Pistolul mitralieră, de Vili Stancu

Partajează

Este o armã automatã care utilizează cartuşe de pistol şi cu care datorită greutăţii mici se poate trage epolat, sau din şold fără alt suport. Acest tip de armă şi-a făcut apariţia în cursul primului război mondial în momentul când lupta la mică distanţă a devenit predominantă. Prima ţară ce a utilizat-o a fost Italia care adoptă în 1915 arma Villar Perosa. Era o armă mai puţin obişnuită care folosea un cartuş de 9 mm gâtuit. În ciuda faptului că şi-a dovedit utilitatea în lupta de tranşee nu a avut răspândirea aşteptată.
Multe armate au cunoscut-o dar nu au adoptat-o, în principal pentru că exista o preocupare mai mare pentru necesitatea tirului precis la distanţe mari, calitate pe care pistolul mitralieră nu o putea oferi.

După italieni, următorii care descoperă avantajele acestei arme au fost nemţii care îşi dotează infanteria, mai ales subofiţerii de grad înalt cu pistoalele semiautomate dotate cu pat, acelea pe care Mauser le făcuse atât de populare. Acestea nu erau arme automate în adevăratul sens al cuvântului pentru că trăgaciul trebuia apăsat pentru fiecare foc în parte, dar ofereau posibilitatea unui tir rapid la mică distanţă, bine adaptat necesităţilor războiului de tranşee. După crearea încărcătoarelor cu capacitate de până la 30 de cartuşe nu a mai fost decât un pas până la adevăratul pistol mitralieră Machinenpistole.

Cercetările pentru realizarea acestui tip de armă sunt demarate în 1916 de către Hugo Schmeiser şi din 1918 îşi fac apariţia primele exemplare. Cum acestea erau fabricate de uzinele Bergman arma a fost cunoscută mai mult sub acest nume chiar dacă denumirea sa oficială era MP18 (Machinenpistole 1918). După mici modificări care îl fac MP 18 1, producţia de serie începe. Noua armă s-a dovedit foarte utilă pentru infanteria germană mai ales în perioada marilor ofensive de la începutul primăverii 1918. În vara anului 1918 se fabricaseră deja un număr de 35 000 de exemplare. Dar era prea târziu. Pentru germani războiul era iremediabil pierdut şi armatei i s-a interzis să mai folosească arme automate şi astfel pentru o bună bucată de timp acestea pică în uitare. Cu toate acestea putem considera Bergman-ul ca prototipul a aproape tuturor armelor de acest gen produse ulterior, astfel că o scurtă descriere a funcţionării sale va fi valabilă pentru toate celelalte.

Avea o ţeavă de aproape 20 cm şi un închizător cilindric greu cu un levier de armare exterior. Cartuşele se aflau într-o magazie în formă tambur. Pentru tragere, închizătorul era tras spre înapoi unde era blocat de o pârghie. La apăsarea trăgaciului, închizătorul era împins înainte de un arc puternic, culegea un cartuş din magazie, îl introducea în cameră şi în acelaşi timp îl percuta. Arma nu avea sistem de înzăvorâre. De altfel acesta nici nu era necesar. Datorită închizătorului greu închiderea era suficient de fermă ca să imprime glonţului viteza şi energia necesară iar forţa de recul a tubului suficientă pentru împingerea închizătorului înapoi pentru reluarea ciclului atâta vreme cât trăgaciul era ţinut apăsat şi în magazie mai erau cartuşe. Datorită faptului că în camera cartuşului nu exista cartuş decât în momentul tragerii nu exista pericolul ca datorită căldurii reziduale glonţul să fie tras accidental. Cadenţa practică se situa în jurul a 100 de focuri pe minut şi arma nu fusese prevăzută cu selector pentru a trage şi foc cu foc, dispozitiv care mai târziu a fost adăugat la aproape toate modelele.
Acest prim model Bergmann, prevăzut cu un pat greu din lemn asemănător celor de puşcă, s-a dovedit o excelentă armă pentru lupta la mică distanţă. Era dotată cu un înălţător gradat mult prea generos până la distanţa de 1000 m, distanţă binenţeles utopică. Glonţul avea o precizie relativ acceptabilă până la cel mult 200 m, dar la această distanţă, energia era foarte slabă, capacitatea de oprire fiind neglijabilă, pentru că să nu uităm, cartuşul era de pistol de putere relativ mică.

În timpul primului război mondial, colonelul Thompson, începe şi el să studieze în Statele Unite posibilitatea creării unei astfel de arme. Petrecuse mulţi ani în serviciul de armament al armatei de uscat americane iar după retragere în 1914 lucra pentru firma Remington şi intuieşte rapid avantajele ei. Din păcate, prima armă care îi va purta numele va apărea abia în 1921 într-o perioadă în care armata nu se arăta interesată de achiziţionarea de arme datorită bugetelor reduse. Deasemenea foarte puţine exemplare s-au vândut acelor clienţi ce se puteau numi cumpărători oficiali. Un mare număr au fost cumpărate de simpatizanţi IRA şi trimise în Irlanda unde au fost folosite intensiv în timpul războiului civil din 1922-1923.

Arma s-a dovedit atât de populară încât figura tradiţională a luptătorului IRA era aceea a unui bărbat îmbrăcat cu un impermeabil, cu pălăria lăsată pe ochi şi un Thompson în mână, figură ce a fost abia recent schimbată odată cu apariţia de noi arme, de departe mai eficace.
Alţi utilizatori care au apreciat arma începând cu 1920 odată cu instaurarea prohibiţiei au fost gangsterii din SUA. In acea perioadă numărul de arme ilicite era foarte mare iar presa a mediatizat-o foarte mult numind-o „pianul din Chicago”, astfel arma devine simbolul violenţei criminale. Ultimul model antebelic apare în 1928 dar în ciuda reputaţiei sale nu a devenit niciodată favorita autorităţilor. Câteva corpuri de poliţie şi alte forţe de ordine au achiziţionat-o în număr mic. Continuarea fabricării acestei arme începuse să fie pusă la îndoială până în momentul în care a fost în sfârşit adoptată oficial de armata terestră americană. Dar războiul începe şi în cursul următorilor ani au fost fabricate mai multe sute de mii de exemplare. Datorită cererii mari, în 1942 un model simplificat a fost introdus în fabricaţie pentru a facilita producţia. Dar “cineri serat gloria venit“ Colonelul Thompson moare în 1940 neavând ocazia să se bucure de succesul tardiv al creatiei sale. Adoptarea ei de către armată pare oarecum o ironie a sorţii deoarece în acea perioadă existau deja şi alte modele de arme mai moderne. Thompson-ul era deja demodat, uzat moral, dar în acel moment era singurul disponibil în cantităţi mari.
În cursul celui de-al doilea război mondial Statele Unite vor produce şi alte diverse modele de PM-uri. Reising era complicat şi puţin fiabil, în timp ce M3 o armă complet metalică a fost botezată Grease-gun (gresor), datorită asemănării sale cu această unealtă. Dar nici una nu va atinge reputaţia armei Thompson căreia în vocabular i se va mai adăuga apelativul „Tommy gun”. Este interesant de notat că probabil şi din raţiuni logistice, toate PM-urile americane foloseau cartuşul de calibrul .45ACP standardul pistolului semiautomat Colt. Această muniţie era excelentă dar foarte puternică şi necesita în consecinţă o armă foarte grea.

În peroada interbelică PM-urile au cunoscut o dezvoltare intensivă şi constantă şi au avut o utilizare deosebită în Spania. Contrar previziunilor, Marea Britanie nu ia nici o măsură în sensul fabricării unor arme de acest tip. Aceasta pe de o parte din raţiuni economice şi în mod sigur datorită ataşamentului persistent al britanicilor faţă de cartuşul de mare viteză folosit de puşcaşi în 1914. La izbucnirea războiului vor recurge binenţeles la Thompson. Era o armă foarte fiabilă, dar grea şi demodată comparativ cu cele ale adversarilor. Astfel că şi ei se hotăresc să producă propriul PM.
Primul model produs a fost copia lui MP28, acesta însuşi fiind un derivat al lui Bergmann MP18 1. Acestă nouă armă numită Lanchester după numele inventatorului, era robustă dar depăşită moral încă din faza de prototip şi a fost destinată aproape exclusiv marinei care o va păstra în serviciu încă mulţi ani după terminarea războiului pentru că o utilizau foarte puţin şi oricum dispunea de arme mai puternice şi mai bune. Între timp continuau cercetările pentru găsirea unei arme uşoare, simple, uşor de fabricat care să se preteze la fabricarea în serie mare. Astfel că în 1941 apare Sten. Numele provenea de la iniţialele celor doi proiectanţi Shepherd şi Turpin asociate cu primele două litere de la numele localităţii Enfield. În ciuda câtorva neajunsuri inevitabile, arma se va dovedi un succes. A fost fabricată în peste un milion de exemplare, destinată britanicilor şi aliaţilor lor precum şi partizanilor din teritoriile inamice ocupate. Au urmat o serie de modele care se simplificau din ce în ce mai mult pe măsura fabricării. A existat şi versiunea silenţioasă destinată mai ales forţelor speciale. Cum viteza glonţului nu o depăşea pe cea a sunetului nu a existat nici o problemă în realizarea unui amortizor de zgomot relativ simplu şi efficient, chiar dacă era destul de voluminos. Cu acestea nu se puteau trage rafale decât în caz de urgenţă, dar tirul foc cu foc era foarte util pentru eliminarea în tăcere a unei santinele sau pentru lucruri similare. Cu toată ingeniozitatea lor nemţii nu vor putea ameliora Sten-ul şi pentru că se preta foarte bine la producţia de mare serie, îl vor copia pentru dotarea trupelor din interior. O armă interesantă fabricată de britanici în timpul celui de-al doilea război mondial a fost carabina silenţioasă Delisle. Cum aceasta nu trăgea în regim automat, nu era vorba de un PM în sensul strict al cuvântului dar sub multe aspecte aceasta este categoria în care poate fi încadrată. Avea la bază puşca standard considerabil scurtată, şi calibrată pentru muniţia de .45ACP de la Thompson. Principala ei caracteristică era amortizorul de zgomot voluminos dar foarte eficient. Trăgea relativ precis până la distanţa de aproximativ 200 m şi binenţeles era în dotarea forţelor speciale
După 1918 prin tratatul de la Versailles mica armată la care Germania avea dreptul şi-a văzut restricţionat dreptul de a utiliza arme automate, astfel că Bergmanul dispare din armată, numai poliţia având dreptul să deţină câteva exemplare pentru securitatea interioară. Dar mijloacele pentru eludarea restricţiilor sunt repede descoperite şi din 1922 Germania fabrică automate Steyr Solothurn în Elveţia sub acoperirea unei firme locale. După câţiva ani se renunţă la orice acoperire şi se porneşte la o înarmare masivă.
În 1938 armata germană adoptă MP 38 cunoscut în general sub denumirea de Schmeiser, probabil fără ca faimosul Hugo să aibe vre-o legătură cu el şi în câţiva ani această armă câştigă o reputaţie redutabilă. Era un automat modern, în întregime metalic, cu pat rabatabil. Cu toate modificările ce i s-au adus în perioada războiului, per ansamblu modelul a rămas neschimbat.

Până în 1934 se părea că ruşii nu şi-au manifestat interesul pentru o asemenea armă. În timpul luptelor din 1919 între comunişti şi ruşii albi a fost creată o armă automată uşoară dar datorită caracteristicilor sale aceasta putea fi încadrată mai de grabă în categoria armelor de asalt. Exista deasemenea una dintre primele invenţii ale lui Tokarev, renumit mai mult pentru pistolul său, dar a fost un eşec deoarece folosea cartuşe de revolver cu ramă care se blocau frecvent în încărcător.
Precursorul unei lungi serii de automate ruseşti a fost PPD-ul lui Degtearev din 1934. Era o armă bună, fiabilă, cu o magazie de 71 de cartuşe care îi adăuga o oarecare greutate şi care ca toate armele sovietice ulterioare folosea muniţia pistolului TT de 7,62x 25.
În cursul celui de-al doilea război mondial ruşii au fost fără îndoială cei mai mari utilizatori de automate. Datorită numeroaselor înfrângeri suferite la începutul războiului, capacităţile lor de producţie erau mult diminuate şi fabricarea de arme mai complicate reprezenta o problemă. Fabricarea şi prelucrările simple ale acestor automate au reprezentat salvarea industriai de arme sovietice şi astfel cifra lor a depăşit un milion. Astfel războiul duce la apariţia PP-urilor, care nu difereau fundamental de predecesorul lor. Ultimul fiind PPS 43, multe din ele fiind multă vreme păstrate în serviciu în unele ţări asiatice şi est europene.

Cariera militară a automatelor a fost după război mult influienţată de apariţia unui nou tip de armă, puşca de asalt. În principiu este vorba tot de o armă automată dar care foloseşte muniţie ce se apropie mai mult de cea pentru puşcă decât de pistol. Acestea puteau face tot ce făcea pistolul mitralieră şi ceva în plus. Cartuşele erau evident mai grele, armele mai complicate, dar avantajele oferite de această muniţie au reprezentat argumente suficiente pentru adoptarea lor.
Calea a fost deschisă tot de germani şi urmaţi indeaproape de ruşi cu AK-ul şi de americani cu Colt Armalite. Printre noutăţi s-a numărat Ingram-ul american destinat mai mult forţelor de securitate decât armatei. Nici Coltul Commando, cu toate caracteristicile sale nu poate fi încadrat chiar în categoria puştilor de asalt. Chiar şi unele ţări care nu s-au grăbit să adopte imediat armele de asalt, încet îi recunosc calităţile. Astfel Marea Britanie renunţă la puşca EM 2 şi la Sten pentru a adopta L2 A1 şi mai apoi L2 A3 cunoscut mai ales sub apelativul Sterling.
Germania care şi-a recăpătat dreptul de a se înarma experimentează mai multe modele mai mult sau mai puţin ortodoxe şi experimentează chiar şi armele cu muniţie fără tub.
În mod independent, Israelul care se confrunta cu o nevoie acută de arme pentru a se apăra împotriva vecinilor arabi crează rapid excelentul UZI iar Franţa pune la punct Mat 49.
Înainte de 1940 englezii şi francezii rămăseseră în mod evident în urmă deoarece nu erau încrezători în viitorul pistoalelor mitralieră. Tentativele franceze ETVS nu s-au putut impune şi astfel este păstratã în serviciu vechea puşcă din 1916. Exista şi un MAS 1938 de 7,65 mm dar nu era disponibil în cantităţi suficiente în momentul invaziei germane.
După sfârşitul războiului MAT 49 fabricat de Manufacture d’Armes de Tulle va dota trupele franceze. Era o armă de calitate cu o alură frumoasă cu magazia rabatată şi crosa retrasă.
De remarcat siguranţa automată plasată pe partea dorsală a crosei. Douăzeci de ani de serviciu au demonstrat cu prisosinţă fiabilitatea ei.
Declinul pistoalelor mitralieră.
A fost o armă foarte populară în extremul orient, folosită pe scară mare de chinezi în Corea şi de vietnamezi în Indochina, fiind apoi cu timpul înlocuită de armele de asalt sovietice. De fapt aceasta era tendinţa generală. Pistolul mitralieră era o armă cu posibilităţi mediocre dar foarte vandabilă şi uşor de fabricat. Principalul său handicap o constituia cartuşul de 9 mm relativ slab. Se părea că singura ameliorare ce i se putea aduce era schimbarea muniţiei cu una mai puternică, operaţiune foarte greu de realizat fără schimbări structurale. Astfel, importanţa lor militară s-a diminuat considerabil, viitorul lor fiind dotarea trupelor speciale, a forţelor de securitate, şi a forţelor de poliţie.

Prin această succintă trecere în revistă a istoriei pistoalelor mitralieră, am dorit să lansez o invitaţie celorlalţi membrii ai forumului (violiv, cristi …ajutor !) sau vizitatorilor care deţin date despre această categorie de arme să le pună pe hârtie (respective sticlă) şi să le publice aici. Este un capitol extrem de complex şi interesant din istoria armelor de foc ce merită mai multă atenţie.

Bibliografie:

Hogg, I and Weeks, J. Military Small Arms of the 20th century
Long, D. Combat Rifles of the 21st Century
Anthony G Williams, ASSAULT RIFLES AND THEIR AMMUNITION

Partajează