La sfârșitul secolului 18, arma folosită de toate armatele lumii era flinta – adică pușca cu cremene care folosea pulberea neagră pentru azvârlirea unei bile de plumb. Era o armă simplă, robustă dar foarte imprecisă și cu o cadență de foc scăzută. Orice încercare de a creea o armă cu repetiție s-a lovit de dificultăți insurmontabile datorate funinginii lăsate pe țeavă și pe mecanisme de pulberea neagră. Practic orice armă nu putea sa tragă mai mult de 50 de focuri fără să fie nevoie să fie curățată.

Pe de altă parte, încă din secolul 16 exista conceptul de armă cu aer. Cel mai vechi exemplu este din 1580 si se află în muzeul Livrustkammarne din Stockholm.

Astfel de arme experimentale se foloseau în special pentru vânătoare, cu aer pompat într-o cameră din patul armei și atingeau viteze la gura țevii de circa 210 – 280 m/s.

In jurul anului 1778, un armurier austriac cu origini italiene din sudul Tyrolului, pe nume Bartolomeo Girandoni (1729-1799) a devenit interesat de armele cu aer comprimat după un accident al fiului său pe când lucra la arme de foc cu repetiție. Astfel , el a dezvoltat o armă cu aer comprimat cu repetiție.

Împăratul Austriei, Francis, a devenit interesat de ideea de arme cu aer comprimat, și astfel în 1787 armata imperială a adoptat pușca cu aer comprimat Girardoni, dar în număr limitat. Se apreciează că în jur de 1500 de arme au fost achiziționate. Ele au fost folosite în războiul austro-turc din 1787-1791 și în războiul contra Prusiei din 1790.

Pușca avea o lungime de 120 cm și o greutate de 4,5 kg, dimensiuni comparabile cu celelalte arme ale vremii, dar considerabil mai fragilă, fapt pentru care nu i s-a potrivit o baionetă.

Distanța efectivă de luptă, adică distanța în care arma era letală, era de aproximativ 120-140 metri, deși unele surse dau o lungime mai mare (Flintele vremii aveau o distanță efectivă de luptă de cam 50 metri). Există un raport al unui incident când un inamic a fost omorât de un trăgător de elită de la 100 de metri.

Incărcătorul tubular longitudinal conținea 20 sau 21 de proiectile sferice de plumb de calibru .46 sau .51, și era acționat gravitațional, adică trăgătorul trebuia să ridice un pic vârful armei în sus pentru ca următoarea bilă să alunece în acțiunea armei. Viteza dezvoltată la gura țevii era de aproximativ 150 m/s.

Rezervorul de aer era defapt tot patul armei și avea o formă conică. El se umplea cu ajutorul unei pompe de mână. Erau necesare cam 1500 de pompări pentru a ridica presiunea la circa 80 de bari, ceea ce ajungea pentru aproximativ 30 de focuri. Pentru situații de luptă, s-a dezvoltat ulterior și o stație de încărcare pe o căruță.

Fiecare soldat primea un astfel de kit cu 4 încărcătoare tubulare, 2 rezervoare de aer plus pompa de mână.

Deși erau niște arme revoluționare, puștile Girardoni nu erau fără probleme. Sistemul de aer comprimat era fragil și greu de întreținut. Garniturile din piele trebuiau menținute ude pentru a păstra presiunea în rezervor. Și mecanismul armei era foarte complicat, fiind nevoie de armurieri specializați proveniți din rândul ceasornicarilor, nu ca armurierii obișnuiți ai armatei, care proveneau din fierari.

Astfel, pentru soldații vremii, care aveau puțină educație, era o armă prea complicată. A fost folosită doar de trupe special antrenate de trăgători de elită. Chiar și așa, armele au fost retrase din uz până în anul 1815 din cauza numărului mare de arme stricate și dificultatea în repararea lor.

Cu toate că era o armă revoluționară, a fost dezvoltată pe o tehnologie încă imatură și se poate zice că a fost ”înaintea vremurilor ei”. Totuși, a fost prima armă militară cu repetiție, prima armă militară cu aer comprimat, una din primele arme militare cu încărcare pe la culasă (breechloader) și printre primele folosiri ale încărcătorului tubular.

A oferit un avantaj major pentru trupele de țintași, care nu mai trebuiau să stea în picioare pentru a încărca arma pe la gură, ci puteau sta întinși pe jos și trage mai multe focuri fără să se miște. Un alt avantaj oferit era că, din cauză ca nu folosea praf de pușcă, efectuarea unei trageri nu ridica deloc fum și sunetul produs era mult mai mic, ceea ce făcea ca inamicul să nu-și dea seama de unde a venit lovitura.

Un clip cu manevrarea unei reproduceri a unei puști Girardoni:

Dar istoria puștii Girardoni nu se oprește aici. După retragerea din uzul militar, armele au ajuns pe piața privată din Austria, apoi restul Europei și în final în America. Astfel, în anul 1803, una din aceste arme a ajuns într-un magazin din Philadelphia, de unde a fost cumpărată de căpitanul Meriwether Lewis (1774-1809). Acesta fusese numit de președintele Thomas Jefferson să pornească într-o expediție de explorare a nou achiziționatului teritoriu Louisiana. Era un teritoriu necunoscut încă, și guvernul american voia să descopere ce tocmai a cumparat, să “ridice steagul” în cât mai mai multe locuri și să descopere un drum terestru până pe coasta de vest.

Astfel, faimoasa expediție a lui Lewis & Clark, compusă din doar ~40 de oameni, a avut în dotare o pușcă cu aer Girardoni. Ea a fost menționată deseori în jurnalul de călătorie a lui Lewis și a vorbit pe larg de eficacitatea ei în a impresiona nativii americani. Expediția a fost încununată de succes și pușca a ajuns cu bine înapoi la civilizație. Ea se află astăzi expusă în cadrul unei expoziții în clădirea Pentagonului.

Dacă armata austriacă nu ar fi abandonat așa de repede idea de armă cu aer comprimat și tehnologia pieselor interschimbabile ar fi ajuns din urmă folosirea acestei arme în cadrul armatelor lumii, poate că astăzi peisajul armelor ar fi arătat complet diferit.

Surse:

• https://en.wikipedia.org/wiki/Girardoni_air_rifle
• https://www.guns.com/news/2011/03/15/the-girandoni-air-rifle-deadly-under-pressure
• https://warfarehistorynetwork.com/2016/12/13/lewis-and-clarks-girandoni-air-rifle/
• https://www.defensemedianetwork.com/stories/the-girandoni-air-rifle/
• https://www.pyramydair.com/blog/2019/09/the-girardoni-repeating-air-rifle-of-1780/
• https://www.beemans.net/Austrian%20airguns.htm