de Pera Baity

Dezvoltarea ulterioară a tunului si creerea capacităților de producție aferente
Din toamna lui 1905, maiorul Dumitru Iliescu, vocea din comisie care ceruse evaluarea alaturi de tunuri franceze, preia conducerea odată cu noul guvern conservator al lui Gheorghe Manu. Timp de 1 an și jumătate, în calitate de reprezentant pentru recepție, aduce ușoare îmbunătățiri tunului.
Dupa prima comandă la Krupp, se vor face comenzi mai mici pe măsură ce se înfințau noi regimente de artilerie (de ex. o comandă din 1908 a constat în 48 trăsuri tun si 48 cheson).
Arsenalul și Pirotehnia își iau asupra lor sarcina fabricației muniției și a unor trăsuri și acareturi specifice noului material. În 1907 are loc o licitație pentru dotarea cu instalații și mașini-unelte necesare fabricarii proiectilelor și focoaselor pentru tunul md.1904. Skoda câștigă în fața Krupp.

Arsenalul și Pirotehnia din București la 1902 din Albumul Armatei Române, în plus existau și pulberăria Dudești și Arsenalul de depozit din Târgoviște

Redau mărturia subdirectorului pirotehniei în epocă maiorul V. Verzea, publicată în săptămânalul Semănătorul din 24 august 1908:
“Cel mai avantajos preţ l-a oferit casa Skoda, care a consimţit să ne procure maşinile cerute de noi: astfel pentru făcut tuburile metalice s’au luat maşinile perfecţionate delà casa Polte din Magdeburg, pentru încărcat focoase s’au luat maşini delà casa Max Haasse din Berlin. Ambele aceste case au instalat asemenea maşini şi pentru arsenalul din Spandau.
Casa Skoda a fost obligată a lua electro-motoarele delà Société D’éclairage Electrique din Paris, iar cazanele delà renumita casă Belleville din St. Denis. Subsemnatul am avut ocazia să văd mai toate fabricele mari militare şi civile din Franţa şi Germania, şi afirm că nu există nicăeri o pirotechnie, care să poseadă maşini mai perfecţionate ca a noastră.”
În același articol maiorul atrage atenția asupra reducerii activității unităților de producție și a pericolului reprezentat de Krupp care ar fi pus presiuni pentru cumpărarea pirotehniei și arsenalului, opinând că aceștia ar fi dorit să preia controlul pentru a-și impune prețurile lor substanțial mai mari pentru muniția consumată de armată.
Maiorul deplânge aprovizionarea greoaie cu metale. Exemplifică spunând ca o comandă lansata în martie este urmata de licitații pentru stabilirea furnizorilor, lăsând pirotehnia fără activitate lungi perioade de timp astfel determinând uneori concedierea lucrătorilor civili, pierzându-se experiența lor. La sfârșitul lui septembrie, sosind materia primă, se poate demara fabricația dar pe lângă problema muncitorilor costurile sunt mai mari datorită iluminării și încălzirii necesare anotimpurilor friguroase.  (Adevărul 28 aprilie 1903)  
Volumele mici fabricate pentru stoc și capacitatea slabă de producție vor limita eficiența artileriei de câmp române în special în campania 1916 prin nevoia economiei la tragere în marele război.

În 1912, trăgând concluzii proaspete din primul război balcanic, Lt-col Rudeanu publică volumul „Tunurile Krupp și Schneider în Balcani”. Pe parcursul a 85 pagini, Vasile Rudeanu compară amănunțit cele mai moderne tunuri de camp ale vecinilor cu materialul Krupp 75mm 1904/1908 românesc, relevându-i superioritatea tehnică. Tabelul de mai sus este parte a studiului.
Tunul denumit Md. 1908 pentru care am putut găsi prea puțină informație a diferit puțin de md. 1904. Era mai ușor fiind destinat divizionului artileriei călărețe ce însoțea cavaleria. Existau mici diferente la recuperator si la inchizator, iar luneta avea linie de miră independentă. După începutul războiului varianta md.1908 rar mai este denumită ca atare dar știm că a însoțit cavaleria.

Caracteristici tehnico-tactice

Tunul “În bătaie“ =tractat denumește cele 2 trăsuri trase de câte 6 cai (trăsura antetren +cheson și trăsura antreten+tun), servanţi nr. 1, 2 și 3 sunt aşezaţi pe bancheta antetrenului tunului şi 4,5 și 6 pe antretrenul chesonului. Fiecare trăsură era manevrată de 3 soldați conductori ce incălecau caii („şeuaşii”) din partea stângă și erau numiți ca și caii lor: „rotași”, „mijlocași” și „înaintași”.
Trăsurile Md.1908 ale artileriei călărețe se deplasau cu mai mare viteză având masă ceva mai mică și servanții lor călare pe cai în urmă nu șezând pe banchetele antetrenurilor.

Elementul principal de concepție românească la tunul  75mm md.1904

Subliniez din nou că sistemul tunului a fost o sinteză a celor mai moderne soluții constructive și tactice germane și franceze (regulmentele, chesonul, regulatorul de focoase, nivela ș.a.), informații de altfel sensibile, prestigiul ofițerilor și regatului român explică faptul ca le-au putut accesa. Dar nu doar atât, tunul a beneficiat de cel mai modern sistem de ochire din epocă.

În februarie și mai 1903 căpitanul de artilerie Heinrich Korrodi publică un articol despre o lunetă panoramică pentru ochire în Revue Militaire Suisse. În epocă, cea mai mare uzină de optică este C.P. Goerz din Friedenau, Berlin iar Korrodi începe cu ei o fructoasă colaborare. Luneta panoramică se va numi Rundblickfernrohr “Korrodi” dar cariera ei continuă până astăzi în multe armate ale lumii și este cunoscută sub numele Goerz (de exemplu în statele succesoare sovietice, luneta PG-1 / PG-1M este numita colocvial „luneta Goerz”). Motive pentru remarcabila perpetuare a unui brand dispărut în 1926 sunt urmatoarele: Goerz a produs-o în filiale în diverse colțuri ale lumii, majoritatea devenind independente apoi de firma germană, din 1906 a echipat toate tunurile Krupp propuse armatelor cliente dar chiar și unele tunuri franceze (Schneider 105mm md 1913) și apoi a avut numeroase copii.
Carl Paul Goerz și H.Korrodi depun împreună patent în ianuarie 1903 pentru un înălțător curb tangent cuplat cu luneta panoramică dar tunul românesc 1904 a fost poate primul din lume ce a beneficiat de superba luneta Korrodi căci Toma Ghenea o adoptă în 1903-1904 ca parte optică pentru înălțătorul- goniometru românesc – superior soluției tangențiale germane.

Tunul propriu-zis se compune din următoarele părți: țeava cu închizătorul, frâul de tragere cu cutia, afetul, aparatele de ochire. Pe țeavă se află gravat cifrul regal Carol I și o suprafață plană- bosaj pentru așezat cadranul de pontaj. Țeava alunecă în timpul reculului peste frâu și periodic se picură “untdelemn” pentru ungere. Frâul are în partea din față un capac numit căciulă ce face ușoară identificarea tunului în poze. Frâul funcționează cu un lichid hidraulic, amestec apă -glicerină care amortizează culisarea țevii cu ajutorul unui piston și a 4 arcuri interioare recuperatoare.
Date: Calibru 75 mm, reglaj în elevație -8, +16 grade (se va dovedi puțin), reglaj fin lateral ±2 grade.
Mase: afetul în baterie 1050 kg (Md.1904) și 960 (Md.1908), țeava cu închizătorul tip pană 375 kg (Md.1904) și 350 kg (Md.1908), antetren 700 kg, cheson 1050 kg.

Obuzele se transportau: în antetren (atât de tun cât și în cel de cheson) în 2 incinte a câte 12 bucăți deci capacitate de 24 și în cheson – 64 bucăți.
muniția fuzantă antebelică: șrapnel românesc de 6,5kg cu 300 proiectile și distanță maximă reglabilă de 5400m sau obuz de 6,5kg și 145 g exploziv pulbere neagră.
muniție fuzantă utilizată ulterior: șrapnel francez de 7,25kg cu încărcătură la fund cu 261 proiectile și încărcătură de 110 g pulbere neagră sau șrapnelul Robin de 7,24kg cu 290 proiectile. Toate mai puțin albul Robin se vopseau roșu. Șrapnelele aveau focosul cu dublu efect, ardeau cu durată reglată de regulator pe inelul gradat apoi inițiau spargerea șrapnelului sau inițiau la izbire.
Obuz românesc de oțel cu pereți groși și pulbere fără fum de spargere și pulbere de inițere/brizantă cântărind 6,5kg bătând 5850m – se vopsea galben:
Ulterior și obuze franceze de 5 până la 5,75 kg cu diverse pulberi fără fum vopsite în combinații de culori cu galben și capabile să străbată până la 11000m în cazul modelului 1917 – tunul md 1904 necesitând un stativ suplimentar.
În cursul războiului au apărut prin ajutorul aliat și obuze speciale precum cele cu substanțe toxice de luptă, incendiare și obuze fumigene, toate tuburile lor fiind de regulă vopsite în verde.
Carul de baterie conținea unelte și piese de rezervă incluzând 2 roți de schimb, împreună cu antetrenul său similar celui de tun sau cheson , transportau sumedenie de articole necesare traiului în campanie, uneltele soldaților cu rol de curelar, croitor, cizmar și dulgher. Exista inclusiv un sertar pentru contabilitate.
Forja era un atelier mobil pe roți: o incintă din ladă servea ca vatră de foc pe cărbuni, exista o suprafață nicovală, focul se întețea cu un ventilator cu manivelă, avea menghină și o tocilă, potcovarul și fierarul își puteau desfășura activitatea oriunde.

În luptă
Al doilea război balcanic surprinde o Bulgarie angajând în luptă foștii aliați Serbia și Grecia, nemulțumită că aceștia se înstăpâniseră asupra Macedoniei. Se dovedește o greșeală întrucât bulgarii pierd lupte și nu reușesc să ocupe aceste teritorii majoritar bulgarofone (dar și cu enclave macedo-române) ci sunt împinse în interior. România solicitase anterior Bulgariei Silistra și Balcicul iar la 20 iunie 1913 regele Carol I semnează decretul de mobilizare al armatei, în 8 zile se pornesc 409 400 ostași, efectivul armatei de operații. Artileria a cuprins 10 brigăzi de artilerie divizionară și 2 brigăzi de artilerie călăreață totalizând 642 de piese de artilerie.

Atacul românesc este o invazie ce trece Dunarea pe 29 iunie la Ostrov, Zimnicea , Turnu-Măgurele și Corabia pe poduri de pontoane rapid legate apoi poduri temporare (măiestrie genistică!), ocupă Dobrogea de Sud inclusiv portul Varna, trecătorile Balcanilor și se apropie de Sofia la 20 km. În ciuda drumurilor proaste dinamica este bună și sunt folosite echipamente moderne, telegraf fără fir și chiar aviația ce survoleaza Sofia. Memorialistica și numeroase fotografii oficiale surprind venerabilul regele Carol I în uniformă. Comandantul desemnat este principele moștenitor Ferdinand și alături tânărul principe Carol.

În fața numeroasei armate, trupele bulgare se retrag în non-combat, turcii profită și ocupă și ei Adrianopole iar guvernul de la Sofia cere armistițiu. Pacea va fi semnata la București, Bulgaria pierde teritorii, Grecia se întinde și mai mult fiind foarte abilă în răspândirea “elenismului” la populații non-grecești slab alfabetizate în timp ce Serbia și apoi Iugoslavia investesc într-o națiune macedoneană non-bulgară. Pentru că armele au vorbit, Macedonia nicicum nu poate devini un canton federativ egal pentru națiuni, statut pentru care au militat macedo-românii punându-și speranțele în coroana română. România obține o întinsă regiune, Cadrilaterul cu majoritatea Dobrogei de Sud dar și estul regiunii Deliorman, turcofonă, Ludogorie de azi. Artileria română nu a căpătat experiență de luptă, doar de marș, generalii ei sunt omagiați.

În cele ce urmează voi descrie mai amănunțit despre participarea in prima conflagrație mondială, desigur literatura este bogată și în primul rând pot recomanda lecturarea frumoasei lucrari a lui Costantin Kirițescu și altele, vezi bibliografia. Pe cat posibil relev folosirea acestui tun in război

Artileria mobilizată la 14 august 1916

Conform documentelor armatei ¹ au fost mobilizate 150 baterii de tun 75 mm md. 1904 și 6 baterii cu tun 75 md. 1908 (câte 3 baterii pt 2 divizioane de artilerie călăreață), un total de  624 tunuri pentru care existau aproximativ 1430 proiectile pentru fiecare în stoc 2 (la o capacitate a Arsenalului de 2500 proiectile/zi cifră de producție totală pentru toate calibrele primind elementele de muniție fabricate la Pirotehnie ²).
În perioada neutralității s-a sporit instrucția de tragere, procesul de inspecție și procesul de formare a efectivelor lărgite. Însă nu s-au luat măsuri suficiente pentru studierea evoluției războiului modern astfel că tacticile artileriei de câmp erau învechite așa cum relevă în retrospectivă ofițerii veterani în memorii 2.Lupașcu Stejar, și Vrăbiescu. Marele Stat Major prin atașați și ofițeri observatori pe lângă armatele în conflict ar fi trebuit să culeagă informații așa cum se făcuse anterior încă de la mijlocul sec XIX iar informația să fie rapid sistematizată și diseminată.
Orașul dunărean Turtucaia, bg. Tutrakan, era loc strategic din vechime, punct de trecere oglindit cu Oltenița. Fusese obținut în urma războiului balcanic și cu cele 2 insule apropiate și bateriile amplasate pe malul nordic era o apărare necesară a Bucureștiului dintr-o direcție lipsită de râuri cât și asigurare a fluviului în aval și a Dobrogei. Bun cap de pod pentru desfășurarea ofensivă în Bulgaria, așa cum fusese în 1877,  armata a 3-a română intuia că este principalul obiectiv al armatei bulgare. 15 centre întărite, redute de pământ, formau linia principală de aparare semicirculară in jurul orașului. Lucrările de fortificație erau slabe și neterminate. Unitățile, dealtfel numeroase, erau mai slab instruite decât cele alocate  în ofensiva transilvană, majoritatea subunități născute în urma gonflării armatei din 1914, batalioane numărul 4 apărute la mobilizare și batalioane 5 de miliții. În 20 august 1916 se aflau guri de foc de artilerie fixe de fortificație, semimobile trase de boi și mai puține mobile. „Turtucaia era un fel de muzeu de artilerie în care erau reprezentate toate tipurile de guri de foc  din ţară” aprecia C. Kirițescu.

Multe piese de artilerie erau improvizate din artilerie de cetate sau chiar navală de calibru mediu-mare, pe afete construite la arsenal, aveau tragerea înceată și servanții cu puțină instrucție. Terenul accidentat ar fi cerut mai multe obuziere dar predominau tunurile și lipseau mijloace bune de observare (chiar dacă prin efortul ofițerilor proiectanți se adaptaseră moderne aparate de ochire indirectă trebuie să existe și observatori). Artileria se afla răspândită pe o linie de front de 30 km, slab concentrata și majoritar amovibilă (sau dependentă de vitele sătenilor bulgari și turci). Varietatea de calibre punea probleme de logistică- câteva piese nu au avut muniție, și îngreuna utilizare tactică și colaborarea cu infanteria. Flota fluvială era prezentă cu 4 monitoare și va participa cu artileria de bord dar cu dificultate căci malul înalt bulgar nu permitea tirul indirect în lipsa observatorilor și a unei legături de comunicații. Desfășurarea luptei a dezvăluit probleme de tactică, moral, comandă, comunicație și conlucrare atribuibile ierarhic de la comandantul cetății, general de infanterie, în jos. Șanse de izbândă au tot existat pe parcurs pentru că individual atât infanteria cât și artileria au depus efort. Au fost și exemple de retragere în panică nejustificată dar și dârzenie care au adus pierderi grele adversarului. Centrele fortificate însă nu s-au sprijinit, trupele nu fuseseră rotite cu rezerve pentru odihnă.

Adversarul a putut concentra bombardament de artilerie în etape decisive ale luptei utilizând artilerie superioară din punct de vedere numeric, calibru și iuțeala tragerii și a beneficiat și de aerostație, aeronave de observație germane și informații din spionaj, oprind tirul românesc prin trageri anti-baterie. Poate cel mai grav pentru artileria română a fost replierea sa pe poziții fără o bună coordonare, astfel că pe direcția atacului principal dinspre sud a fost rarefiată și însăși tirul ei ineficient. În general s-a tras necoordonat din lipsa comunicațiilor și preponderent tragere directă sau în orb având majoritatea observatorilor refugiați pe când artileria bulgară a. Comandând armata de la București gen. Aslan considerase chiar că temporar bulgarii renunțaseră la asalt pe când aceștia se repliau și aduceau artileria grea germană.
Statul Major nu concepea pierderea cetății și cerea sacrificiul total.Cu toate că vasele de Dunăre au tot adus noi trupe, ele erau masate într-o împresurare unde găseau trupe asediate, demoralizate și prost conduse, atacate metodic. Nu s-a păstrat în posesie drumul de legătură spre unitățile române din Silistra. Deși controlul asupra sectorului de Dunare era total nu s-a format un pod de pontoanele pentru retragere. Ce ar fi trebuit să fie o cetate greu de cucerit care să neutralizeze adversarul sudic a fost o luptă în încercuire unde inițiativa era bulgară.
Determinarea și spiritul de sacrificiu al adversarilor conduși de generalii bulgari Toșev și Kiselov și gen. german von Makensen au obținut o victorie relativ rapidă deși costisitoare (de exemplu eroicul regiment 17 Șumen suferind pierderi de 60%)  în ciuda faptului că au avut un avantaj prea mic numeric. Necăjită și rutinată de o succesiune de războaie recente, armata bulgară a ținut frontul de sud din Macedonia contra aliaților iar Turtucaia este o victorie de care se mândresc.

La Turtucaia au luptat 2 baterii de tunuri de câmp Krupp md.1904 românesc detașate de la un regiment cu tradiție, 3 Art. Brăila. Alături de alte unități cu câteva obuziere Krupp 1912 de 105 mm și tunuri de captură 75mm bulgărești, puțina artilerie mobilă cu tragere repede nu a avut o bună recunoaștere și observație, din vina ierarhiei de comandă s-a coordonat prost cu infanteria nefructificând avantajul cailor pentru manevră. Una din bateriile Krupp de 75 md.1904 este neutralizată în duel de artilerie în ultima zi iar cealaltă, luptă până la capturare astfel. ”Locotenentul Constantinescu Toma, fiul generalului cu acelaşi nume, susţine apărarea centrului nr. 1 cu bateria sa, pînă cînd, încadrat şi bombardat violent de artileria grea duşmană, care i-a distrus două tunuri, a rămas numai cu celelalte două.

Căderea avanpostului după doar 5 zile a fost un eveniment nefast ce a dus în prizonierat efective importante. A marcat cursul războiului, unități gata aduse în Transilvania au trebuit dislocate în Dobrogea și ofensiva transilvană a fost suspendată până să-și îndeplinească obiectivul nr.1 al planului de campanie (Ipoteza Z) linia de-a lungul Mureșului și astfel scurtarea frontului.
Excelente și rutinate trupe germane sunt transferate pe cale ferată de la Verdun, austro-ungarii își permit să aducă unitâți ce participaseră în Galiția la oprirea ofensivei Brusilov și iată cum avantajul numeric român se pierde și se adâncește inferioritatea tehnică și tactică.
În cea mai vestică direcție de atac, după asaltul muntelui Alion având și sprijinul artileriei de câmp, grupul Cerna cucerește Orșova . Trupele reușesc să păstreze Mehedințiul vreme îndelungată însă spargerea frontului în spate la Tîrgu-Jiu transformă succesul în prizonierat pentru majoritatea efectivelor grupului Orșova-Cerna. Avansul român nu a fost atât de hotărât în sectorul Oltului s-a întâmpinat rezistență mai multă la N de Petroșani și nu s-a  procedat la ocuparea Sibiului și tăierea căii ferate spre vest. Astfel întăriri puternice germane sunt transferate pe cale ferată rapid și alături de trupe austriece din N se schimbă raportul de forțe.
La bătălia de la Sibiu artileria română dispunea de 16 baterii în calibre de până la 120 mm, bateriile de tun de câmp 1904 erau 4 pe lângă divizia 13 infanterie și 3 la divizia 23.
Sub comanda ilustrului comandat Von Falkenhayn, sosit de pe frontul de Vest, Corpul 39 german procedează la bombardament îndelungat cu 55 de baterii (din care o bună parte în calibre mari precum mortierele de 210mm) pozitiile române desfășurate ca un evantai la nord de Boița la gura defileului. Datorită neînțelegerii puterii forțelor germane se ordonă atacuri de infanterie ce sunt respinse cu multe victime.
Printr-o abilă manevră de tactică montană, trupe ale Corpului Alpin German traversează creste și  instalează mitraliere și tunuri ușoare de munte în spatele dispozitivului român in Valea Oltului la N de Câineni. Astfel unitățile române sunt prinse sub foc pe malurile Oltului suferind mari pierderi în oameni și trăsuri.
Detașamentul Lotru general Praporgescu reușește după mai multe zile, prin ofițeri de valoare precum lt-col Toma Popescu și lt-col Cantacuzino „Grănicerul”, să elibereze spatele respingând Corpul Alpin. Situația impune replierea spre S pe poziții defensive  în defileul și aruncarea în aer a podurilor de pe Olt. La vest trupele armatei a 2-a se  retrag astfel că la 24 septembrie au ocupat aliniamentul ordonat Sf. Gheorghe, Braşov, Bran.

În bătălia de la Brașov în ziua de 24 septembrie, deşi au avut unele succese, unităţile Armatei 2 au continuat retragerea prin luptă către defensiva montană. În cadrul acestei bătălii artileria română de câmp se spune că nu a fost eficace, istoricul Kirițescu a considerat prestația „mediocră, slabă, dezorganizată…” .
În Piața Sfatului din Brașov s-au realizat o serie de fotografii de propagandă surprinzând prizonieri români și tunurile capturate de trupele Puterilor Centrale în bătălia Brașovului.

Practic armatele române se repliaza de-a lungul crestelor Carpaților pe vechea frontieră ce fusese pregătită cu tranșee și fortificări ușoare în anii neutralității.
 Inamicul concentrează forțe numeroase pentru străpungerea Carpaților forțând succesiv cu suport de artilerie  în toate trecătorile și pasurile. Pe Cerna, Valea Jiului, Oltului, pasul Bran, Valea Prahovei, Tabla Buții, izvoarele Putnei, Oituz, Valea Uzului, Bicaz toată lunga graniță, Statul Major mută unitățile obosite pentru a păstra terenul sperând la venirea iernii și înghețarea frontului. Inferioritatea artileriei numerică și de calibru, puținul armamentul automat, comunicații, logistică etc. sunt suplinite de abnegație și deja de  experiență crescândă de luptă.

Concomitent armata bulgară și un nucleu de elită german sub comanda lui Makensen ocupă progresiv Dobrogea dându-se lupte grele cu manevre tactice, uneori cu succes relativ românesc precum la Cobadin. Artileria de câmp sprijină infanteria care la rându-i îi oferă protecție, pentru a nu o lăsa expusă , „în vânt” cum spuneau tunarii. Se observă în duelurile de artilerie că bătaia tunurilor 1904 este de multe ori prea scurtă ^3,4. , redutabilul obuzier Feldhaubitze 10.5 cm 98/09 putea lovi mai departe. De asemenea inamicul „reperează” bateriile românești și cu ajutorul aviației. O altă problemă a anului 1916 a fost slaba dotare cu echipament telefonic, în cel mai bun caz o baterie d 1904 avea 2 stații și o bobină de cablu de 500 m ³. Comunicația prin mesageri ștafete era lentă și riscantă în cazul unor situații dinamice, au fost cazuri când infanteria română s-a plâns de bombardament al artileriei proprii

Tunul md.1904/08 principalul sistem al artileriei,  a servit astfel pe cele 2 fronturi din toamna lui 1916, urcat pe cărări de munte precum pe Valea Doftanei sau mânate cu viteză în manevre tactice în bărăganuri. Îngrijita lui proiectare a asigurat robustețe și eficacitate atât cât au permis condițiile în care a luptat, aprovizionarea și limitările de calibru.

Tunul a participat la ceva temerar: o nouă debarcare cu bărci  peste Dunăre și întinderea podului de pontoane între Ruse și Turtucaia. Un mare efort al Armatei a 3-a sub comanda gen. Al. Averescu, abila manevră de la Flămânda a vrut să fie o ofensivă de 7 divizii în spatele armatelor bulgaro-germane pe când acestea se aflau încă angajate la Amzacea, sud de Constanța.
Tunuri de 75 au fost aduse în secret  pe un liman dunărean să tragă în vasele monitoare austriece apoi alături de alte categorii de forâe regimente cu Md. 1904 au trecut o ultimă dată Dunărea de iar Dunărea. Aviația germană a bombardat provocând pierderi continue în cursul traversării fluviului apoi  vremea s-a stricat aducând furtună pe Dunăre. Ploaia a umflat Dunărea și monitoarele inamice au putut trece de mine și s-au apropiat de pod.
Loviturile tunurilor de 75 nu aveau mare efect contra cuirasei de monitor așa cum a citat Kirițescu pe col. Warodin Dimitrie, un strălucit ofițer de infanterie constructorul pontonului. Pierderile datorate bombardării, riscul distrugerii podului de către flota K.u.K și aviație și avansul greu pe terenul inundat au determinat decizia de retragerea peste Dunăre. Și cu ajutorul artileriei de 75, retragerea diviziilor a fost în ordine, s-au salvat efectivele și majoritatea materialului de luptă.
La Amzacea trupele româno-ruse pornesc la atac după o pregătire a artileriei cu răspuns pe măsură al artileriei inamice. Unități precum cea a brigăzii colonel Stan Poetaș (9 vînători și 40 infanterie Călugăreni) se dovedesc viteze. Dar fără cleștele manevrei Flămânda, victoriile tactice sunt constisitoare, vremelnice. La 8 octombrie 1916 este cucerită perla coroanei, Constanța cu modernul port comercial.
Trupele române și numeroase țariste ruse rezista și tot repliaza spre Nord si spre Dunare.

La venirea primilor fulgi de nea pe crestele Carpaților speranța dăinuia odată cu succese defensive la Bicaz, Uz și în special în prima bătălie de la Oituz spre cinstea generalilor Eremia Grigorescu și Constantin Prezan, de formație artileriști. AIci se remarcă artileria călăreață din divizionul 2. Au fost numeroase eforturi defensive cu unele contraatacuri in Carpații de Curbură și Meridionali la Siriu, Tabla Buții, Predeal, Rucăr-Dragoslavele, Câineni-Olt și altele. Însemnau practic trupe ce s-au jertfit în relief alpin fără a avea echipamene specifice. Lupta lor era urmărită cu atenție nu doar de comandamentul român cât și de aliați, speriați de gravitatea situației și consecințele înfrângerii românilor. Aliații ruși care întârziaseră și depuseseră un efort parțial până atunci – dar e nedrept să nu apreciem participarea în Dobrogea și realitatea că țineau frontul nordic în Bucovina- agreau deja defensiva pe Siret deci abandonarea majorității teritoriului regatului român. Însă nu de aceeași părere a fost Misiunea Militară Franceză care sub comanda gen. Berthelot pregătea din octombrie 1916 un frumos proces de sprijin prin instruire și modernizare, Franța era și principalul furnizor de armament, ajutorul ce ocolea prin Marea Baltică și traversa Rusia.
 Istovită și împuținată, armata I română în defensivă montană a ținut cu greu frontul pierzând încet teren uneori până aproape de ieșirea din trecători. În acest timp armata lui von Falkenhayn se concentra și tot proba diferitele directii de ofensivă prin munți pentru a ocupa Bucureștiul. Amenajând genistic drumul, ocupând înălțimile montane ale defileului îngust al Jiului, concentrând tir de artilerie grea, numeroase trupe motivate sparg apărarea română, succesul inamicului în a invada vechiul teritoriu al regatului până la venirea iernii s-a produs pe calea cea mai lungă spre București. Prima data a fost o victorie grea a armatelor române care au respins nu cu multe forțe dar cu măiestrie tactică invazia inamică ce trecuse din Depresiunea Petroșani prin defileu și mai multe cărări pe un front mai larg în munții Vâlcan și Parâng. Bucurie mare cu speranța că nu se va mai ataca tot pe aici.
În această vreme pe Olt, la Dragoslavele-Câmpulung și Valea Prahovei se duceau lupte grele ce țintuiau trupe numeroase române și mascau intenția principală de atac. Dacă la Turtucaia se putea, la Flămânda norocul nu a surâs, totuși înfrângerea din bătălia a 2-a de la Jiu nu a uimit decât opinia publică. Artileria grea germană a deschis calea unui debit covârșitor german ce spagea apărarea la Bumbești pe 13 și ocupă Târgu-Jiu la 15 noiembrie apoi coboară spre cîmpie și București.
Podul de pe brațul Borcea în continuarea falnicului pod Cernavodă a fost sărit în aer pentru a împiedica trecerea. Regimentele decimate dar oțelite coboară din trecătorile Meridionalilor urmărite de trupe dușmane. Acei ostași care vor supraviețui până în vara lui 1918 vor primi pe medalia Crucea Comemorativa a Razboiului bareta „Carpați”.
Pe fostele poziții au rămas numeroși căzuți din ambele tabere ce au umplut cimitire de onoare dar nu toți, până astăzi se mai ivesc oseminte iar relicvele câmpului de bătaie sunt foarte frecvente.
Pierzând Oltenia, defensiva a încercat să se sprijine pe rețeaua hidrografică dar rezervele române erau puține și aliații ruși absenți, în Cîmpia Română puterile centrale au arătat superioritatea în coordonare tactică, material, moral și număr. Pretutindeni flancurile erau întoarse și trupele române trebuiau să se retragă. Erau hărțuite de cavalerie și încetinite de o populație care se refugia cu ce putea căra pe drumuri aglomerate. În 23 noiembrie Makensen trece trupe peste Dunăre la Zimnicea coordonându-se cu trupele von Falkenhayn să prindă armata română la mijloc pe Olt, li s-au putut opune doar câteva unități slabe.

Poza de copertă a articolului (partea 1) ilustrează finalul tragic al unei operațiuni îndrăznețe de „manevre pe linii interioare” ce s-ar fi dorit să înfrângă invazia aproape de București. Citând titlul unei cărți frumoase ce v-o recomand – pe Neajlov într-o toamnă rece- între 29 noiembrie și 3 decembrie 1916 s-a desfășurat o mare luptă dinamică angrenând în total 13,5 divizii pe partea română contra a 16,5. Între Argeș și Neajlov tunurile înhămate Md.1904 a 6 regimente alocate diviziilor din grupul de manevră s-au desfășurat frumos în luptă, tragând eficace și schimbând poziția odată ce era descoperită de tirul contrabaterie sau la apropierea trupelor inamice.
Sunt zile în care fără odihnă trupele române îndeplinesc obiectivele prin lupte grele și marșuri de urmărire, se fac mulți prizonieri și unități germane sunt flancate și  izolate în sud pentru a fi încercuite. Un automobil cu ofițeri de stat major al diviziei 8 cu corespodența și ordinele de operații pentru grupul de armată de la statul major al generalului Prezan ajung prin neșansă să fie capturate de inamic.  Asta oferă cheia descifrării planurilor române după cum va recunoaște Falkenhayn, germanii iau măsuri petru depresurarea unităților proprii și contracararea grupului de manevră român.
După câteva zile de lupte neîncetate, divizia 2/5 Socec se află avansată și fără comunicații, masată în satul Matei Basarab, acum comuna Ghimpați, Giurgiu dincolo de Najlov. Cu toate că i se cerea să continue ofensiva era  bombardată și atacată din 3 direcții de 8 ore iar densitatea prea mare a apărătorilor însemna ca artileria nimerea des.
 Repoziționarea grăbită a comandamentului generalului Socec este interpretată ca fugă iar trupa începe o retragere in panică către Neajlov  lăsând descoperită- „în vânt” artileria. Parte din artilerie reușește să se pună în bătaie și sa se retragă, o parte rămâne și luptă pe poziții, până ce germanii intră în baterii ⁴. Retragerea nu se poate face peste podul de pe râul Neajlov la Epurești, fiind ocupat de inamic, ci se încearcă prin vadul umflat de ploi și după cum știm din istorie, Neajlovul este mlăștinos.
 Din regimentele 7/19 și 9/14 artilerie de câmp  cu tunuri Krupp md.1904 (12 baterii aferente diviziei 2/5) ajung să se refacă lângă București doar 2 baterii. Divizia 9/19 Scărișoreanu cu flancul desoperit de div. 2/5 se retrage sub foc inamic și își salvează o mai mare parte din efectivul artileriei (38 de tunuri din 47 ale reg. 3 si 20 art. de câmp în principal Md. 1904 și 87mm). Dar și aici pierderile mari de trupă cât și de echipament sunt dureroase, de exemplu Reg. 3 art. pierde 6 tunuri și 23 de chesoane.

Între timp Grupul Orșova izolat traversase distanța neînvins în speranța reuniunii cu grosul forțelor române dar este prinsă la Izbiceni în ziua în care în București intră primele trupe inamice. Kirițescu relatează momente dramatice înaintea predării:  „unele bateriii din Regimentul 1 de artilerie și-au distrus tunurile, chesoanele și furgoanetele, și-au aruncat în aer proiectilele, ofițerii și soldații și-au rupt săbiile și carabinele și și-au împușcat caii”. 
Pierderea marii bătălii a determinat retragerea generală a efectivelor rămase spre NE, Bucureștiul fiind predat ca oraș liber pentru a evita distrugerile. Sondele de petrol de pe Valea Prahovei au fost incendiate conform unui plan britanic odată cu retragerea apărătorilor Văii Prahovei. Odată cu capitala se pierde și sursa indigenă de producție a obuzelor Pirotehnia Cotroceni și Pulberăria Dudești.
Retragerea s-a făcut pe aliniamente progresive iar aportul aliatul rus a crescut considerabil. Menținerea frontului în zona Râmnicu Sărat apoi sud Focșani nu a fost posibilă, Puterile Centrale înfrângând trupele ruso-român iar stabilizarea frontului a avut loc pe linia Siretului. Aici lucrările de întărire fuseseră puse la punct în ultimele 2 luni și Imperiul Țarist concentrase numeroase forțe care nu mai puteau fi înfrânte de trupele obosite ale lui Von Falkenhayn. Frontul îngheață cu înăsprirea iernii și multe concluzii vor fi trase. Refacerea armatei române și eforturile anului 1917, în legătură cu artileria, le-am descris  în articolul tunului de 75 francez.
Dar în 1916 tunul md.1904 a dat proba de foc și anduranță, după 4 luni de lupte neîntrerupte 230 fuseseră pierdute în lupta cu imperiile industriale central-europene. Cu toate că este suplimentat treptat din primăvara lui 1917 cu tunul francez de 75, apreciat ca superior prin bătaie și chiar precizie ³, rămâne cel mai numeros sistem și participă cu succes în luptele din Moldova. Cele mai multe poze le avem din această campanie și voi lasa imaginile să spună povestea.

Prima unitate română care intră în Budapesta victorioasă în seara zilei de 3 august 1919 este Brigada 4 Roșiori cu 3 escadroane din Reg.6 Roșiori și o secție (2 tunuri), din bateria 4 călăreață cu Md.1904, din altă direcție intrase un escadron de descoperire din Reg. 7 Roșiori cu un tun al bat. 5 artilerie călăreață.

Interbelic
În 1926 sunt atestate în uz 312 bucati Md.1904/1908 însă numeric piesa dominantă devine tunul de câmp Schneider-Putilov Md.1902 76,2 mm, (aprox 460 buc.). Era o piesă excelentă obținută prin captură în contextul bolșevizării, țevile puteau avea însă uzură mare și muniția atipică. Existând un stoc mare de muniție de 75 mm s-a impus o soluție tehnică de înlocuire a canalului țevii prin alezare și intruducerea cu strângere a unei cămăși, șemizare (chemise- fr. cămașă), multe tunuri rusești fiind recalibrate la Uzinele Reșița la 75mm, redenumite Md.1902/1925.
În uz pe parcursul unor ani de instrucție s-a observat uzură prea rapidă sau inelare, chiar spargere astfel că în 1935 începe un al 2-lea proces de modificare a țeilor prin retubare amovibilă ce permitea schimbarea facilă a tubului interior, în acest sen fabricându-se tuburi în 3 variante la Reșița și la Astra. De data aceasta soluția s-a dovedit de anduranță, cu obuzul exploziv Schneider md.1917 tunurie atingeau bătaie de până la 12000m, piesele modificate primind indicativul Putilov Md. 1902/1936.
Tunurile Md.1904 uzate vor trece prin primul proces de șemizare din 1925 și vor primi indicativul M1904-08-25.
Odată cu tunurile și muniția diversă de 75 mm a fost verificată la Pirotehnie. Cheltuiala a fost văzută ca economicoasă având în vedere prețul plătit pentru piesele de artilerie Skoda în interbelic iar pentru uzinele românești au fost un pas necesar de evoluție pentru a putea asimila în fabricație piese întregi, de exemplu licenta Vickers a.a. și ulterior excelentul tun Reșita de 75mm md. 1943.
Piese de artilerie mai moderne si mai puternice vor forma dotarea principală spre sfârșitul perioadei interbelice cu obuzierele având pondere mare.

În al doilea război mondial Tunuri Md.1904 au fost în dotarea regimentelor de artilerie călăreață (câte 16 piese tun), câte un regiment afectat fiecărei brigăzi de cavalerie conform organigramei din 1941. Regimentul 1 Artilerie Călăreață de pe lângă Reg.1 Roșiori de exemplu participă la cucerirea Odesei, comportarea în lupte aduce decorarea steagului cu Steaua României cu spate în grad de comandor și panglică de virtute militară. Însoțind cavaleria, artileria călăreață din toate regimentele luptă dinamic în Caucaz, drapelele fiind decorate cu ordinul Mihai Viteazul. În cadrul Diviziei 1 Cavalerie, regimentul 1 ajunge încercuit la Stalingrad alături de armata a 6-a germană. Rămas fără muniții este somat de aliatul german să predea caii de tracțiune, tunurile sale Md.1904 sunt distruse pentru a nu fi capturate ⁵.  Probabil că după Stalingrad tunurile Md.1904-08-25 rămase au fost retrase din luptă, resursa țevilor șemizate era desigur depășită, dar se pare că au figurat în dotare până în 1946.

Exemplare supraviețuitoare
Tunul românesc Krupp 75 Md.1904 este evocat în cărțile dedicate istoriei artileriei române, precum cele consultate în bibliografie. Până la prezentul studiu a fost vorba doar de prezentări sumare alături de alte zeci de piese de artilerie.
Nu te-ai aștepta, dar se pare că la antipozi se află cele mai multe piese supraviețuitoare,
Nr. 153 este acesta din Australia https://www.artilleryhistory.org/artillery_register_new/nsw/gun_windsor_75mm_field_gun_sn153.html  Nr.136 a fost recent restaurat de municipalitatea din Deniliquin. Nr.317 rezidă în Beechworth. Nr. 134 este într-o colecție privată din Tasmania. Ar mai fi se pare 2 în Australia.
Toate au avut o carieră interesantă au fost pierdute în 1916 fie capturate direct de turci sau cedate lor (ei foloseau tunuri 75 Krupp similare cu performanțe inferioare) și apoi capturate de unități de cavalerie ușoară Australian Light Horse în Palestina.
La noi ar fi expuse doar 3, Nr. 352 la Muzeul Militar Oradea, pradă elementelor naturii și cu cifrul și coroana înlăturate. Unul descompletat, modificat și fără scut se află la Iași. Exemplarul cu antetren de la Muzeul Militar Național după ani de intemperii, straturi de vopsea de gard și mici prăduiri este momentan retras, sper să treacă cu bine printr-un proces de restaurare conform practicilor internaționale și demn de ce a însemnat modelul pentru armata română.
 
Pentru răbdarea de a fi parcurs istoria Krupp 75 mm Md. 1904, vă ofer această compilație de filmări pe care am pregătit-o cu nostalgică admirație pentru manevrele artileriei înhămate.
https://youtu.be/y8nNJIl-XAI?si=u4h7uy1Tk8N7u-rD

Bibliografie

– Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919,  Constantin Kirițescu
-(¹) România în războiul mondial 1916 – 1918, vol. 1, M.Ap.N., M.St.M., Serviciul Istoric

-(²) Documente privitoare la Răsboiul pentru Intregirea României, Impr. Statului 1924, gen. Iliescu

-(³) Din Războiul României în Lumina Adevărului, Al. I. Lupașcu-Stejar, 1921
-(⁴) Bune și Rele în război cu reg. 9 Artilerie 1916-1918, N.G. Vrăbiescu, 1937
-(⁵) Nota Marelui Cartier General nr. 16404/11.12.1942 către misiunea militara germană – cercetare Ionuț-Mihăiță Ocoleanu
– excelentul site https://www.bulgarianartillery.it/
-Toma Ghenea of Bukarest, Rumania, Sighting Attachment for Ordnance, Patent No. 745,177, U.S. Patent Office Nov.24, 1903
-„Tunurile Krupp și Schneider în Balcani” Lt-col Rudeanu, Inst. de Arte Grafice Eminescu, 1912
– Die Feldartillerien Fremder Heeren, document secret 1913, biblioteca de stat a Rep. Cehe
– “Journal of US artillery”, publicația artileriei US, vol. 20/1903 și 27/1907
– Regulamentul Provizoriu asupra Instrucției Înhămate la Tunurile de Câmp Md.1904 & Reg. Provizioriu asupra Serviciului Tunurilor de Câmp Md. 1904, București, ed.Carl Göbl 1906
– E.-1, Reg. Provizioriu asupra Instrucției Artileriei/ Artileria de câmp/Tunuri de 75 mm, 1923
– Artileria în trădarea și nepriceperea de la Turtucaia, Adrian Stroea, Editura Militară, 2022
– Artileria Română în Date și Imagini, Stroea, Băjenaru, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2010
– Enciclopedia Art. Române, Stroea, Ghinoiu, Băjenaru, Barbu, Dănilă, C.T.-E. al Armatei, 2014
– File din Istoria Art., Fapte, Întâmplări și Oameni, Stroea, Ghinoiu, ed. C.T.-E. al Armatei 2015
– https://landships.activeboard.com/ userul CharlieC
– Tunul 75mm francez model 1897 în armata română, Pera Baity, 2022, articol A.N.C.A.