de Pera Baity

Căpitanul Vasile Buescu a văzut lumina zilei la 18 octombrie 1846 în București.
Părinții erau boierul Pană (Panait) Buescu, sluger în 1820 apoi stolnic în 1828 și a doua lui soție Ecaterina, născută Popescu. Casa părintească a fost poate în mahalaua Sfinții Voievozi acolo unde tatăl are atestat domiciliul alături de 2 surori văduve într-un recensământ din 1838. Mahalaua făcea parte din Târgul de Afară – plasa/ boiaua galbena, zonă mai mărginașă cu enoriași ai bisericii Sfinții Voievozi. Locația este astăzi una centrală.
Stolnicul Pană Buescu se născuse în 1798 în satul strămoșilor lui, Buești, Ialomița.
Comuna Buești situată pe șoseaua dintre Coșereni și Slobozia pe malul drept al râului Ialomița a fost întemeiată  în 1594 primind piatră de hotar de la Mihai Vodă iar etimolgia preferată spune că numele vine de la boiagii, vopsitori.
Numele interesant și contextul istoric imi permit o teorie că poate întemeietorii vor fi fost dintre cei 15 000 de epiroți împământeniți de Mihai Viteazul, clanul de aromâni Bu(i)a fiind unul foarte important din Epirul de Sud. Buia au fost pomeniți în lupte anti-otomane mult după cucerirea balcanică și au ajuns inclusiv în apusul Europei.
Familia Buescu, atestată astfel din sec XVII – cu mult înaintea generalizării lui “escu”  prin codul civil al lui Vodă Cuza, era reprezentativă pentru moșia Buești și aparținea micii boierimi.

La începutul secolului XIX, Bueștii agoniseau în capitala țării iar junele Vasile Buescu a putut beneficia de legături de familie cu importante familii boierești precum Poroineanu, Grădișteanu, Arion, Algiu, Slătineanu, Tătăranu, Candiano, Marghiloman ș.a. Un văr al său, professor și membru fondator al PNL, a dat în trecut numele unei străzii Pană Buescu de lângă Spitalul Colțea iar acum există una în Băneasa.
În 1867 Vasile Buescu absolvă Școala de Ofițeri din București, secția Artilerie-Geniu, cu gradul de sublocotenent în artilerie, conform mărturiilor a fost șef de promoție.

În 4 mai 1868 se însoară cu Alexandrina, născută Algiu și perechea domiciliază pe strada Belvedere la nr.124 în mahalaua Sf. Constantin. Locația era mai centrală, aflată în “văpseaua verde”. Belvedere era o cale lungă ce pornea de la Biserica Zlătari către NV și ajungea la conacul Golescu-Grant în Crângași, cea mai lungă rămășiță a ei este astăzi Calea Plevnei. Astfel casa s-ar fi localizat probabil în apropierea bisericii Sf. Constantin și Elena pe strada actuală Sf. Constantin, bucată din vechea Belvedere.

În 1871 avansează locotenent și pleacă pentru studiu la Liege, Belgia la Școala de Artilerie și Mecanică Fina. Urmasa ei este actuala Ecole d’Armurerie et Fine Mécanique Liege fondată în 1897.

În Liege, acest centru istoric al armureriei europene, tânărul ofițer cunoaște cele mai moderne arme portative.
În 1874 este avansat căpitan. În 1875 propune armatei române o pușcă sistem cu bloc căzător și un revolver, ambele prezentate ca fiind de concepție proprie. Fabricantul a fost Léonard Soleil din strada Saint Léonard nr.377, Liege contractat de Buescu pentru fabricarea armelor cu brevet propriu.
Lui Buescu îi era binecunoscută nevoia armatei române pentru noi puști și carabine, efectivele erau în creștere iar arma model 1868 sistem Peabody era insuficientă numeric și nu mai putea fi procurată iar alte arme în stoc precum pușca cu ac Dreyse, erau depășite. Ofițerul a găsit cea mai potrivită formă de promovare dăruind suveranului o  superbă pușcă Buescu cu lemnul și oțelul bogat sculptate cu motive vegetale și stema de la 1872 iar pe partea superioară a țevii textul “dedicata Inălțimea selle Regale Principele Carol I Domnitorul Românilor”. Arma cu bloc căzător se găsește astăzi la Muzeul Palatului Peleș unde am avut ocazia să o studiez.

Buescu specificații tehnice:
Armă scurtă cu repetiție cu funcționare cu simplă și dublă acțiune, percuție centrală
sistem mecanism Chaineaux și Mariette
Calibru 11 mm, butoiaș cu 6 cartușe metalice 11x17mmR cu pulbere neagră
Lungime țeavă 150mm, greutate 1,2kg,
Există  cel puțin un exemplar brunat
Prăsele din lemn de nuc
Revolverul Buescu aparține unei epoci de evoluție științifică și tehnologică, perfecționarea armamentului fiind rapidă și incrementală. Buescu preia cele mai bune soluții inventate anterior și aduce o îmbunătățire. Se observă ușor similitudinea cu revolverul francez regulamentar. Părinții săi sunt echipa de inventatori Chamelot  + Delvigne ce depun primul patent în 1862 cu un pistol de buzunar cu percuție cu broșă cu dublă acțiune. Designul îmbunătățit al revolverului lor din 1871 cu fremă închisă și percuție centrală este de succes și este adoptat de Elveția ca Ordonnanzrevolver 1872 fiind fabricat în 600 exemplare la armurierii belgieni Frații Pirlot. Italienii cumpără patentul și fabrică la Glisenti în Brescia modelul 1872. Cel mai mare succes îl au în Franța unde se adoptă Revolverul regulamentar al subofițerilor MAS 1873 și varianta ofițerilor MAS 1874 a căror carieră se va întinde până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

De succes profită și alți colegi armurieri din Liege. Frații Lebeau din Liege depun un patent pentru îmbunătățirea revolverului Chamelot Delvigne prin accesul rapid la mecanism prin rabatarea părții stângi în jurul unui ax. Diferă de asemenea și sensul deschiderii zăvorului butoiașului.

La Liege Buescu preia acest revolver Lebeau și îl modifică în sensul desfacerii fremei fără nicio deșurubare, cu ajutorul unui zăvor inferior ceea ce îl făcea extrem de ușor de inspectat, curățat și reparat pe câmpul de luptă.  Nu știm dacă în acest sens Buescu a apelat și la Lebeau însă poate nu, având în vedere că și casa fabricantă aleasă, Soleil era preocupată de modelul Chamelot-Delvigne. Astfel armatei române i s-a oferit un revolver foarte modern înrudit cu longevivul revolver francez 1873.

Buescu pe meleaguri prahovene

Buescu moștenit de un tânăr american (userul GlockandBallz) de la bunic

Deși următorul model pentru dotare oficială ar fi trevuit să fie revolverul capitanului Dimancea, un cumul de circumstanțe au curmat soarta ineditului revolver la finele deceniului 9 astfel că abia în 1896 se adoptă revolverul francez MAS Mle. 1892. Se pare că pe măsură ce revolverul Md.96 francez se răspândește în dotare, Buescu este predat către jandarmi. Buescu și revolverele Războiului 1877-1878 nu apar în tabele cu armament aferente primului război mondial însă în ajunul intrării în război se achiziționează din Franța cartușe 11x17mmR și din Rusia 11mm rusesc iar din Spania, Țara Bascilor de la casa Dahetze s-au adus și numeroase revolvere tip Smith-Wesson în cal 11mm cu pulbere neagră. Acest lucru sugerează că și Buescu a servit în primul război mondial.
Revolverul Buescu este astăzi o raritate, puține exemplare în țară la particulari, la acest muzeu și cu atât mai rară în străinătate.

Buescu primește în 1876 medalia Bene-Merenti clasa a 2-a apoi se pare că și prima clasă “pentru distins’ a sa lucrare stiincifică prin inventarea unei pușci și a unui revolveru de resbel“. Pușca sculptată a domintorului cât și un revolver sculptat vor fi exponate în diverse expoziții de artă sau tehnică.
Căpitanul va fi parte din delegații pentru achiziții armament din străinătate. Este numit în 1879 comandant de baterie în Regimentul 2 Artilerie, ocupă poziţia de subdirector al Arsenalului Armatei ( din 1877),  și primește și un post de  profesor la Școala Specială de Artilerie și Geniu.

Este cavaler al ordinelor Steaua României, Coroana României, Legiunea de Onoare franceză, primește ordinul rus Stanislas și Coroana de Fier austriacă
La numai 36 de ani, în 19 martie 1883 Vasile Buescu decedează în casa sa din Strada Clemența nr.12, suburbia Boteanu, astăzi strada C.A. Rosetti pe lângă biserica Boteanu.
Înmormântarea are loc cu onoruri militare și se țin discursuri elogioase de către prietenul său profesorul George Meitani si generalii Ioan Arion, Manu, Angelescu cât și aghiotantul regelui, generalul Crețeanu.

Maiorul post mortem Vasile Buescu nu a avut urmași dar văduva sa Alexandrina i-a purtat o caldă amintire până în 1936 la venerabila vârstă de 97 de ani. Prin testament aceasta a lăsat un fond de 1 milion de lei “Fondul Maior Vasile Buescu” din care să se decerneze anual 2 premii ofițerilor inferiori din artilerie. A donat deasemenea și biblioteca maiorului, regle Carol II a dispus prin decret să se ducă la îndeplinire iar o bună idee ar fi astăzi să vedem cum statul s-a îngrijit de dorința văduvei de vreme ce nu pare a fi lesne măcar a găsi fotografia lui Vasile Buescu.

Vasile Buescu se înscrie în frumoasa listă alături de alți ofițeri ingineri cu inițiativă precum Dimancea, Perticari, Ghenea, Negrei, Burileanu, Eremia Grigorescu ș.a. ce au vegheat la înzestrarea eficace a armatei la sfârșit de secol XIX, început de secol XX, visând la o îndustrie militară proprie. Iar astăzi când avem uzinele ne lipsește spiritul acelor ofițeri.

BIBLIOGRAFIE

-Bueşti-Ialomiţa Contribuţii Monografice,  preot Adrian Lucian Scărlătescu
 
-Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, vol. II, Boian-Buzescu, Editura Simetria,

-Observații pe marginea Catagrafiei din 1838, Georgeta Filitti

-Studii Istorice asupra Romanilor din Peninsula Balcanica, Ioan Caragiani

-Revolverul Buescu model 1876, Cristian și Ciprian Rădulescu, Astra

– https://littlegun.be/  Alaintrigger, Liege

– Du Modèle 1873 au Modèle 1892 – Gazette Des Armes hors série n°1

– C&Rsenal https://candrsenal.com/

-ziarele Timpul nr 68 1883, Telegraful Român 1880,  Familia 1876 p.275, Adevărul 1936 iulie