Pușca-mitralieră CSRG Md. 1915 și armata română , de Baity Pera

Partajează

*Pentru o notă de parfum de epocă, între ghilimele vor sta termenii din instrucțiunile p.m.-ului din 1917 sau mărturiile din cărți vechi în grafia originală.

Elaborarea armelor automateși drumul spre mitraliere portabile

12 arme Gatling, cumparate privat de comandanți unionisti trag pentru prima dată în timpul asediului orașului Petersburg, Virginia 1864. Până la sfârșitul secolului XIX, mitraliere sistem Gatling sau Nordenfelt acționate manual participă sporadic în conflicte coloniale sau în razboaiele mecanizate între marile puteri. Rusia Țaristă adunase în ajunul războiului ruso-turc din 1877-1878, 400 exemplare Gatling în 8 baterii atașate artileriei. Exemplare rusești fabricate de Colt tronează astăzi în memorialul din Plevna. Gatling din dotarea turcă apară cu succes pasul Shipka în primele lupte din 1877. La distanță de angajare mică, în fața unor mase compacte de atacatori, mitraliere grele cu afet, tractate, sunt foarte eficiente. De dimensiunea unei piese de artilerie si scoțând fum intens de la pulberea neagră, erau ținte ușoare pentru tunuri pe care nu le puteau ajunge sau țintașii experimentați pe care nu ii vedeau. Mascarea și protejarea cuiburilor de mitralieră proprii va fi, de atunci, tot atât de importantă ca și descoperirea celor ale adversarului înaintea unui atac. Existând unii precursori, americanul Hiram Maxim este cel care fabrică în 1884 prima mitralieră automată practică ce recuperează energia de recul a glonțului tras pentru alimentarea cu un nou cartuș. Încingerea armei în operare este abordată de Maxim printr-un radiator de apă montat in jurul țevii. Toate țările bogate se grăbesc să adopte mitraliere Maxim, cumpără licențe și dezvoltă varinte proprii adaptate cartușelor moderne cu pulbere nitrocelulozică de calibru redus ale diverselor puști cu repetiție. Mitraliere încadrate în clasa grea și medie purtând numele Maxim sau nu, dar derivate, precum Vickers, MG 08 sunt foarte fiabile și robuste și luptă încrucișat în dotarea tuturor armatelor angajate în Prima Conflagrație Mondială, cu excepții precum cea austro-ungară cu Schwarzlose și armata franceză. Creditată cu primul cartuș modern Md. 86 8x51R (8mm Lebel), Franța îl va folosi în mitraliera St. Etienne Mle 1907 și în mai fiabila Hotchkiss M1897, evoluată în Mitrailleuse Automatique modele 1914 cu împrumut de gaze. Efective uriașe de tineri se găsesc împotmolite în propriile tranșee și sunt secerate de baraje de foc la fiecare asalt prin rețele
MMN Bucuresti, expo permanenta, Bucharest National Army Museum, uniform exhibit
de sârmă ghimpată către tranșee în zigzag. Aproape de liniile înaintate mitraliere inamice execută foc în anfiladă (de flanc). Supraviețuitorii fie așteaptă venirea lentă a mitralierelor medii și grele (până la 60 kg cu afet) cu servanți sau încearcă să mute, “să pună în bătaie”, mitraliere capturate improvizând o aparare împotriva contraatacului inamic ce vine din tranșeele sale de adâncime. Mitraliera ușoară daneză Madsen model 1902 cu pat, încărcătoare detașabile și bipod poate fi considerată prima pușcă-mitraliera produsă în număr mare înaintea războiului mondial. Preluată in 1904 de armata rusă, dotează unele unități de cavalerie, servanții descălecând pentru o instalare rapidă în poziție acolo unde era necesară acoperirea cu foc automat. Încă din 1903 taticieni francezi relevă slabele posibilități în ofensivă cu mitralierele contemporane și concluzionează că mitralierele „trebuie să învețe să se deplaseze”.

Dezvoltarea p.m. CSRG Mle.1915 Chauchatși producția modelului

Un comitet de artilerie din cadrul armatei franceze demarează în 1903 un îndelungat proces de prototipare pentru crearea de armament de infanterie semiautomat si automat la Atelierul de Construcții Puteaux. Din colaborarea căpitanului Jacques Louis Henri Chauchat, inginer al Școlii Politehnicie, și a maistrului armurier Charles Sutter, la arsenal sunt concepute 7 prototipuri de puști semiautomate si 6 puști-mitralieră calibrate pentru un nou cartuș 7x59mm de viteza inițială mare, proiectat de Chauchat. Cartușul Md. 86 Lebel aflat in dotare standard determină realizarea modelului 1911 de pușcă-mitralieră Chauchat-Sutter. Arma funcționează automat cu reculul lung al țevii, sistem inspirat de patentul inginerului maghiar R. Frommer și de J. M. Browning cu pușca semiautomată civilă Remington Model 8. Denumita oficial Fusil-Mitrailleurs C7 de Puteaux System C.S., la testele oficiale din noiembrie 1911 cepurile de închidere ale capului mobil se rup. La al doilea test din aprilie 1912, după tragerea a 1500 cartușe, uzura pieselor duce la cedare printr-o percuție cu inchizătorul neîncuiat.

Numit comandant adjunct al Arsenalului MAS St-Etienne, alături de controlorul de arme Sutter, îmbunătățește proiectul. 2 modele din ianuarie 1913 trag intensiv 2500 cartușe fără defecte majore. Riscul mare de deformare a încărcătorului din tablă ambutisată nu îngrijorează întrucât rolul scontat de armata franceză rămâne deocamdată unul static de defensivă și nu de suport al infanteriei în mișcare. Neavând potențialul defensiv al mitralierelor medii-grele se comandă doar o preserie de 188 de C7 Md.1913. Acestea vor fi utilizate abia spre sfarșitul lui 1914 la înarmarea escadrilelor aviației franceze pentru primele lupte aeriene din istorie. Greutatea mult mai mică a armei C7 scuza cadența mică și precizia inferioară mitralierelor medii-grele. Departe de entuziasmul inițial, în august 1914, statul major francez are probleme în gestionarea ofensivei germane prin Ardeni. Francezii foloseau un sistem de comandă rigid și centralizat unde comandanții de plutoane și companii așteptau curierul pentru ordine ce nu se adaptau rapid cu situația tactică. Comandantul șef, generalul Joseph Joffre, ordonă ofensive locale în cadrul “Bătăliei Frontierelor” dar nu are o imagine bună asupra dinamicii trupelor inamice. Lângă satul Rossignol francezii în marș sunt surprinsi de o poziție întărită germană si valuri successive de asalt la baionetă se consumă în fața mitralierelor și tunurilor cu tragere rapidă apoi artileria anihilează francezii refugiați în sat, unitățile suferind mortalitate de până la 70% – 22 august 1914 ziua cea mai sângeroasă din istoria armatei franceze. Stabilizându-se frontul nu departe de Paris, aliații constată că se pot face doar cuceriri vremelnice de ordinul kilometrilor cu mari pierderi de vieți și armament individual. Mitraliera principală franceză, St-Etienne Mle 1907, este complicată și se blochează mai des decât “Spandau” Mg 08 germană pe care germanii o concentrează în număr mai mare. Hotchkiss Mle 1914 este o arma de calitate însă are dezavantajul de a fi produsă privat și se va impune numeric abia din 1916. Sub focul inamic, mitralierele grele îndeplinesc cu dificultate dezideratul tacticienilor francezi care afirmă acum: „(…)la section de mitrailleuse, à laquelle manque la capacité offensive résultant du mouvement en avant, ne peut agir qu’en liaison intime avec l’infanterie dont elle est l’auxiliaire”. „L’infanterie doit marcher et tirera pour marcher, la mitrailleuse doit tirer et marchera pour tirer” (Secția de mitraliere, căreia-i lipsește capacitatea ofensivă rezultată din avansare, nu poate acționa decât în directă legătură cu infanteria căreia-i este auxiliară. Infanteria trebuie să avanseze și va trage pentru a avansa, mitraliera trebuie să tragă și va avansa pentru a trage” Mitraliera ușoară Hotchkiss Mle. 1909 (mitrailleuse portative modele 1908/13 în nomenclatorul francez) este fiabilă, cântărește 13 kg dar puține exemplare ajung în dotare și firma privată va fabrica majoritar în Marea Britanie. Pentru a oferi armatei franceze superioritatea unui foc automat mobil, generalul Joffre are la îndemână mitraliera C7 Chauchat-Sutter proiectată și realizată în sistemul de stat, astfel ca programul “fusil mitrailleur” demarează. Pentru a ajunge în dotare urgent și a evita un eventual cost mare de fabricație precum la Madsen sau Lewis Md.1912 (mai scumpă decât mitraliera medie Vickers) C7 este total reproiectat. Controversată, după cum vom vedea, se naște o pușcă-mitralieră revoluționară, avangardistă prin procedeele de fabricație iar în materie de mânuire și tactică a fost o pușcă de asalt avant-la-letre. Cu industria angrenată în efortul de război doar piesele esențiale (culată, țeavă ș.a.) se uzinează prin metodele tradiționale (strunjire, frezare etc.) din oțeluri de calitate, restul trebuie să se integreze în unități industriale mai slab dotate tehnic și fără experiența preciziei din industria civilă. Condusă de Paul Ribeyrolles, firma de biciclete Gladiator, cu ai săi subcontractori, are know-how pentru ambutisare, ștanțare, sudură și nituire, procedee inedite în fabricarea armelor.

Înțelegerea dintre stat și fabricantul contractat Gladiator presupune livrarea de către stat de țevi pentru prima comandă de 50 000 de arme. Cele 103000 țevi (2 de fiecare automat +3%) trebuie să fie uzinate la MAS și arsenalul Chatellerault. Țeava este calculată la lungimea țevii muschetonului Berthier dar din rațiuni de economie, cu prioritate, s-au scurtat țevi de pușcă Berthier 07/15 rebutate și țevi de pușcă Lebel recuperate dar umflate la gură prin tragerea cu țeava obstrucționată. Organizată în timp record de Ribeyrolles, producția la Gladiator folosește mână de lucru feminină și uzinează din oțeluri slab tratate și metale mai slabe piese cu control dimensional și toleranțe sub standardul tradițional. Conceptul era și el nou, această pușca-mitralieră nu era proiectată să reziste un ciclu de viață de 50 de ani precum pușca Lebel sau revolverul model 1892 (vezi anca.com.ro iulie 2017).

Arma este adoptată oficial sub denumirea de “le Fusil Mitrailleur 1915 C.S.R.G.”unde “C.S.R.G.” sunt acronimele celor implicați: domnii Chauchat, Sutter, Ribeyrolles și firma Gladiator. Producția va atinge un record de 13500 ex. intr-o lună, media lunară pe durata intregii fabricații a fost de 6100 bucăți și încă 2 firme franceze o asimilează și o produc în serie mare. P.m. CSRG md.1915 este cea mai fabricată arma automată a primei conflagrații mondiale, cifra totală variază de la 225 000 la 400 000 bucăți din noiembrie 1915 până în noiembrie 1918, când războiul va fi adus puști mitralieră mai performante precum Browning BAR M1918 și inaugurat pistoalele mitralieră Villar-Perosa sau Bergmann MP18. P.m.-ul CSRG echipează numeroase armate în cursul războiului și în conflicte succesoare spre exemplu Belgia, Finlanda, Grecia, Italia, Polonia, România, Rusia, Serbia, Spania SUA folosite sporadic până în deceniul 6 al secolului trecut. În 1918 arma este prevăzută cu un ascunzător de flăcări la gura țevii și primește o miră de vizare specială pentru angajari antiaeriene, modelele fabricate anterior fiind modificate conform. În anul 1920 se prevăd piese suplimentarea pentru protecție: un capac pentru locașul încărcătorului, un manșon mobil pentru găurile de răcire și un capac pentru fereastra de evacuarea a tuburilor trase. Arma va fi folosită vreme îndelungată în armata franceză, deși depășită odata cu intrarea în dotare a p.m.-ului Chatellerault M24/29, rămâne a fi utilizată cu miile și în cel de-al Doilea Război Mondial.

Dotarea unităților și organizare tactică

În decembrie 1915 la școala de mitraliori de la Maisons-Lafitte ajung primele p.m.-uri și infanteriștii “fantasines” selectați. Sub supravegherea generalului Joffre se pun la punct echipele formate din 2 servanți și echipamentul: trăgătorul cară într-o raniță specială 16 încărcătoare și la brâu în 2 patrontașe semilună câte 2 incărcătoare plus arma scurtă secundară în toc. Servantul improspător îl urmează cu un număr mare de cartușe împachetate. Împreună trebuie să care 40 kg de echipament ceea ce se dovedește prea mult. În ianuarie 1916, la școală, se reduce numărul încărcătoarelor purtate de trăgător la 16 și se statutează în primul document de familiarizare a trupelor: “Instruction provisoire sur le fusil mitrailleur modèle 1915” din 1 februarie 1916, document ce va fi amendat periodic. Arma este disponibilă de la 1 martie 1916 în unitățile franceze și participă activ la gigantica bătălie de la Verdun. Concentrația scontată este de 8 arme per companie (2 pentru fiecare secție- pluton) și 4 de escadron de cavalerie și procesul se realizează integral pentru toate unitățile combatante până în noiembrie 1917. La finalul războiului dotarea ajunge la 3 p.m.uri de secție- 12 de companie. În ceea ce privește componența echipelor de foc acestea evoluează numeric pentru a distribui mai bine greutatea muniției, astfel: în vara lui 1916 la Somme echipa crește la 3 oameni adăugând al 2-lea servant împrospător. În septembrie 1917 echipa primește un caporal coordonator iar in octombrie 1918 echipa crește la 5: caporalul și tragătorul cu pistoale și 3 împrospători din care primul poarta mai multe încărcătoare și la centura pistol iar ceilalți 2 sunt înarmați cu carabine/muschetoane, trăgătorul nemaipurtând asupra sa decât 3 încărcătoare. În toate configurațiile teoretice muniția purtată este de aproximativ 1000 cartușe din care peste jumătate erau gata de tragere introduse în încărcătoare. Toate acestea, susținute de o școlarizare și un antrenament repetat, formau veritabile echipe de șoc indispensabile companiilor. Coordonarea și colaborarea asigurau succesul, dar și unul singur din echipă rămas în luptă trebuia să continue tragerea. Pe cât posibil trupa primea și ea instrucție cu noua armă avându-se în vedere mortalitatea mare în special în atacul pe batalioane de asalt. Servanții desemnați se selectau dintre cei mai buni în companii și purtau semne brodate distinctive de „fusillier mitrailleur” sau chiar și insigne „brevet de tir”.

Arma în luptă, neajunsuri

Armă inovativă ce necesita o deservire atentă, după cum vom vedea, cu destule compromisuri constructive și unele defecte de design, p.m. CSRG Md1915 își intră în pâine repede și tranșeele frontului de Vest scot la suprafață neajunsurile armei. Spre sfârșitul lui 1916, Generalul Petain primește de la regimentele combatante rapoarte. Reiese că 2/3 blocaje se datorază încărcătoarelor. Din tablă ambutisată subțire, încărcătoarele se deformează și în pumnul strâns darmite lovite la aruncarea pe burtă. Pentru că servantul împrospător nr.1 trebuie să știe câtă muniție mai are încărcătororul, pentru a-i oferi trăgătorului rapid un încărcător plin, acestea sunt prevăzute cu mari decupări prin care mizeria întră ușor. Instrucțiunea scrisă în multe limbi, inclusiv română, spune că în poziția culcat servanții trebuie să ferească încărcătoarele de sol, așezându-le peste rucsaci. La fel, odată golite, încărcătoarele nu ar trebui scăpate ci așezate grijuliu pe saci – greu de aplicat pe câmpul de luptă. Marea conicitate și rama cartușului Md.86 ce impun forma incomfundabilă dar incomodă a încărcătoarelor-semilună aduce și ea poticneli în alimentare, de aceea soldații gresează ridicătorul și arcul din încărcătoare, în instrucțiuni se va prevedea ungerea “potrivită și peste tot” (i). Arcul lung din încărcător se decălește și deformează necesitând înlocuire. Preventiv soldații nu încarcă la maximul de 20. Arma funcționează pe baza reculului lung al țevii și închizătorului, altfel un sistem fiabil, înseamnă mase în mișcare ce induc trepidații. Coroborat cu muniția puternică, în foc automat avem un recul simțit vârtos.

Cutia închizătorului se prelungește mult în partea posterioară conținând arcurile reducătoare și acoperă patul ce practic nu are obrăzar. O eroare pe care soldații o fac la început este de a-și sprijini obrazul într-o poziție obișnuită în prelungirea țevii ceea ce poate fi rău pentru măsele. Nu, în instrucțiuni și la școală se stabilește o poziție aparte: “El ia o poziție care să ușureze punerea în bătae, cu corpul cu totul oblic față de axul puștei, sprijinindu-se pe ambele coate”(i) astfel evitând contactul cu capătul cutiei închizător. Evacuarea spre dreapta sus a tuburilor trase a impus deplasarea aparatelor de ochire decalat pe stânga armei. Bipodul (crăcanul) armei a fost criticat pentru că nu oferea stabilitatea unei mitraliere. Instrucțiunile explică “Pușca-mitralieră este o armă care nu are aceiași fixitate ca și mitraliera, deoarece în timpul tragerei se întâmplă ca să se deplaseze puțin linia de ochire, ceiace necesită din partea trăgătorului readucerea acestei linii asupra obiectivului vizat”. Cadența nu foarte mare de tragere, în ciuda greutății mari a armei (raportata la p.m.ul de azi) face totuși ca la tragerea automată să se poată păstra focul în obiectiv. De altfel efectul produs de glonțul 8mm Lebel nimerind în țintă este mai mare decât al unui pistol-mitralieră, un plus deloc neglijabil. Un defect, exagerat în povestiri de-a lungul timpului, este legat de tragerea susținută la foc automat atunci când arma se încinge prea mult. În jurul și de-a lungul țevii mobile de oțel este montată o cămașă de aluminiu cu striații- un radiator de răcire pentru această țeava proiectată inițial pentru pușcă cu repetiție. Țeava cu manșonul de aluminiu cu un coeficient de dilatare mare se va gripa după o anumită temperatură în interiorul carcasei de oțel în care oscilează. Aceasta aduce blocarea armei până la răcire-contractarea sub diamentrul interior al carcasei țevii. După cum explică video cu un exemplar în mână dl. Ian McCollum de la Forgotten Weapons, astfel de situație nu este una obișnuită, pentru a se produce probabil trebuie trase sute de cartușe consecutiv. „Tragerea fără întrerupere se execută numai în momente de criză și asupra obiectivelor cari sunt foarte vulnerabile (…)În rezumat pușca-mitralieră nu este o mitralieră și nici nu trebuie întrebuințată ca atare: ea este o armă cu tragere extra-rapidă, foarte ușoară, foarte mobilă, foarte ușor de ascuns, putând fi întrebuințată mai ales ziua, pentru a trage la distanțe eficace pentru lupta infanteriei.” (i).

Caracteristici tehnice ale p.m. CSRG Md.1915

  • denumire oficială în Franța și România: pușca mitralieră model 1915 (C.S.R.G.)
  • calibru: 8mm, 4 ghinturi cu înfășurare spre dreapta cu pas de 24 cm
  • muniție: primul cartuș “fără fum” model 8x50mmR (8x51R clasificare C.I.P.) cunoscut și ca 8mm Lebel, în broșura românească 1917 este cartușul francez 86 D, glonț de 12,8 g (198 grains) vârf spitzer ascuțit alamă, 3 g (46 grains) nitroceluloză BN3FD
  • încărcător: detașabil, tablă ambutisată de 0,6 mm, capacitate 20 cartușe
  • lungime: totală 1070 mm (1170mm pentru modelele modificate din 1918 cu frână la gura țevii), țeavă 450 mm, linie de miră 570 mm
  • greutate: fără încărcător 8,870 kg / 9,100 kg cu tocul de transport , 9,800 kg cu încărcătorul plin montat fără toc
  • înălțător: cu reglaj cursor de la 200m la 2000m, bătaie maximă 2000m, distanța eficace 200m cadență teoretică: 250 lovituri/min, cadență practică (“iuțeala de tragere” (i)) cu schimbare de încărcătoare funcție de antrenament 140– 180 lovituri / min
  • viteză inițială cartuș 630 m/s
  • energie inițială 225 kgf
  • penetrare/perforare: 50 cm în pământ, 40 cm scândură de brad de la 400m, 1 mm de placă oțel crom la 400m.

Din completul p.m. fac parte accesoriile așezate într-o trusă: sacul-etui din doc cu piele, 1 vargă (vergea) din 3 bucăți, 1 pensulă de curățire înșurubabilă pe vergea, 1 pensulă
curățire manșon țeavă și închizător, 1 vargă cu urechi pentru cârpă (câlți) înșurubabilă, 1 “trăgător”(extractor) de tuburi, 1 cârlig-șurubelniță Hotchkiss, 1 “pompă” sticluță cu ulei și una cu petrol, 1 răzătoare a piuliței țevii.

Caracteristici generale constructive ale p.m. CSRG Md.1915

“Armă cu încărcare și tragere automată sau cu foc continuu” / pușcă mitralieră funcționând după reculul lung al țevii are o pârghie selectoare cu 3 poziții: siguranțare, “lovitură cu lovitură” și foc continuu. Răcirea este cu aer, țeava inconjurată de un radiator concentric de aluminiu striat-cu aripioare de răcire acoperite de un tub de oțel prevăzut cu găuri “ tubul țevii al manșonului călăuză”(i) Manșonul călăuză se continuă spre spate prin tubul închizător ce are montat lateral stanga sus înălțătorul și decupat lateral dreapta sus o fereastră de aruncare a tuburilor cartuș. Jos tubul închizător prezintă “șanțul de alunecare” permițând alimentarea. La partea posterioara în tub se înșrubează dopul de sprijin pentru arcuri. Montura este o parte fixă a armei peste care se așează manșonul călăuză și de care se prinde patul. Între cei 2 pereți ai săi robuști se prinde montura-mecanism de dare a focului și suportul și piedica încărcătorului, este lagăr pentru axe și suport pentru crăcană și pentru mânerul – ulucul de mânuire față. De montură se prinde și cureaua armei. Mecanismul de dare a focului este și el cuprins într-o montură ce are rol si de maner de pistol cu gardă trăgaci. Țeava este fixată de cutia închizătorului prin “ghivint” – filet. La partea anterioară se află piulița țevii cu interior convergent pentru creșterea. Cutia inchizătorului prezinta frezări pentru umerii de sprijin ai cepilor capului mobil atunci când sunt zăvorâți. Închizătorul conține capul mobil format din cepurile de zăvorâre, aruncătorul cu arc, extractorul și cepurile de manevră și este găurit longitudinal pentru instalarea percutorului. Arcul reducător al închizătorului este și arc de percuție. Cu excepția țevii, închizătorului și manșonului se observă economia de piese uzinate prin frezări multiple din prefabricate mari. Piesele sunt in general de mici dimensiuni prinse cu organe de asamblare și fără rol multiplu.

Datorită construcției, orificiile prin care mizeria poate intra în armă sunt numeroase: în montură la partea inferioara, prin decupările mari ale încărcătorului, prin găurile manșonului călăuza spre țeavă. Aspectul exterior al armei este brut chiar în comparație cu arme automate grele contemporane și va fi fost frustrant pentru trupe născute în “la belle Epoque” obișnuite cu produse industriale cizelate estetic și nu doar funcționale. Patul de lemn nu are talpă și este de multe ori nefinisat în zona de sprijin spate. Crosele pistoletului si rama trăgaciului nu sunt nici ele elegante. După un secol, brunajul exemplarelor rămase este de multe ori șters integral și scoate în evidență urme de prelucrări. Toate ne aduc aminte de Stenul britanic sau variantele de Volkssturmgewehr. Forma pistoletului spate, al ulucului față pentru mâna stângă și piedica încărcătorului ce poate fi acționata de mâna stângă fără a lua mâna de sprijin de pe uluc arată o bună intuiție a proiectanților despre dispunerea bună pentru tragerea din mers de la șold. În dotarea trăgătorului intra și un toc de arma pentru transport atunci când nu se preconiza tragerea și un pistol semiautomat ținut în toc la centură. În dotarea franceză, adiacent CSRG, era excelentul pistol semiautomat Ruby, dar alte armate au folosit alte arme inclusive revolverele lor din dotare – Marea Britanie sau SUA.

Românii în conflictul mondial, armamentul automat și pușca-mitraliera model 1915 CSRG

După ce rușii încheie ofensiva victorioasă Brusilov in mai-iunie, România va începe războiul printr-o mobilizare, apreciată ca eficace, chemând sub drapel între 27 și 28 august 1916, 658 088 oameni ce ajungeau la 833 601 împreună cu părți sedentare și întreprinderi militare. La o populație a României Mici de aprox. 7,9 milioane, gradul de mobilizare a fost foarte mare, de 10,56%. Infanteria dispunea de 413 mitraliere de camp si 161 de poziție pentru cele 365 batalioane pe când cavaleria avea în dotare doar 40 mitraliere pentru cele 104 escadroane. Mitralierele erau in majoritatea lor Maxim Md.1910 românesc pt cartușul puștii principale 6,5x53R. Pentru nivelul anului 1916, având în vedere oponenții, cu toate eforturile reale depuse pentru achiziții, concentrarea de armament automat era total insuficientă. Cauza principală era dependența totală de importuri – greu de obținut în moment de conflict în lipsa unei industrii locale care să fi asimilat în producție mitraliere. Din nefericire, situația era similară în cazul majorității categoriilor de armament iar structura de comandă era afectată de insuficiența mijloacelor radio. În Transilvania inamicul dislocase încă din octombrie 1914 trupe ce aveau 1379 mitraliere. Armatele române trebuiau sa avanseze sau să apere 1500 km de graniță, cel mai lung front al Europei. În scurt timp Puterile Centrale reușesc să opună armatei române o forță dublă militară. Înfrângerii suferită din partea bulgarilor ajutați de germani și turci în Cadrilater, coordonați de von Mackensen I se adaugă dislocarea rapidă cu ajutorul căii ferate de întăriri în Transilvania pentru contraofensiva lui Falkenhayn. Întreaga armată română se pregătește de o retragere metodică ce ar fi trebuit să macine inamicul până la venirea iernii stabilizând frontul pe crestele carpatine. În lupte grele precum la Brașov avem exemple dureroas: flancarea unei companii a Reg. 24 infanterie ce rezistase de-a lungul căii ferate de lângă gara Bartolomeu. In zorii zilei 2 mitraliere austro-ungare infiltrate în gară reusesc foc de flanc în timp ce soldați germană arunca din spate grenade masacrând întreaga trupă. “Diviziile inamice erau mai mobile ca cele românești fiind constituite numai pe 3 regimente. Deși cu efective mai mici, ele erau dotate cu o putere de foc mult superioară, (…) 54 mitraliere de regiment” (iv)– câte 6 mitraliere aveau cele mai dotate regimente române, câte 2 de batalion. Cu grenade puține, în fața unor unități bine dotate (mai ales vânători de munte), românii rezistă in pasul Oituz, pe Valea Prahovei, Rucăr-Bran și Valea Oltului, armamentul automat capturat fiind folosit cu succes. Însă trupe germane proaspete reușesc să învingă pe Valea Jiului și trec Carpații ceea ce face ca trupe române instalate în alte culoare carpatine să trebuiască să apere Oltenia și Muntenia. Avantajul tehnic se dovedește hotărâtor în luptele în camp desfășurat. “Cu ce voinicie a luptat Divizia I de cavalere dincolo de Olt, în zilele de 6,7,8 și 9 Noembrie (…)Escadroanele noastre s-au aruncat în foc cu o frenezie extraordinară. Au șarjat ca pe vremea lui Murat! Dar Nemții luptau altfel. Cavaleria lor avea tunuri blindate, mitraliere, puști mitraliere și soldații descălicau, luptând ca infanteria, neaventurându-se nici odată în șarje inutile. Vă închipuiți ce surpriză a fost pentru noi, când cavaleria lor rămânea instalată după orice obstacol și secera cu mitraliere lor, escadroanele noastre, care luptau încă ca pe vremea lui Napoleon”(vii), autorul pomenind mai departe memorabila șarjă de la Robănești. Un ajutor important începe să vină în octombrie prin Misiunea Militară Franceză, printre primele categorii întărite fiind aviația cu 100 de aparate moderne cu mitraliere și instructori și piloți pentru escadrile mixte româno-franceze. La sfârșitul lui noiembrie se desfășoară marea bătălie de la Neajlov, demarată cu succes sub comanda generalului Prezan însă nefericita capturare a planurilor românești restabilește situația în favoarea mai puternicelor trupe inamice. Trupele române evită încercuirea, Bucureștiul este evacuat însă toata retragerea din Carpații Meridonali până spre Moldova aduce pierderi importante omenești și de material. O cauză contributivă la dezastrul anului 1916 este ajutorul insuficient rusesc, de multe ori refuzându-se sprijinul, alteori unitățile ajunse fiind inferioare tactic precum unități căzăcești fără artilerie și chiar mai prost echipate cu armament automat. După lupte grele în zona Mizilului, trupele româno-ruse se retrag pe liniile întărite din pasul Oituz și din munții Vrancei de-a lungul râului Putna până la Siret, apărând ceea ce mai rămăsese sub guvernare românească, 1/3 din teritoriul României Mici, o poziție de pe care nu vor da înapoi. Anotimpul rece, supraaglomerarea, igiena si lipsuri în aprovizionare favorizează răspândirea tifosului exantematic și a febrei recurente afectând o armată ce pierduse deja 250 000 soldați. Programe de igienizare și spitale unde doctorii și asistentele franceze mor alături de bolnavi reduc epidemia. Concomitent prin porturile țariste de la Oceanul Înghețat venea armament cumpărat preponderent din Franța. Din dotarea inițială, exceptând capturile, armata pierduse 364 mitraliere. Pe parcursul primelor luni de război, prin Vladivostok au sosit lent 266 mitraliere franceze Chattellerault (St-Etienne) Mle.1907 și Hotchkiss Mle.1914, alături de alte categorii de armament stringente ritmul este departe de promisiunile premergătoare angajării în conflict. Eforturi mari se depun pentru recepționarea de echipament cumpărat de la ruși și aliații vestici variind de la batiste, săpun și bare pline de oțel la baloane întrucât în “Triunghiul morții” lipseau până și materiile prime. Din documentele generalului Coandă reiese încetineala cu care Rusia Țaristă a livrat efectele complete pentru 200 000 trupă contractate și blocajele survenite pe cale ferată pentru armamentul vestic. Vintila Brătianu înființează un minister al materialului de război și cu sosirea iernii tot mai mult armament modern sosește pe calea lungă din Arhanghelsk, Antanta apreciind la justa valoare importanța frontului de pe Siret. Armata a 2-a ține frontul cu câte 3 mitraliere de batalion concentrația dublându-se spre sfârșitul lui martie. In acest timp Armata I se reface. Misiunea Militara Franceza condusa de Generalul Henri Mathias Berthelot cu până la 1500 ofițeri, armurieri și specialisti are meritul de a școlariza ostașii cu noul armament și tacticile aferente. “În fiecare regiment s-au înființat toate școlile trebuincioase sub conducerea ofițerilor francez, dar sub ordinele și supraveghierea comandantului roman. S’au înființat școli de mitraliere,de puști-mitraliere, de granate, școli de semnalizare, de telefoane, de cadre, de patrule, de tragere, de cercetași, de observatori.” (v)

Probabil istoria m.m. CSRG Md.1915 în armata română începe cu o adresa din 7 martie 1917 de la Berthelot către șeful statului major C-tin Prezan, anunțând apropiata sosire a unui prim lot de 500 puști-mitraliere franceze. Lotul sosit în România era însoţit de patru militari francezi cu rol de instructori, conduşi de locotenentul Felix Boyet. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea, într-o primă fază, în perioada 5 mai – 31 iulie 1917, în şcoala de instrucţie înfiinţată în localitatea Sodomeni, lîngă Paşcani, unde se efectuau cursuri de instruire cu o durată de 15 zile. Primele trei serii trebuiau să pregătească instructori pentru şcolile divizionare. După formarea acestora, iniţierea în folosirea puştii-mitralieră se făcea la şcolile din cadrul diviziilor şi regimentelor, şcoala centrală organizând doar cursuri de perfecţionare în domeniu, cu o durată de trei zile pentru comandanţii de regimente, batalioane şi companii. O mărturie privind zelul militarilor români de a deprinde mânuirea acestei arme o avem de la generalul Constantin Dragu. Un căpitan francez, instructor la şcoala de pe lângă Divizia 13 infanterie, fiind întrebat cât timp este necesar pentru un ciclu de instrucţie, a răspuns că minim 20 de zile deşi, oficial, se acordaseră 15 zile. După numai 10 zile, ofiţerul francez le-a spus, cu mare bucurie, camarazilor români:„Misiunea mea este îndeplinită, soldaţii dumneavoastră se aseamănă de minune cu ai noştri şi sunt mai îndrăciţi poate în a prinde instrucţia”. (ii) Trupa și ofițerii este probabil încântată: “S’a început tragerea cu arma, cu mitraliera, cu pușca-mitralieră, cu grenadele, tragerile cu artileria, dându-se alocații de cartușe peste suficient (..)Fiecare regiment de infanterie are cel puțin de 6 ori mai multe mitraliere azi, decât a avut la începutul campaniei; are aproape o sută de puști-mitraliere, de unde la început nu avea nici una” (v) Practic se tinde spre o dotare de 96 p.m. de regiment câte 8 pentru fiecare companie, câte 2 de pluton. La Tipografia Serviciului Geografic al Armatei Iași se tipărește broșura “Instrucțiuni provizorii asupra descrierei Puștei-mitralieră Model 1915 (C.S.R.G.) și mitralierei portativă Hotchkiss / Întrebuințarea tactică a puștilor-mitraliere”. Broșura traduce metodologia de utilizare a p.m.-ului din versiunea franceză de până în septembrie 1917 cu trăgătorul și 2 servanți-împrospători. Alături de p.m. se pare că nu au sosit pistoale semiautomate Ruby, trăgătorul și primul împrospător având în tocuri arme secundare scurte din dotare obișnuită și al doilea împrospător pușca sau carabina regimentului. “Pușca mitralieră este servită de 2 oameni: 1 trăgător și 2 împrospători. Acești oameni trebuesc aleși din cei mai voinici, mai deștepți cu vederea foarte bună și buni trăgători. Trăgătorul și cei 2 împrospători primesc aceiași instrucție. La nevoie unul singur trebue să poate întrebuința arma” (i) Broșura și instrucția primită au în vedere 2 situații, tragere în defensivă și în ofensivă. În ofensivă “primul val de trupe de atac fiind însărcinat în principiu cu luarea în stăpânire a terenului răsturnat de artilerie, pușcașii-mitraliori vor merge cu acest val. De îndată ce primele valuri sunt oprite, pușcașii-mitraliori asigură posesiunea liniei înaintate.” Se crează mici unități de șoc pentru care se insistă cu instrucția “Colonelul (..) veghează deci ca pușcașii să se exerciteze în timpul perioadelor de liniște si că atunci să se procedeze la tragerea câtorva cartușe. Exercițiile de tragere se fac în prezența tuturor(..) este inadmisibil ca dispariția unui pușcaș, să atragă după sine neîntrebuințarea armei ; toți gradații și cel mai mare număr de oameni trebuie să fie exercitați la întrebuințarea puștei-mitraliere ; orice armă neîntrebuințată prin scoaterea din luptă a servantului ei, trebuie îndată luată și servită din nou ; portul puștei-mitraliere trebuie să fie considerat ca o cinste, după care fiecare trebuie să alerge.” (i) După modelul francez, pușcașilor-mitraliori li se brodează ca semn distinctiv un p.m. C.S.R.G. însă fără ghiuleaua de grenadier a infanteriei franceze.

Anticipând faptul că și în regimentele române, p.m.-ul va fi o armă râvnită, broșura spune că “ pușcașul trebuie să știe că încredințându-i-se o armă nouă, deosebit de puternică, este considerat ca un soldat de frunte” cerându-i-se “inițiativă, o activitate și la nevoie mult devotament și sacrificiu.” (i)

Referințe despre utilizare în luptele armatei române, folosire ulterioară

Memorialistica de război arată impresiile ostașului român echipat acum unitar cu mască de gaze, cască M15, grenade și sprijinit de armament automat și noi piese de artilerie.“Eram cu toții plini de speranțe, că de astă dată la chemarea ce se va face, soldatul român va arăta ce poate și că nenorocirele ce s’au abătut asupra noastră în partea I-a a campaniei, nu erau din pricina soldatului și a ofițerului, ci a lipsei de pregătire în tunuri, mitraliere, munițiuni și mașini de război” (v) Speranța eliberării regatului este știrbită de evenimentele din Rusia începute în februarie 1917 ce culmină cu abdicarea țarului, la nord de frontul românesc apărând primele fraternizări speculate de trupele germane. Guvernul socialist rus depune eforturi pentru păstrarea coeziunii și pregătește o nouă ofensivă cu ministrul Kerensky. O mare concentrare de trupe există și pe frontul românesc. În iulie, după ce rușii lansează costisitoarea ofensivă în Galiția, trupe româno-ruse preiau inițiativa la Mărăști, ofensiva este un succes în special în sctorul Armatei a 2-a române însă aproape concomitent germanii reușesc să spargă frontul în Galiția. Predările în masă de către soldații bolșevizați fac ca germanii să avanseze rapid 240 km până la râul Nistru amenințând Cernăuțiul. Aceast context și defecțiuni ruse majore care riscau flancarea trupelor române opresc ofensiva de-a lungul râului Putna. Până în 9 septembrie se desfășoară defensiva de la Mărășești și Oituz. Pe măsură ce trupele imperiale se bolșevizează și se retrag sau se predau inamicului, armata I și a 2-a română preia întregul efort împotriva celor 2 ofensive ce împreună de la S și de la V încercau să prindă românii în clește. După împrăștierea unor unități rusești în urma unui greu bombardament de pregatire, divizia a 5-a română opune prima rezistență la Cosmești la începutul a 29 de zile de luptă în zona Mărășești.

“În ziua de 6 August ora 5.30 dimineața inamicul deschide un violent bombardament de artilerie, bătând sectorul companiei în spate și șoseaua Panciu ocupată de noi (…)Las ca primul val să se apropie de poziția companiei mele până la 100 m, când îi văd bine.Hotărăsc mitralierele și toate puștile mitralierecari să tragă (..)Deschid un foc cu toată linia, ce durează cam 5 minute. În acest moment aud vaete a inamic, ceeace însemnează că focurile au nemerit bine(..)cer ca să plec la contraatac, pentru ca inamicul să nu aibă timp să fortifice poziția.(..)Pleacă primele valuri din batalioanele 1 și 2, având fiecare val câte 2 puști mitraliereși 1 piesă mitralieră pentru a avea cât mai multe focuri.

Urmează valul al doilea, apoi la 50 de pași valurile de întărire.Înainte de a pleca ultimul val de întărire din poziție au început să sosească prizonierii” lt. A Teodorescu comandant compania 3 din Reg. 39 infanterie, lupta de la Panciu,(vi)“Bombardamentul a durat peste 3 ore și a rupt toate rățelele de sârmă, a astupat șanțurile, a retezat copacii, iar la ora 11 când infanteria dușmană pornea la atac, cam în fugă, crezând că nu va găsi nici un apărător în față-li, e retezată de focul secerător al mitralierelor noastre, al puștilor mitraliereși al armelor voinicilor noștri”(v)

“Apropiindu-mă de parapet și privind în direcțiunea inamicului, văd destul de bine cum valurile lui de asalt escaladau rânduri după rânduri parapetele și se formau pentru a începe înaintarea la atac. Artileria noastră, atât cea din sector, cât și cea din sectoarele vecine, începe tragerea de contrabaraj. Puștile, puștile mitraliere și mitralierele noastre trăgeau la disperare, încât nu se mai auzea nimic. Era un adevărat infern.” (vi) “Deodată, la un semn dat, valurile porniseră la atac(..)valuri după valuri, cât vezi cu zarea, pe întreg frontul, înaintau fără a ține seama de nici o pedecă. După câteva clipe, strecurați printr’un potop de plumbi, ne văzurăm aproape de creastă. La 20-30 de pași de vârful cotei fu o mică zăbavă. Inamicul făcea un baraj de granate, înspăimântător(..)câteva mitraliere deale lor, flancate, făceau mari ravagii (..)încă un iureș, atât de scump și greu, și-a noastră fu poziția! (..)Câteva mitraliere deale noastre, ajunse deasupra îi puse pe goană. (..)Fuse un vaier și un carnaj pe care nici o pană nu le-ar putea reda(..) Și-acum îl văd pe soldatul Furtună, sdrobit de o granată, cum cade și acărui vorbă, cea din urma, fuse: “ eu mor frate Dumitrașcu, na pușca-mitralieră în seama ta.” slt. Ion Spiridon Reg.1 Roșiori pe Jos , Grozești 13 august 1917 (iii)

Problemele rezultate din utilizarea puştii-mitralieră în timpul bătăliilor din vara anului 1917 sunt prezentate în Ordinul Circular al M.C.G din 18/31 august 1917 în care este semnalată pierderea, în timpul luptelor, a 387 de astfel de arme. Se opina că numărul mare de pierderi se datora în parte neglijenţei, precum şi faptului că nu soldaţii nu înţeleseseră înţeles îndeajuns utilizarea puştii-mitralieră: „Într-adevăr puşca-mitralieră pare a fi considerată mai mult ca o armă individuală pe care cel ce o poartă se crede îndreptăţit să o arunce în toiul luptei, ţinând seamă numai de comoditatea lui personală şi nu ca o armă a unităţii, folositoare tuturor şi, prin urmare, de care toţi la rigoare trebuiau să răspundă şi să se îngrijească […]. Se va atrage în special atenţia asupra faptului că puşca – mitralieră este în realitate arma companiei căreia îi este afectată şi nu a individului ce o poartă şi că, prin urmare, toţi sunt datori să o salveze la ocazie, aşa cum servanţii unui tun sau ai unei mitraliere sunt obligaţi să salveze piesele pe care le deservesc. Este inadmisibil ca dispariţia unui puşcaş-mitralior să atragă după sine neîntrebuinţarea armei sale. Orice armă al cărei puşcaş-mitralior fost scos din luptă va fi deîndată ridicată şi utilizată din nou. Portul puştii-mitraliere trebuie să fie râvnit de oameni şi considerat o onoare”. (ii) În ciuda unei ponderi mai mari numerice a unităților combatante ruse, armata română este pusă de multe ori în dificultate de aliați cuprinși de “morbul revoluției”.

Excepții notabile fac unitățile basarabene: divizii precum a 15-a la Momâia- Mărăști a 14-a și a 15-a ruse la Muncel-Mărășești ce luptă hotărât.
În bătălia de la Oituz, în munte, armata a 2-a apără pentru a 3-a oara culoarul de trecere. De aici avem această mărturie:” Vânătorii de munte se desfășoară pentru atac, pe malul stâng al Trotușului, apoi intră în râu, cu apa până la piept, ofițerii în frunte, și într-o tăcere de mormânt, în șiruri strânse, ca pentru parada, trec cu toții despicând apa, pe malul drept și înaintează la luptă aprigă.

Apa rece a Trotușului le-a luat și ultimele resturi de oboseală. Deodată peste 30 puști mitraliere, 10 mitraliere și mii de grenade trag din mers, din fugă, asupra dușmanului îngrozit (..)fuge o întreagă divizie inamică, între care o brigadă bavareză, în fața acestui atac care curăță și mătură totul în calea sa. Urcă vânătorii munții în fuga mare, și atât de repede au ajuns la Cireșoaia, aproape cinci km dela șosea, încât artileria dușmană nici nu a avut timpul să deschidă focul asupra lor.” (v) Un referat al Secţiei Operaţii din cadrul M.C.G,din septembrie 1917 menţiona faptul că personalul instruit în mânuirea puştii- mitraliere „a dispărut în lupte sau s-a redus cu desăvârşire”, astfel că se impunea reluarea activităţii Şcolii centrale de la Sodomeni prin instruirea urgentă a două serii de militari. (ii)

Nu este de mirare ținând cont că p.m.urile erau destinate atât valurilor de asalt cât și liniilor defensive înaintate supuse artileriei grele. Cea mai favorabilă situație pentru secțiile de pușcașii mitraliori era să ajungă la parapetul inamic și din flanc să “măture” apărătorii din tranșeu. „Un pușcaș instruit și curajos, mergând pe parapet, paralel cu tranșea sau șanțul de comunicație, ajută mult la curățirea șanțului, ținând sub focul său inamicul cari ar mai vrea să reziste” (i) Cu această armă, în vara lui 1917 soldații români au avut un avantaj față de inamic, regimentele germane încep doar spre mijlocul lui 1917 să fie dotate cu până la 36 de puști-mitralieră MG 08/15 de regiment. Aceasta reprezenta un compromis, ușurând mitraliera medie MG 08 până la aprox.20 kg, fiind simțitor mai grea și fără ergonomia armei C.S.R.G.

Până în noiembrie 1917 armata română a primit 4495 p.m.-uri CSRG; alături de ele s-au mai recepționat cateva sute de Hotchkiss Mle.1909 din Marea Britanie – numite când puști mitraliere, când mitraliere portative, fiind rare în fotografii. Astfel instrucțiunea românească are și un capitol în care trateaza Hotchkiss-ul. Octombrie roșu aduce preluarea puterii de către bolșevici, nerecunoscută de comandantul rus de pe frontul românesc, generalul Șcerbaciov, ce ordonă ca niciun soldat rus să nu părăsească frontul înarmat. Aprovizionarea prin întinderea rusă este întreruptă, trupele roșii devin bande în căutare de alimente.

Ciotul românesc este amenințat și din nord în timp ce majoritatea trupelor ruse fac agitație și fie vor să se întoarcă înarmate în Rusia sovietelor sau așteaptă de la comisari ordine pentru bolșevizarea României. Pe fondul întreruperii ostilităților în urma armistițiului rus urmat de armistițiul românesc de la Focșani 9 dec. 1917, în acord cu generalul Șcerbaciov, armata română procedează la dezarmarea și evacuarea roșiilor peste Prut, de multe ori prin lupte violente. Se obțin astfel un număr redus de puști mitraliere CSRG din dotarea ex-țaristă. Un număr foarte mare de români (aprox 700 000), disproporționat, fuseseră recrutați în teritoriile supuse Imperiului Dualist și peste o zecime căzuți în lupte pentru o cauză pe care dânșii, animați de o eficace culturalizare românească ardeleană, nu o susțineau. Astfel în lagărele țariste, prizonierii se organizeaza în corpuri voluntare.

„Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România” – – memoriul-manifest de la Darnița (lângă Kiev) la 5 martie 1917

Din iunie 1917 până în octombrie până la 8500 de voluntari ardeleni vin pe frontul românesc din Kiev echipați românește de către guvernul rus. După armistițiul rus activitatea de recrutare continuă pe teritoriul in degringoladă și voluntarii români continuă să se adune în timp ce guvernul român caută o ieșire din conflict. În această vreme între Prut și Nistru, în recent declarata Republică Democrată Moldovenească, trupele bolșevizate nu pot fi stăpânite. Voluntari ardeleni sunt aduși din Kiev de menșevici, într-o operațiune gândită de statul major român pentru a stabili un cap de pod, dar la Chișinău trupele bolșevizate îi dezarmează. La cererea Sfatului Țării armata română trece Prutul și poartă lupte dar rezistența sovietică este slabă, în 2 luni trupele române controlează teritoriul până la Nistru și organismul Rumcerod din Odesa nu are cum înfrâna dorințele reciproce de unire. Reîntregirea Moldovei a fost urmată de un dureros tratat de pace la Buftea-București cu Puterile Centrale. În Siberia, numeroși foști prizonieri români transilvăneni și bucovineni nu mai putuseră ajunge pe frontul românesc și acum formau o forță militară de până la 5000 trupă având un escadron de lăncieri și o școală de ofițeri.

După pacea negociată de bolșevici, voluntarii români decid să continue lupta și se pun la dispoziția aliaților și albilor. Își croiesc ținute românești și depun jurământ regelui dar arma trupei este pușca Md.1891 și au secții de pușcași mitraliori precum colegii din Legiunea Cehă. Apară sectoare de transsiberian și operează 2 trenuri blindate, disciplina și rezultatele în lupta cu roșii le aduc respectul tuturor aliaților și le permit o retragere onorabilă în mai 1920 prin Vladivostok către țara lor întregită. Aduc cu ei un număr de p.m.-uri CSRG. La mobilizarea din noiembrie 1918 pentru eliberarea regatului, în războiul româno-ungar, în campania de eliberare a Transilvaniei și răsturnare a guvernului bolșevic, armata română bine instruită și dotată se desfășoară și acționează remarcabil. Cu implicarea și legitimitatea oferită de românii locului ce s-au constituit în regimente naționale de la Viena spre Alba Iulia, România Mare se asamblează firesc bucată cu bucată.

Pușca-mitralieră CSRG Md. 1915 este o nelipsită parte a echipării armatei române interbelice. După 1920, compania de infanterie se va organiza din nou. Plutonul va avea 3 grupe, iar fiecare grupă va avea o pușcă-mitralieră. De atunci și până în ziua de astăzi la o grupă de infanterie se găsește o pușcă-mitralieră. În ciuda reducerii numărului de CSRG-ului ca urmare a consumului din razboi, armata la timp de pace permite o mai mare concentrare de p.m.-uri. Afectată de reduceri bugetare și de criza economică, armata are în interbelic o dotare insuficientă și pestriță cu arme (5 tipuri de puști-mitralieră în 1931).

Alocarile de fonduri pentru achiziții de armament sunt semnificativ mai mic decât statele europene, fără nicio raportare la gigantesca înarmare a puterii sovietelor! Se pare ca România își permite să renunțe prin trimiterea în războiul civil spaniol a 3600 de p.m.-uri CSRG Md.1915 ce ajung în mainile trupelor franchiste. Însă destinația lor inițială poate să fi fost Spania Republicană ținând cont de orientari politice precum ale lui Nicolae Titulescu și livrări secrete similare trimise de Cehoslovacia și Polonia. Aproape de cel de-al 2-lea Război Mondial, armata română se vede nevoită să conceapă modificarea puștilor-mitraliera CSRG rămase în calibrul 7.92x57mm Mauser – al armei noi standard Vz.24, existând un proiect al căpitanului Marin Orița de la arsenalul armatei. În fine, cu mari eforturi până la momentul 22 iunie 1941, momentul angajării armatei române în Războiul al 2-lea Mondial, s-a reușit o nouă dotare cu excelente puști-mitralieră ZB Vz.30 cât și asimilarea în producție la Cugir. Aceasta după vara lui 1940 cu cedări teritoriale dureroase justificate și de slabul potențial al armatei române.

Vorbe în încheiere

La 100 ani distanță, parcurgem comunele țării și remarcăm pretutindeni frumoase monumente pline cu nume, sunt drame petrecute în sânul majorității familiilor Regatului Român. Astfel ca aprecierile laudative la adresa curajului, sacrificiului de sine și vigorii țăranului român ce “mergea la baionetă” au fost într-o oarecare masură pansament literar pentru felul în care lipsa armamentului modern a fost suplinită cu vieți de tineri recruți. Din multe memorii ale ofițerilor superiori remarcăm obsesiva dojană la adresa dotării inițiale și mulțumirea recepționării unui armament modern, aproape sufficient, ceea ce a schimbat șansele de reușită în luptă.

Concluziile specialiștilor militari, în urma marelui consum de vieți de cetățeni români, au dus la apariția unui complex industrial-militar românesc pentru dotare proprie.
Pușca mitralieră CSRG Md.1915 “Chauchat” a reprezentat un mijloc de a “întări puterea de foc și prin conlucrarea intima între infanterist și pușcașul mitralior, cel din urmă îl va economisi pe cel dintâi” (i). Astfel p.m.-ul C.S.R.G., o armă de asalt avant-la-letre, a înlesnit obținerea victoriilor din 1917-1919, temelie pentru Marea Unire. Arma a economisit numărul eroilor adormiți, din care România a avut oricum prea mulți (335000 căzuți+populația civilă rezultând o zecime din populația României Mici din 1916 de 7,2 milioane). Atipica și brut, așa cum se vede ea în vitrina Muzeului Militar National sau în expoziția temporară din Muzeul Național de Istorie, p.m.-ul CSRG a fost, pentru câțiva ani grei, o armă ultramodernă mânuită de soldații români.

Bibliografie:

  • Istoria Militară a Poporului Român vol.V și VI, Ed. Militară 1988
  • Istoria războiului pentru întregirea României.1916-1919, vol.II, C-tin Kirițescu 1928
  • (i) Instrucțiuni provizorii asupra descrierei Puștei-mitralieră Model 1915 (C.S.R.G.) și mitralierei portativă Hotchkiss / Întrebuințarea tactică a puștilor-mitraliere, Tipografia Serviciului Geografic al Armatei Iași 1917
  • Pușca-mitralieră C.S.R.G. MD.1915 în Buletinul M.M.N., Ioan. Scafeș, Silviu. E. Angheloiu
  • O armă controversată pușca-mitralieră CSRG, model 1915, Ioan I Scafeș , Magazin Istoric sept 2016 – Misiunea generalului Coandă la Stavka 1916-1917, Ed. Militară 2010 – Factorul Tehnic în Războaiele României Moderne, gen. ing. T. Urdăreanu, Ed. Militara 1994
  • (ii) http://e-istorie.blogspot.com – Introducerea pustii-mitraliere in dotarea armatei romane, Lucian Drăghici
  • În ploaia de gloanțe, general A.I. Stoenescu, Ed. Cartea Românească 1919, arhi digi Cluj
  • (iii) Însemnări din Răsboiul României Mari vol.I și II, dr. V. Bianu, Cluj 1926, dacoromanica
  • (iv) Răsboiul pentru Întregirea Neamului, M. Vulcănescu, 1938, arhi digi Cluj
  • (v) Răsboiul nostru pentru Întregirea Neamului, generalul C. Găvănescul, Iași 1918, arhi digi Cluj
  • (vi)Amintiri și Învățăminte din Războiul de Întregire a Neamului 1916-1919, gen. N. Mihăiescu, 1938, dacoromanica
  • (vii)Note din Resboiul pentru Întregirea Neamului, Dr. George Miron , Adeverul 1923, arhi digi Cluj
  • Fotografii din Războiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919, Muzeul Militar Național
  • imagini realizate de Serviciul Fotografic al Armatei, Ministerul Culturii din Franța
  • armesfrancaises.free.fr, www.mitrailleuse.fr, lagrandeguerre.1fr1.net, en.wikipedia.org – Centenaire de Chauchat, Henri Vuillemin , Marc de Fromont
  • Romania at War – ww1 and ww2, Facebook group, N.A.Alexe despre p.m. -Carbine Mosin Nagant M91 with bayonet scabbard, Karl-Heinz Wrobel
  • Mulțumiri pentru informații primite de la E. Boboescu, S. Angheloiu.
Partajează