de Andrei Rotaru

          Puține invenții au influențat dezvoltarea armelor de foc mai mult decât pulberea fără fum – „Smokeless”. Această substanță revoluționară a cauzat o schimbare de paradigmă în proiectarea armelor de foc, permițând crearea unor designuri mult mai complexe pentru arme complet automate ce anterior erau imposibil de realizat folosind muniție cu pulbere neagră.

Această revoluție a pornit, în mod clasic, din Franța, odată cu adopția primului cartuș cu pulbere fără fum. Cartușul 8mm Lebel, introdus în 1886, a propulsat Franța la frontiera tehnologiei militare din vremea aceea: era mai ușor, mai precis, mai puternic și mai rapid decât 11mm Gras (cartușul standard franțuzesc) sau omologii săi străini. Totuși, în procesul grăbit de proiectare, francezii au inclus o serie de caracteristici care vor avea consecințe grave asupra utilizării cartușului în această nouă epocă în care chiar ei erau pionieri.

8mm Lebel sau mai bine spus, 8x50mmR a trecut prin multe iterații și și mai multe arme. Să vedem mai întâi toate formele în care a venit această muniție:

La bază, francezii au luat cartușul de 11mm Gras (11x59mmR) și l-au regătuit cu o matriță de 8mm pentru a forma tubul de Lebel. Acest proces a avut marele avantaj că nu au trebuit să înlocuiască utilajele de pe liniile de producție deja existente, configurate pentru tubul de Gras, ci doar să introducă încă un set de prese și matrițe pentru a-l regătui la 8mm. Totuși, acest proces ce avea loc în 4 pași, dădea cartușului o formă stranie, puternic dublu-conică iar faptul că era adaptat dintr-un tub de 11mm Gras însemna că păstra rama proeminentă a cartușului-părinte – Aceste două elemente vor cauza mari probleme pentru industria militară franțuzească în deceniile următoare.

Balle M

Primul model introdus în 1886, a fost denumit „Balle M” – Glonț M. [Este important de menționat aici faptul că francezii deosebesc aceste cartușe după tipul de glonț cu care sunt încărcate, deși asta nu este mereu singura diferență.] Era compus dintr-un tub de alamă de 67% cupru, 33% zinc încărcat cu noua „Poudre B”. Glonțul era unul cilindric cu nas rotunjit, cu miez de plumb într-o cămașă făcută dintr-un aliaj de cupronichel-zinc numit „Maillechort” – de unde provine denumirea M- cu o greutate de 15g, și era propulsat la o viteză de 638m/s. Cartușul era amorsat cu o capsă tip Berdan încărcată cu un amestec de fulminat de mercur, clorat de potasiu și sulfură de stibiu și protejată împotriva percuției accidentale de o carcasă de alamă.

Balle D

Următoarea dezvoltare a venit în 1898 când francezii au înlocuit glonțul cilindric, rotunjit cu propriul lor glonț spitzer, „Balle D”, proiectat de căpitanul (și viitorul general) Desaleux. Denumirea D nu provine însă de la Desaleux, ci de la faptul că în timpul dezvoltării, 5 modele diferite au fost propuse și marcate provizoriu cu A, B, C, D și E iar în final, varianta D a fost cea aleasă. Noul „Balle D” era un glonț spitzer, cu formă ogivală, făcut în întregime din alamă de 90% cupru, 10% zinc. Aceste gloanțe erau făcute prin simpla presare în matrițe, dintr-un cablu de alamă, fiind mult mai ușor de produs. Glonțul D cântărea doar 12.8g dar avea o traiectorie mult mai plată și o viteză de 701m/s. Iar noile cartușe încep să fie impermeabilizate cu un lac roșu în jurul capsei și glonțului. Capsa rămâne aceeași dar carcasa ei este simplificată și începând din 1912, este fixată mai adânc după ce s-a descoperit că tinde să se desprindă de cartuș când este trasă în mitraliere, astfel cartușul devine „Balle D a.m.” – „amorçage modifié”.

Balle N

Deși, 8mm Lebel a fost teoretic declarat obsolète și înlocuit cu un cartuș modern (7.5x54mm) în 1929, armata franceză realizează în 1932 că probabil va trebui să echipeze multe trupe cu arme vechi, mai ales mitraliere, în 8mm Lebel. Astfel, decide să producă un nou cartuș, optimizat pentru mitraliere. Acest cartuș nou sau „Balle Nouveau” – „Balle N” este încărcat cu mai multă pulbere și un glonț spitzer cu miez de plumb și cămașă din oțel și maillechort. Glonțul în sine nu își schimbă diametrul, dar pentru a conține presiunea, gâtul cartușului este îngroșat de la 8.17mm la 8.3mm, ceea ce îl face periculos de folosit în camerele de 8mm Lebel standard. Ca urmare, armata începe un program masiv în care modifică toate armele în 8mm Lebel din dotare, lărgind ușor gâtul camerei pentru a fi compatibile cu noua muniție. Toate armele astfel modificate sunt ștanțate cu un „N” pe exteriorul camerei și încă unul pe țeavă. Balle N se întoarce la greutatea de 15g dar are o viteză de 690m/s.

Balle N

 Șanțul din jurul capsei a fost adăugat înca de la Balle D (a.m.) pentru a prinde vârful ascuțit al cartușului din spate când ele stau în magazia tubulară a puștii  Lebel. Este un element redundant, forma conică a cartușului nu permite ca glontul să fie pe aceiași axă cu capsa unui cartuș precedent.

Balle T

          „Balle T” provine de la „Balle Traçante” și conține un glonț trasor. Glonțul este făcut din alamă acoperită cu staniu, și are la bază o cavitate care conține 1 mL de compoziție trasoare și un amestec de aprindere. Două formule pentru compoziția trasoare au fost folosite: cea dezvoltată de Școala Centrală de Pirotehnică era compusă din pudră de magneziu, azotat de bariu și ulei de in și producea o urmă alb-verzuie, iar cea dezvoltată de Societatea Națională de Pulberi și Explozibili în atelierele din Toulouse era formată din pudră de magneziu și azotat de strontiu, producând o urmă de culoare roșie. Trasorul ardea până la 600 de metri. În timpul ocupației germane au fost produse și cartușe Balle T cu tub de oțel.

 

Balle P

          „Balle P” de la „Perforante” conține, în mod șocant, un glonț perforant. Primul model a fost dezvoltat de APX(Atelier de Construction de Puteaux) în 1915 și era încărcat cu un glonț de 9.6g compus dintr-un penetrator de oțel de 4g într-un înveliș de alamă de 90% cupru, 10% zinc. Suprafața glonțului era oxidată artificial, producând o culoare neagră pentru a deosebi muniția perforantă de Balle D. Stratul de oxid tindea să se desprindă de glonț la frecarea cu ghinturile, iar în contact cu monoxidul de carbon fierbinte din gazele de ardere reacționa formând cupru metalic ce se depunea rapid pe țeavă. Francezii indicau să tragi câte un Balle D pentru fiecare trei Balles P trase pentru a curăța țeava de cupru.

Această muniție a trecut la rândul ei prin mai multe iterații:
Varianta inițială era încărcată cu pulbere BN3F ce producea o viteză de 950m/s și putea să penetreze 6mm de armură până la distanța de 400m. În anii ’20 pulberea este înlocuită cu BFP1 (Varianta progresivă de Poudre B) ce produce o viteză de doar 840m/s.În mod interesant, se pare că a existat și o versiune „grea” de Balle P ce conținea un penetrator din oțel și wolfram într-un glonț neoxidat, dar exemplarele sunt foarte rare și pot fi identificate numai după marcajele de pe ambalajul original: „Noyaux de acier tungstene” – Miez de oțel-wolfram.

Pușca Mle 1886 Lebel

Pușca Lebel -împreună cu cartușul ei- a fost proiectată, dezvoltată și testată  în doar 5 luni ca urmare a ordinului absurd dat de ministrul de război revanșard, Boulanger. Din cauza procesului grăbit, designul puștii este plin de elemente învechite, fiind paradoxal, atât o armă de ultimă generație cât și înapoiată, în același timp.  

Pușca folosește o magazie tubulară, aflată sub țeavă și un elevator pentru a ridica muniția la culată. Magazia poate ține 8 cartușe, plus 1 pe elevator și încă unul pe țeavă, însă acest ultim cartuș nu este o idee bună deoarece pușca nu are nici un fel de siguranță manuală! În realitate, armata franceză folosea doar magazia, lăsând elevatorul gol (deși nu avea vreun motiv real pentru a face asta) iar muniția pentru Lebel, era și ea livrată în pachete de câte 8 bucăți, învelite în hârtie legată cu sfoară și colorată corespunzător tipului de muniție.

 Majoritatea elementelor redundante ale muniției se trag de la magazia puștii Lebel, încercând să prevină posibilitatea percuției accidentale. Însă, într-o ironie crudă, acesta este singurul caz când forma – de altfel problematică – a cartușului a funcționat în favoarea armei, făcând imposibil ca glonțul și capsa a două cartușe să stea în linie. Cu toate acestea, la belle Lebel a rămas pușca standard a Franței chiar și în Primul Război Mondial.

Seria Berthier

Doar 4 ani mai târziu, problemele puștii Lebel deja deveneau evidente . Căutând o armă mai ușoară și mai scurtă pentru cavalerie și neputând adapta Lebel-ul din cauza sistemului de alimentare, francezii adoptă carabina lui André Berthier. Magazia sa în stil Mannlicher ține doar 3 cartușe de 8mm Lebel într-o lamă en-bloc (Mle1890) dar este încărcată mult mai ușor, cu toate cartușele simultan. Iar greutatea sa ușoară, echilibrul și scurtimea o fac mult mai ergonomică. Carabina Berthier servește ca bază unor puști pentru forțele coloniale, inclusiv Mle1907, o variantă alungită pentru soldații senegalezi. Această versiune va fi modificată în 1915 și introdusă de urgență ca o a doua pușcă standard pentru armata franceză, Lebel-ul fiind scos din producție.

Cu toate acestea, o pușcă de infanterie cu o capacitate de doar 3 cartușe nu este ideală, așa că este introdusă modificarea M16, ce include o magazie de 5 cartușe. Din cauza sistemului Mannlicher această nouă magazie necesită și un nou model de lamă en-bloc (Mle1916) ce să conțină cele 5 cartușe. Muniția pentru carabinele și puștile Berthier este astfel livrată, gata-împachetată pe lame, în pachete de 4 lame de 3 sau 2 lame de 5, învelite în hârtie maro pentru lamele Mle1890 sau hârtie bleu pentru lamele Mle1916.

Mitraliera Hotchkiss Mle 1914

Încă din 1896, compania franceză Hotchkiss oferea acest model pentru export comercial. Mitraliera a avut destul de mult succes internațional, fiind cumpărată de multe țări, într-o mulțime de calibre diferite. Dar armata franceză insista că nu o vrea! Ce voia de fapt era o mitralieră domestică, proiectată și produsă în arsenalele de stat. Această mitralieră era St.Étienne Mle1907, o mașinărie extraordinar de complicată, proiectată pentru a evita brevetele Hotchkiss, care își merită propriul său articol. Important este că francezii urmează să regrete adopția unei mitraliere atât de scumpe și complicate odată prinși în Marele Război și ajung să adopte cel mai nou model Hotchkiss, 1910, făcându-i câteva modificări, astfel creând Mle1914. Toate modelele comerciale Hotchkiss foloseau benzi metalice rigide de 30 de cartușe.

Acestea aveau un design foarte ingenios ce permitea ca benzile să fie universale pentru (aproape) orice calibru: Cartușele erau prinse de benzi în cleme așezate la fiecare 13.7mm, această distanță corespunde cu diametrul ramei unui cartuș .303 British, însemnând că benzile puteau ține orice cartuș modern, cu sau fără ramă. Dar… 8mm Lebel cu rama sa moștenită de la învechitul 11mm Gras, avea diametrul de 16mm, ceea ce necesita o bandă cu un pas mai larg între cleme. Alt criteriu era ca o bandă să conțină un număr exact de pachete de muniție, adică multiplu de 8, iar din cauza pasului mare dintre cleme, o bandă de 32 de cartușe ar fi fost prea lungă. Deci capacitatea a trebuit să fie redusă la 24 de cartușe.

Pușca Mitralieră CSRG 1915 ‚Chauchat’

Inventată de Louis Chauchat și asistentul său Sutter, optimizată pentru producție în masă de către inginerul Ribeyrolles și produsă la fabrica de biciclete Gladiator, această armă a fost parte dintr-o categorie nouă la vremea sa: ceea ce azi numim o „Mitralieră Ușoară” francezii au denumit o „Fusil Mitrailleur” – pușcă mitralieră. Conceptul era o armă automată portabilă, (relativ) ușoară, care poate fi operată de un singur soldat, folosită pentru foc din marș la atac și cu un bipod, similar cu o mitralieră convențională pentru a apăra tranșeul tocmai capturat în timp ce mitralierele grele veneau din spate.

Chauchat-ul este arma la care putem observa cel mai bine „Îndatorirea Tehnică” uriașă lăsată în urma cartușului 8mm Lebel. Pentru a acomoda forma dublu-conică și rama sa, magaziile au trebuit să fie în formă de semi-lună. Pe lângă faptul că puteau ține doar 19 cartușe, forma lor și calitatea proastă a arcurilor făceau încărcarea manuală aproape imposibilă. Magazia avea un perete cu două ferestre pentru a permite soldaților să comprime manual arcul înainte de a încărca cartușele. Aceste deschizături se umpleau foarte ușor cu noroi făcând o magazie deja predispusă la defecțiuni și mai nesigură. Sistemul de alimentare recurgea la o rampă rabatabilă acționată de o tijă conectată de mânerul de armare și o prelungire a port-închizătorului pentru a alimenta corect cartușele obtuze.

Totuși, Chauchat-ul a fost singurul design care a reușit să facă 8mm Lebel să funcționeze într-o pușcă mitralieră. Deși departe de o armă bună, reputația sa groaznică se bazează pe confuzii sau mituri: Problemele se datorează mai mult încărcătoarelor decât mitralierei și cea mai mare parte din poveștile despre incidente și blocaje provin de fapt de la versiunea americană, o conversie în .30-06 cu multe defecte de fabricare adoptată la sfârșitul războiului de Forța Expediționară Americană. CSRG 1915 nu a fost arma pe care Franța și-o dorea, ci cea de care avea nevoie. Ieftină și ușor de produs, a fost cea mai răspândită armă automată din Primul Război Mondial.

Pusca si carabina FSA (RSC) 1917 / 1918

Cea mai modernă armă în 8mm Lebel avea să fie Fusil Automatique Mle 1917. A fost proiectată de aceeași echipă din spatele Chauchat-ului și a fost prima pușcă semi-automată distribuită în masă. Ea folosește un piston de gaze cu cursă lungă, foarte similar cu ceea ce va urma să vedem pe M1 Garand, un închizător rotativ și un sistem de alimentare cu lame en-bloc de 5 cartușe, chiar și mecanismul trăgaciului este foarte similar cu un Garand.

Magazia se deschide pe o balama, lamele de muniție se introduc de jos și magazia se închide peste ele (Similar cu un PTRS-41). Pușca a fost dezvoltată simultan cu Berthier M16, dar de echipe diferite. Ca urmare, RSC-ul folosește alt tip de lame en-bloc decât cele de M16, ce aveau să devină standard.

Pușca era construită cu țevi de Berthier 1907/15 și mobilier de Lebel, eficientizând producția, astfel Franța a putut produce peste 86,000 de puști semi-automate. Arma nu era fără probleme, totuși, slotul mânerului de armare lăsa noroi și mizerie să intre în mecanismul trăgaciului, lamele nu erau interschimbabile și pușca era grea și lungă. Aceste probleme au fost remediate în Carabina RSC 1918, care în mod important, era configurată pentru lame de Berthier, modelul propriu fiind eliminat.

          Desigur, acestea nu sunt toate armele care au folosit 8mm Lebel. Au existat multe conversii și modernizări. De exemplu, pentru vechile puști Gras sau variante de Remington Rolling-Block. Au existat chiar și mai multe versiuni ale armelor prezentate mai sus, dar ceea ce putem vedea prin aceste arme este magnitudinea dezastrului logistic și tehnic pe care această muniție -de altfel revoluționară- l-a creat.  

Din păcate pentru francezi, nici eliminarea acestui cartuș nu va fi nici ea fără probleme. Programul interbelic de a înlocui 8mm Lebel cu un cartuș modern, drept, fără ramă a fost plin de peripeții (și mitraliere explodate) și a cauzat o stagnare lungă în dezvoltarea armelor în Franța. O stagnare ce-i va vedea pe francezi intrând în Al Doilea Război Mondial echipați cu o pușcă destinată pentru trupe de rezervă și încă folosind muniția depreciată, un factor ce a contribuit semnificativ la căderea Franței în 1940.

În Primul Război Mondial, Franța a trimis multe arme națiunilor aliate, inclusiv României. Regatul României a primit puști Berthier M1907/15, Chauchat-uri și chiar a cumpărat de la francezi 500 dintre complicatele mitraliere St.Étienne (deși doar 268 au fost livrate). Implicit, cartușul 8mm Lebel și-a găsit locul și în armata română pe lângă 6.5x53mmR ce trebuia -cel puțin în teorie- să fie cartușul standard românesc. Deși ajutorul militar franțuzesc a fost bine venit, cartușul 8mm Lebel a complicat și mai mult logistica armatei române. În perioada interbelică, România are in dotare un amalgam de arme și cartușe străine, non-standard. Decizia de adopta un cartuș unitar (7.92x57mm Mauser) a venit târziu și a fost realizată și mai târziu,
ca urmare, armata română ajunge să folosească până în 1940 armele și vechea muniție 8mm Lebel.

          Fiind prima muniție cu pulbere fără fum din lume, toate cartușele moderne își datorează succesul cartușului 8mm Lebel. O dată ca un vizionar al erei moderne și o dată ca un exemplu „ stelar” despre ce nu trebuie făcut.

Bibliografie:

• „Munitions de 8 mm (8 x 50R) dite 8 mm Lebel” – wikimaginot.eu
• „8 mm Lebel” – armeetpassion.com
• „8 MM LEBEL TRAÇANTES” – histavia21.net
• „Cartridge manufacture; a treatise covering the manufacture of rifle cartridge cases[…]” – Hamilton Douglas Thomas, 1916
• „FRENCH FEED DEVICES OF THE HOTCHKISS” – Jean-François Legendre
• „French Rifle Ammunition: 8mm Lebel and 7.5mm French” – Ian McCollum of Forgotten Weapons
• „History of WWI Primer 099: French CSRG 1915 „Chauchat” Documentary” – C&Rsenal
• „Balle M, Balle D, Balle N…” – forum.guns.ru
• „8mm Lebel Balle Perforantes” – International Ammunition Association Forum: forum.cartridgecollectors.org