de Marian Manoliu

          Cel mai adesea vorbim despre arme, componentele, funcționalitatea, istoria sau celebritatea lor uitând să menționam că la anumite categorii de armament, platforma cu care sunt introduse în luptă are o importanță capitală mai ales în cazurile unor conflicte specifice din punct de vedere al terenului, combatanților, climei și așa mai departe.

             In acest articol vom vorbi despre cîteva dintre „platformele” terestre-prin platforme terestre înțelegând  orice mijloc de transport și introducere în luptă al armei începînd cu cel tip „carriage wheel” și terminînd cu cele auto/moto/velo.

             De la început trebuie menționat că armele pretabile unei platforme suport sunt cele considerate eufemistic „grele” și care în genere necesită cel puțin un trăgător și un servant pentru a fi operate sau transportate indiferent dacă transportul se face manual prin tracțiune directă, animală ori mecanic-motorizată sau samarizată pe un animal spre deodebire de platformele ușoare care pot purta unul sau mai mulți „Soldati”-ce pot manui armele individuale (arcuri, prăștii,arbalete sau puști) pentru a nimici inamicul. Aceste sunt arme gen tunuri, aruncatoare ,mitraliere grele și în general toate armele care necesită un afet pentru stabilitate sau precizia tirului sau trensportul/relocarea lor rapida pe o altă poziție de tragere.

            Deși conceptul pare legat de apariția armelor de foc moderne sau nu, în realitate putem regăsi în analele istorice o multitudine de sisteme balistice sau de alt tip, ce erau transportate sau intrau în luptă pe roți sau purtate pe spatele animalelor. Dintre exemplele ce pot fi aratăte vom spicui numai câteva, oarecum reprezentative pentru epoca fiecăreia: Incepem desigur cu Antichitatea ; Mașinile de război asiriene-turnuri mobile prevăzute cu berbeci și alte unelte de săpat/găurit zidurile fig.1 , Onagra/Onager(măgar salbatic)-apărută în epoca imperială romană, o catapultă redusă ca scară folosită la asedii care utiliza o platformă simplă de lemn cu 4 roți pentru transport și care secole mai tîrziu în evul mediu timpuriu până la apariția armelor de de foc va fi utilizată și cunoscută ca mangonel fig.2 .

Tot în aceeiași perioadă se remarcă carroballistae (cheiroballistae în grec.) sau manuballistae – practic un „Scorpion” roman (o minibalistă sau o arbaletă supradimensionată) instalat pe o căruță cu două sau patru roți și care dotau în numar mare legiunile (aprox. 55 de carrobalistae per legiune) .”Ballista” pe  elefant, cunoscuta și sub numele de balista Khmera, este un elefant de război  cu o balistă simplă sau cu două arcuri montată/samarizată pe spatele unui elefant de luptă și operată de un luptator khmer, folosită de civilizația khmera din Angkhor și comparabilă cu carrobalista din legiunea romană.

Există tentația de a aduce în atenție carele de luptă care-și fac apariția în războaie încă din antichitate dar care, deși des menționate în lucrarile istorice, carele de luptă nu se pot califica în opinia noastră drept platforme de arme ci mai degrabă ca platforme pentru luptători, care le foloseau drept platforme mobile pentru lansarea proiectilelor (sulițe, săgeți) sau ca ” battle taxi” – pentru a-i aduce mai aproape de  sau în mijlocul liniilor inamice .

             In schimb se remarcă la sfîrșitul sec.14 și începutul sec.15, Carul Husit în Europa (deși mențiuni ale unor tactici asemănătoare se găsesc în China încă din sec.10) și „Căruțele sau carele cu rachete” în China și Corea. Carul Husit este poate prima platformă care folosește armele de foc fig. 5. Construit din „dulapi” sau scînduri groase de lemn de esență tare, prevăzute cu acoperiș de cele mai multe ori și ambrazuri  în pereții laterali, carele husite sunt prevăzute cu archebuze și culverine de diferite forme, mărimi și calibre fiind folosite prin amplasarea lor în cercuri de care cu armele de foc ațintite înspre exterior (tactică folosită mai tîrziu de moscoviți în așa numitele “guliai gorod” precum și de cazacii ucraineni începînd cu sec. 16-17). După respingerea atacurilor de cavalerie și infanterie, se trecea la contraatac iar carele erau înhamate și redirecționate/repoziționate acestea fiind folosite nu numai ca fortărețe mobile ci și ca transportoare de trupe și material.

            Jia Huo Zhan Che (Huo Che) -„Căruța sau căruciorul cu rachete”, este în esență un lansator multiplu de rachete (o „Katiusa” avant la lettre). Constructiv era un car cu două roți în general prevăzut cu un fagure în care erau puse săgeți mai mari ca dimensiune, prevăzute cu un tub de bambus captușit cu praf de pușcă. Carul putea fi blocat pe direcția și  la înclinația dorită în funcție de distanța vizată, după care se aprindeau fitile care lansau săgețile concomitent sau secvențial. O variantă ceva mai târzie se întalnește în sec.16 în  Corea medievală sub numele Hwacha Singijeons cu caracteristici constructive și operaționale similare.

Legat de culverină – acest „tun ușor sau de mînă” specific sec.16-18, o figură inedită il face Zamburak-ul sau swivel gun cum îi mai spun englezii, inițial o muschetă sau archebuză proptită pe o cămilă (dromader sau bactriană), evoluează în funcție de cerințele cîmpului de luptă într-un falconet sau culverină montată pe șaua unei camile pe un pivot cu care după îngenuncherea cămilei se trăgea asupra inamicului, montura mobilă permițînd reînarcarea de la adapostul cămilei și repetarea focului. Cît despre eficacitatea sistemului trebuie spus că astfel de trupe de zamburakchi au existat India pînă în 1850.

            Evoluția metalurgiei și a tehnicilor de turnare în bloc în special în domeniul turnării tunurilor care au devenit astfel mai ușoare și mai rezistente a dus la apariția unei platforme omniprezente mai ales în războaiele napoleoniene și anume: horse artillery carriage sau chesoanele de artilerie (deși mai tîrziu cheson va desemna partea din ansamblu în care este depozitată muniția). Chesonul de artilerie era un atelaj pe două roți care susținea tunul în leagăn constituind și afetul acestuia și din care porneau brațele (fălcelele) care erau legate la un alt cart/osie cu muniție sau direct la harnașamentul hipo. Acest ansamblu oferea mobilitate sporită, astfel încît echipajele se puteau deplasa rapid în teren instalîndu-se pe locașuri de tragere în materie de minute și având posibilitatea de a însoți trupele de cavalerie sau dragoni ori husari în manevre de învăluire atît de specifice epocii.

 Cu toate că „mitraliera” dlui James Puckle era  patentată din 1718  nici un fel de armă de acest tip nu va fi „suită” pe roți pînă la apariția după anii 1850 a mitrailleuse-lor Frantuzești Reyffe, Belgiene-Montigny sau a americancei Gatling în 1860. Aceasta și datorită omnipotenței tunurilor de cîmp care din perioada napoleniană puteau trage ghiulele, canistre cu șrapnele sau ghiulele explozive.

             Odată cu minunea cu repetiție numita Gatling lucrurile se schimbă radical, puterea de foc a companiilor de infanterie crește exponențial  mai ales în poziții defensive. Indoctrinarea generalilor cu tactici manevriere de tip napolenian care presupuneau aruncarea frontală sau pe coloane a trupelor de infanterie, una împotriva altora pe cîmp deschis nu a împiedicat adevărații vizionari precum Gatling și mai tarziu Hiram Maxim sau Browningsă conceapă arme mai ușoare care pot fi cărate și operate de echipe restrînse de ochitori/trăgatori și servanți.

De la inventarea acestor arme la sfîrșitul sec.19 și pînă cînd acestea au fost montate pe platforme mobile nu a mai durat mult, ele fiind practic concepute ca arme mobile. O evoluție specifică avînd arma dlui. H.Maxim care a trecut de la carriage-uri și atelaje hipo ori canine pretabile mai degraba pieselor de artilerie la carriage de tip carucior ( „de butelie”ar putea chicoti românii mai în etate) mult mai mobil și pretabil  războiului de tranșee care vă învălui Europa între 1914-1918

Ah,  Tachanka !! Subiect de cîntec și film, celebră și mult mediatizată de propaganda sovietica,Tachanka! Aparută în vîltoarea evenimentelor revoluționare din Rusia Țaristă de după 1917, Tachanka – o trăsură descoperită, trasă de doi sau patru cai cu o mitralieră Maxim sau Schwarzlose montată în spate plus un  echipaj format din vizitiu, trăgător și servant. Cu paternitate incertă si negarantată în spațiul rus (unii creditînd-ul pe Nestor Machno – anarhistul comunist din Ucraina sau pe Vasili Chapaev-celebrul comandant bolșevic), tachanka reprezintă o platformă improvizată, o găselniță de succes așa cum vom mai vedea adeseori în anii ce vor veni în orientul Mijlociu, Africa sau Asia. Folosită împotriva cavaleriei inamice prin simularea atacului, urmată de o retragere rapidă prin fața frontului inamic, tactica prevedea atragerea cavaleriei inamice într-o urmărire pe un front larg care exploata la maxim caracteristicile mitralierelor răcite cu apă. Tactica aceasta avea rădăcini în atacurile simulate și urmate de retrageri false executate de cavaleria mongolă sau de cea otomană pentru a strica ordinea formațiunilor de cavalerie inamice, a le atomiza și elimina pe rînd. Ca și atunci tactica a rămas eficace pînă aproape de al doilea conflict mondial, formațiuni de tachanka fiind înregistrate de armatele est  europene pînă după anii ’30’.

Primul război Mondial dar și razboaiele coloniale sau revoluția mexicană care l-au precedat au constituit „oceanul primordial” în care s-au format, definit și implementat conceptele montării pieselor cu cadență mare de foc, pe biciclete, motociclete cu și fără ataș sau autoturisme și autocamioane. Desigur că în domeniul auto exista, datorită producției industriale de război, o standardizare a autovehiculelor blindate dotate cu mitraliere sau tunuri ușoare dar ca urmare a consumului uriaș de material militar pe front au aparut soluții „stop gap” inedite.

            Mijloacele velo au fost cele dintîi și cel mai ușor de înarmat cu mitraliere. In varianta clasică sau binate, bicicletele au fost dotate cu cele mai diverse piese de foc, cu montaje inedite care să facă transportul și punerea piesei în baterie cît mai facilă. Au urmat în mod firesc motocicletele, în special cele cu ataș care ofereau un post de tragere destul de stabil și care față de sistemul velo permitea executarea focului din deplasare oferind astfel trupelor un mijloc rapid și usor de ofensivă pe drumurile mai mult sau mai puțin amenajate cît și pe terenuri plane. De altfel eficacitatea ansamblului motocicletă/ataș/mitralieră va fi confirmată prin însăși menținerea lui în a doua conflagrație mondială cînd cu toții ne amintim de emblematica imagine a motocicletei wermacht-ului cu mitraliera și însemnele specifice precedînd trupele mecanizate în acțiunile ofensive.

In domeniul autoturismelor și autocamioanelor civile, montarea de mitraliere sau tunuri ușoare (cu scop antiaerian în special) a venit cumva firesc, pionieratul fiind făcut de forțele insurgente în razboaiele coloniale sau revoluțiile precedente (mexicane, razboiul bur, etc).Existența unei industrii auto precum și proiectarea și producția de mașini blindate nu a facut decît să înlesnească această cursă a înarmării autovehiculelor, singurele impedimente fiind date de  gradul de acces la blindaje metalice și armamentul propriu zis. La fel ca în cazul motocicletelor cu ataș și aceste soluții vor confirma în timp, al doilea razboi mondial cunoscînd un „boom” în materie.

 O subnotă o face montarea de mitralierelor și tunurilor pe materialul rulant feroviar (altul decît dedicatele trenuri blindate), o inovație binevenită mai ales în țările cu teritorii intinse de tipul Rusiei țariste sau Chinei. Ideale ca platforme, datorită mărimii și capacității de încărcare posedau totuși un „călcîi al lui Achile ” datorită căii de rulare care putea fi întreruptă destul de ușor de atacuri de artilerie sau sabotaje.

            A doua conflagrație mondială reprezinta epitomul inovației în materie. Capacitățile industriale existente plus experiența conflictului anterior au dus la o erupție de soluții și improvizații, singurul prag fiind sintagma „sky is the limit”. Dacă în domeniul moto, pe baza rezultatelor extrem de mulțumitoare din trecut, germanii și rușii conduc detașat cu montarea pe motocicletele cu ataș BMW, Zundapp, M72 a binecunoscutelor MG 34/42 sau DP-28 ori Maxim,  în aria autovehiculelor americanii și britanicii fac o figură frumoasă prin armarea cu nu mai puțin celebrele Browning M1917, M2, Bren, Vikers ori Lewis Gun a excepționalelor mașini cu capacități „off road” Willis Bantam, Chevrolet, Dodge, Austin, Bedford, Morris, etc. Dar nici germanii sau sovieticii nu rămîn în urmă în domeniu, dotînd și ei „jeep”-urile proprii-Kubelwagen și GAZ-67 cu armamentul menționat mai sus. Raidurile LRDG-ului Britanic sau ale rangerilor americani ori acțiunile de sabotaj săvîrșite de partizanii sovietici și trupele GRU ori incursiunile comandourilor germane, au consfințit dacă mai era nevoie eficacitatea unor astfel de platforme mobile în „economia războiului, pavînd aceasta cale și pentru viitoarele conflicte care vor retrăi o recrudescență a „cavaleriei ușoare” și a tacticilor de harțuire aîat de familiare în trecutul istoric.

Epoca contemporană ramane moștenitoarea clară și directă a experiențelor militare trecute cât și a dinamicii economice postbelice. Explozia industriilor auto si extractive stimulate de producția de război, dezvoltarea rețelelor rutiere și a zonelor urbanizate cît și existența stocurilor de război a favorizat menținerea conceptului de armă pe platforma auto  pentru forțele insurgente și nu numai în următorii ani de după al 2-lea  război mondial. Continuarea războaielor coloniale și a mișcarilor de independență, insurecțiile de orice natură și în general conflictele de joasă intensitate au înlocuit conflictul global de amploare dintre superputeri sau sfere de influență ideologice, acesta rămânad rece spre deosebire de cele regionale care se intensifică și păstrează caracterul de gherilă atît de propice platformelor auto”civile”.

   Există o pleiadă de mărci auto sau moto care se pliaza pe genul acesta de conflict dar dintre toate o marca a reușit să dea chiar numele unui anumit tip de conflict:

  TOYOTA WARS ! Nu există o marcă mai reprezentativă pentru un tip de conflict sau chiar pentru anumite continente precum este Toyota. Poate doar Jeep-ul Willis să mai fi atins o astfel de notorietate. Nu există conflict actual de mică sau mai mare intensitate în care să nu  apară un pick-up cu marca Toyota cu o mitralieră mai ușoară sau mai grea montată în benă. Deși ca să fim sinceri, sintagma respectivă desemnează orice pick-up cu armă instalată în bena fie orice autocamion sau auto-platforma cu o „plesnitoare” suficient de grea încât să nu poată fi cărată de doi oameni.

 Din punct de vedere al eficacității orice explicație devine caducă, timpul a confirmat soluția montării pe platforma auto și chiar în cazul evoluției sau transformării armelor de foc în arme electromagnetice, cu raze laser sau alte minunății ale fizicii cuantice tot va fi nevoie de o platformă pe care niște insurgenți să monteze o armă fie că această platformă rulează pe pneuri sau levitează magnetic deasupra solului. Trebuie facuta mentiunea ca amplasarea armelor pe astfel de platforme nu este numai apanajul forșelor neregulate ci chiar  și armatele „titrate” utilizează astfel de soluții pentru a completa sau suplini mai bine zis unele lipsuri din dotarea tehnica. Spre exemplu o Toyota cu o jumelată sovietica de 14,5 mm are puterea de foc a unui APC/TAB classic

Mai mult, mobilitatea în spațiul urban cel puțin este incomparabilă (excepție fac mediul acvatic desigur și protectia NBC unde APC-urile excelează prin comparație), iar mentenanța este extrem de facilă, piese și subansamble găsindu-se peste tot prin canibalizarea parcului auto existent. De o importanță capitală este și ușurința cu care găsesti operatori de vehicule, șoferii fiind evident mai ușor de găsit decît conductori mecanici care trebuie scoliți pe vehicolul blindat respectiv.

            Cu toate că automobilul reprezintă actualul „cal de povară”, notabile mențiuni se cer a fi făcute și despre alte vehicule cum ar fi mopedele, existînd în anii ’50 în Franța și Italia mopede cu sisteme tip „bazooka” – built in, destinate trupelor de parasutiș.Desigur in conflictele asimetrice continuă să apară arme „grele” montate pe animale de povară, de pe șaua sau platforma cărora se executa foc dar în majoritatea covîrșitoare a cauzelor este vorba numai de echipament samarizat, transportul animal fiind singurul pretabil din punct de vedere al terenului sau al silențiozității.

  Incheiem cu concluzia că dezvoltarea armamentului a fost și va fi în strânsă concordanță cu evoluția mijloacelor de transport, iar apariția ansamblelor sau sistemelor respective este dată de necesitățile câmpului de luptă care de multe ori nu coincide cu planurile și conceptiile proiectanților militari.

–

Bibliografie:

– Ammianus Marcelinus;Res Gestae

– Vegetius;Epitoma Rei Militaris

– Georges Roux;Ancient Iraq

– Paul Mus;Etudes Indiennes et Chinoises

– Jaq Hergoulalch; Armees des Angkor

– Joshua Mark;Hussite Wars

– Gunther Rothemberg;The Napoleonic Wars

– Martin J. Dougherty ; Armes a Feu

– Jim Fitzpatrick;The Bicycle in Wartime

– Hildebrand&Wolfmuller ;Brief History of Marques

– Edward Schultz;New History of Korea

– Peter Lorge;Warfare in China up to 1600

– Zaloga Steven ;Soviet Tanks &Combat vehicles

– Leigh Neville;Non standard vehicles from Toyota wars to SOF

– https://www.anca.com.ro/istoria-motocicletei-cu-atas-ca-arma-de-pera-baity/