901 în secret la Krupp o baterie de 4 exemplare de prototip pentru probe și modificări la poligonul Dadilov (azi Mihai Bravu). Urmează un îndelungat program de încercări cu specialiștii din artilerie cu vizite din partea decidenților politici. Bateria este supusă unor probe ce astăzi sunt încadrate în termenul tortură – torture test, o parte din țevi cedează.
Ziarul republican antidinastic Adevărul reclamă faptul că încercările vizează doar tunul Krupp deși în anii precedenți tunurile de la alte case constructoare fuseseră prezente și se arătaseră superioare. Adevărul avertiza asupra presiunilor făcute de Germania pentru o comandă care ar fi costat 30 milioane lei iar în urma împovărătoarei cheltuieli armata s-ar fi ales cu un tun mediocru și nepotrivit condițiilor de luptă din țară.
Ziarul opoziției, “Conservatorul”, desigur că insista și mai mult arătând că neinvitând casele franceze la programul de încercare, specialiștii români din artilerie nu puteau afla ce îmbunătățiri adusese concurența din anul 1901 pentru a le integra modelului Krupp. Urmarea a presiunilor conservatorilor la coroană, in vara lui 1903, o comisie de ofițeri de artilerie pleacă în Franța pentru documentare și la întoarcere face și o escală de lucru la Essen Krupp. În țară aduc un raport secret prezentat și regelui. Informațiile se pare ca au fost utile și în următoarele 8 luni președintele comisiei de la Dadilov, Lt-col. Toma Ghenea implementează modificări în colaborare cu uzina Krupp, prototipurile aflându-se în tranzit de mai multe ori între București și Essen.
Ofițerii lucrează meticulos pentru definitivarea armei
Presa desigur că nu a avut acces la informații de uz intern și secrete privind logica programului de omologare parcurs și tot nu înțelegea că zarurile fuseseră aruncate și nu urma o licitație, un singur model de la Krupp era în elaborare iar armata depunea eforturi considerabile pentru a se asigura că va fi ceva performant. Adevărul speculează în septembrie 1903 pe seama președintelui comitetului astfel:
“D. Sturdza a comis unul din numeroasele greşeli de tact obicinuite la dînsul, numindu’l pe d. maior Ghenea ca preşedinte al comisiunei ce avea să decidă asupra noului armament artileristic. Nu se poate ca cine-va să fie şi judecător şi parte. Or, d. Sturdza ştia că d. maior Ghenea în cazul special se află în această situaţie, căci la tunurile Krupp e interesat prin ochitorul adaptabil numai acestor tunuri ce a inventat. Poate, ba chiar probabil că d. maior Ghenea n’ar fi acceptat această funcţiune onorifică, dacă era civil. Ca militar însă a primit un ordin şi nu se putea să nu se supună fără a comite o insubordinaţiune.” Ofițerul reușise să finalizeze un înălțător „goniometru” ce a fost montat pe obuziere Krupp de 120mm model 1901 (Descrierea și întrebuințarea goniometrului „Ghenea” propus pentru obuzierele de cîmp de 120 mm L/10 Model 1901” . Patentul Ghenea american nr. 745 177 a fost depus în 12 decembrie 1902 și acordat în 24 noiembrie 1903 dar de exemplu la probele din 1 mai 1903 (documentate de Revue Millitaire Suisse), bateria Krupp a tras vizând prin 4 goniometre Ghenea obținând rezultate excelente în poligon. Este un motiv de mândrie că ofițerul român a reușit proiectarea și a coordonat execuția unei preserii de aparate de ochire performante în epocă. În același timp ungurul elvețian Henri / Heinrich Korrodi proiectează lunete panoramice cu ajutorul uzinei optice de elită Goerz din Berlin- Friedenau.

Această remarcabila piesă indispensabilă tunului este descrisă în capitolul dedicat în partea a 2-a.
Universul admite urmatoarele in numarul său din 28 iulie 1904:
“Cum a spus d. Dim. Sturdza în discursul de la 27 Noembrie la Senat, avem nevoe de un tun, nu cum există în Franţa, în Germania, în Englitera, în Austro- Ungaria, în Elveţia şi în Suedia —ci de un model propriu României, căci fie-care ţară are, sub acest raport, condiţiuinle şi situaţia sa particulară. Ast fel tunul român, fiind dat micul număr al şoselelor noastre, drumurile noastre noroioase şi scufundate, trebue să aibă calităţi superioare de soliditate şi de uşurinţă, două condiţiunî cari par a se contrazice una pe alta. Şi cum de asemenea a observat d. Dim. Sturdza, tunul francez, construit pentru o ţară care posedă cele mal multe şi cele mai bune drumuri din Europa, riscă la noi să fie aruncat în fundul unei magazii.
A trebuit prin urmare să se fără comanda acestei singure baterii pentru ca, plătind-o bine, să avem dreptul să nu o menajam. chiar cu riscul «de a o vedea sfărîmându-se în mii de bucăţi», după cum spune ordinul dat ofiţerilor.
De alt-fel experienţele Ia cari au fost supuse au avut de scop tocmai constatarea defectelor ce ascundeau aceste tunuri. Au fost purtate nu numai pe şosele, ci în noroaele cele mai adânci, pe străzile cele mai rele ale Bucureştiului, pe stâncile Carpaţilor, pe ploae şi pe zăpadă, pe căldurile ca şi pe frigul cel mal mare notându-se pe fie-ce zi, cu îngrijire, până şi cele mal mici amănunte ale acestor încercări.
Unul din tunuri, tras la sorţi, a parcurs 8 000 km, tregând 2.000 de lovituri. — ar fi însemnat să se facă sacrificii nefolositoare supunându-se toate acestei încercări. — dar nici unul n’a tras mai puţin de 800 lovituri. Şi aceste experienţe nu au ţinut 2—3 luni ca în alte ţări, ci 22 de luni.”
În iulie 1904 guvernul semnează contractul pentru comanda a 300 de piese tun și 900 chesoane complete cu accesoriile necesare contra unei sume de aproximativ 28 milioane de lei, incluzând o bonificație de 4% din pret de la Krupp, termenul de livrare fiind 2 ani și jumătate. Tunul va intra astfel in dotare ca model 1904.
Prima baterie va fi alocată școlii de ofițeri de artilerie.
Un credit de 28 de milioane de lei a fost votat în parlament iar în senat, generalul Lahovary a deplâns iar oprirea timpurie a experimentării comparative dar că pentru tunul Krupp in varianta 1904 românească ar vota pentur credit și dacă ar fi dublu (21 aprilie 1904).
Spre deosebire de excelentele pusti si carabine Mannlicher romanesc 6,5 mm model 1893, pentru tunurile Krupp presa nu a mai insistat sa le conteste performantele.
Dar mai multe în partea a 2-a a articolului.
