De la aparitia omului, pe lângă activităţile zilnice menite să-i asigure subzistenţa, el a început să-şi umple timpul liber cu tot felul de ocupaţii, uneori total inutile, care nu făceau decât să-i împodobească existenţa. A început să adune tot feluri de nimicuri care îi înfrumuseţau peştera, coliba, cortul, casa, vila, etc.La început poate că unele aveau o oarecare utilitate, fie şi religioasă. După ce şi-au pierdut utilitatea, probabil au fost păstrate sau mai degrabă depozitate. Generaţiilor următoare care le-au găsit li s-au părut probabil nişte vechituri simpatice, sau frumoase, sau „au fost ale lui bunicu”, sau „sunt mai bine păstrate decât ale tale”, sau mai valoroase. Când au mai găsit una, au achiziţionat-o. Când au avut mai multe, s-au lăudat prietenilor. Când a devenit renumit a facut o expoziţie şi probabil astfel s-a născut noţiunea de colecţionar. Depozitul a devenit colecţie, vechiturile au fost restaurate, multe dintre ele recăpătându-şi strălucirea de odinioară. Unele au fost folosite ca material didactic şi documentar şi au apărut specialiştii în domeniu. Şi tot aşa putem continua la nesfârşit.

Colecţionarul este perceput ca fiind un tip puţin excentric sau chiar maniac (în sensul bun al cuvântului), un zăpăcit care nu face rău nimănui, nu deranjază pe nimeni şi chiar dacă obiectele pe care le colecţionează sunt uneori complet inutile şi de cele mai multe ori nu interesează pe nimeni, ele îi oferă satisfacţii pe care marea majoritate nu le înţelege sau eventual sunt impresionaţi dacă valoarea lor se exprimă în sume cu multe zerouri în coadă. Unii au fost în stare de sacrificii imense pentru a strânge colecţii impresionante. Personal am cunoscut persoane care şi-au dedicat întreaga viaţă pasiunii lor, mai ales când aceasta se împletea cu latura profesională. Au dus o viaţă modestă (uneori e mult spus), nefiind călăuziţi decât de marea lor pasiune. Abia după ce s-au stins, s-a aflat că patrimoniul naţional s-a îmbogăţit cu valori inestimabile şi aici mă simt onorat să amintesc numele regretatului profesor de istorie Simache (nea Simache) din Ploieşti.
Se colecţionează orice. Există colecţii de timbre, cutii de chibrituri, şerveţele, unelte, tacâmuri, capace de bere, seminţe, cuie, potcoave, capace de roţi, brichete, ceasuri, brice, mobilă, covoare, tricouri, fotografii, reviste, cărţi, tablouri, obiecte de artă şi se merge până la automobile, avioane, tancuri, arme, muniţii … Aici am ajuns la ceea ce ne doare.
În ţările „civilizate” colecţionarii de arme sunt pur şi simplu „colecţionari”. E drept că specificul obiectelor din colecţia lor necesită în unele ţări o autorizaţie. În altele sunt doar simpli deţinători de arme. Dar în momentul în care sunt recunoscuţi ca atare se consideră că prezintă suficiente garanţii morale pentru ca asupra lor să nu planeze suspiciuni ce vizează încălcarea legii. De aceea armele pe care le deţin, nici vorbă să fie dezafectate, găurite, obturate, mutilate „făcute inofensive” de teama că le-ar putea folosi.

Noi avem nişte legiuitori care nu pot cu nici un chip să înţeleagă că a fi colecţionar de arme (evit cuvântul „de panoplie”) implică nişte responsabilităţi asumate. Asupra ta planează suspiciuni încă înainte să încalci legea, mai precis „prezumţia de vinovăţie”. Şi aceasta se manifestă la nivelul organismelor superioare sau centrale care dau spre teritoriu ordine în contradicţie flagrantă cu legea. Aceştia au printre altele şi atribuţiuni în a propune legi coerente. În momentul în care li se semnalizează inadvertenţe, greşeli de fond sau pur şi simplu greşeli de formă, îşi declină competenţa argumentând că la întocmirea legii au fost consultaţi „specialişti în domeniu”. Dacă întrebi de numele vreunui specialist nu vei reuşi să-l afli. Specialistul reprezintă o entitate difuză ce nu poate fi percepută decât prin efectele activităţii lui şi de aceea nu poate fi tras la răspundere pentru greşelile pe care le face sau pentru faptul că pur şi simplu îi dezinformează pe cei ce redactează textul de lege şi sigur, datorită funcţiei, numele lui reprezintă informaţie clasificată. Ori, să implici un reprezentant al armatei sau poliţiei în domeniul armelor de colecţie (a armelor deţinute de către civili în general) este ca şi cum ai consulta un zugrav în domeniul picturii renascentiste. O eventuală dezbatere publică a proiectelor de lege este refuzată la anumite nivele, e drept politicos invocându-se secretul de serviciu până la promulgarea legii când e deja prea târziu. Iar daca reuşeşti să te strecori la masa discuţiilor şi nu reuşesc să te pună la punct, zic ca tine şi fac tot ca ei pentru ca mai au un atu care este maşina de vot a parlamentului. După ce trece şi de aceasta e prea târziu să te mai agiţi pentru că nu se mai pot face modificări, iar noi ne pricopsim iarăşi cu o lege care până observă cineva din UE că e o porcărie şi să solicite revizuirea ei trebuie să o respectăm. Ce e mai rău este că aceşti tovarăşi legiuitori impun elaborarea unor legi în contradicţie cu principiile democratice, cu cerinţele forurilor internaţionale, cu Constituţia şi în ultimă instanţă cu bunul simţ.

Dar să revenim. Armele (şi muniţiile lor) fac parte alături de alte obiecte, din zestrea culturală, tehnică, istorică şi ştiinţifică a fiecărei ţări. Pe de-o parte fiindcă au fost produse în acea ţară, pe de altă parte pentru că ne oferă date despre contextul istoric, politic, economic, tehnic şi chiar cultural al perioadei în care au fost create. O mare parte din responsabilitatea păstrării lor alături de alte obiecte de colecţie revine colecţionarilor particulari. Interesul şi pasiunea acestora reprezintă o garanţie a prezervării lor pentru generaţiile următoare şi cercetările istorice nu pot decât să înflorească în urma colaborării între colecţionarii particulari specializaţi şi muzeele cu preocupări mult mai largi şi cu bugete limitate. Colecţionarii privaţi îşi cheltuiesc banii şi timpul pentru a crea colecţii valoroase accesibile specialistilor şi care mai devreme sau mai târziu vor fi accesibile şi publicului larg fie prin publicaţii, fie prin intermediul muzeelor private sau publice sau expoziţiilor. Aici trebuie să fac o mică digresiune. Cum poate un colecţionar să consulte un istoric de exemplu pentru o expertizare sau restaurare, sau să prezinte o armă într-o expoziţie, în condiţiile în care scumpa noastră lege ne permitem să scoatem armele de la locul unde este păstrată colecţia numai în două situaţii: pentru depunerea la un armurier sau la viza periodică a permiselor.
Cert este că fără contribuţia unor generaţii de colecţionari particulari, multe muzee ar fi fost goale sau nici măcar nu ar fi existat. Dacă am amintit de nea Simache se cuvine să amintim de Muzeul ceasului din Ploieşti a cărui existenţă i se datorează.

Important de menţionat.
„Colecţionarii serioşi de arme şi muniţii nu apar în statisticile poliţiei referitoare la infracţionalitate. Măsura de a le facilita activitatea nu reprezintă un factor de risc pentru siguranţa publică”. Am citat aici din introducerea memorandumului pe care FESAC (Federaţia Asociaţiilor Europene a Colecţionarilor de Arme) l-a adresat Consiliului Comunităţii Europene. Acest memorandum, conform art. 2, subliniază faptul că Directiva din 18 iunie 1991 privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme nu se aplică: forţelor armate, autorităţilor cu atribuţiuni în apărarea ordinii publice şi colecţionarilor de arme. Activitatea colecţionarilor de arme este reglementată de legislaţiile naţionale.
Surpriză! În primul rând aflăm că există o asemenea federaţie. Aceasta presupune mai multe asociaţii, care la rândul lor presupun mai mulţi colecţionari. Ştie cineva câţi colecţionari sunt în România? Dar asociaţii? Din fericire se pare că situaţia începe să se schimbe. Acum câţiva ani a apărut ANDA, iar acum ANCA. Iată deci că avem două asociaţii care oferă suportul legal pentru desfăşurarea activităţii colecţionarilor de arme şi muniţii. Începem să avem o evidenţă a colecţionarilor, să creăm legături de colaborare între ei pentru schimburi de experienţă, cunoştinţe şi opinii, să îi facem să se cunoască şi să adopte o atitudine comună împotriva tendinţei generale de a li se călca în picioare pasiunea.
Mai departe, tot FESAC vine cu propunerea pentru o directivă specială care să determine ţările UE să adopte o legislaţie comună care să reglementeze acest domeniu. Credeţi că la noi se vă putea? Mi-e teamă că încă multă vreme soarta armelor vechi găsite va fi topitoria, aşa cum de mulţi ani, adevărate valori şi-au găsit sfârşitul în sape şi pluguri.
Una peste alta este că după atâta agitaţie am reuşit să obţinem de la legiuitor recunoaşterea noţiunii de „colecţionar de arme şi muniţii”,”arme de colecţie” şi „arme vechi” (atât denumirea cât şi definiţia propusă de noi au fost altele), prin aceasta deschizând drumul pentru înfiinţarea ANCA.
Cu această ocazie, Asociaţia Naţională a Deţinătorilor de Arme îi urează bun venit, cu convingerea că împreună vom putea să ne susţinem mai ferm punctul de vedere şi că vom putea accede la o legislaţie normală într-o ţară normală în care să domnească buna credinţă.