An: 2013

Consecventă principiilor sale Asociaţia Naţională a Colecţionarilor de Arme, deschide “sezonul” 2013 cu o activitate în premiera. Este vorba de “Trofeul Asociaţiei Naţionale a Colecţionarilor de Arme” care de fapte este un concurs open pentru toţi iubitorii tirului, indiferent dacă sunt colecţionari, [...] 

1. Începuturile
Pulberea neagră a fost inventată, cel mai probabil, de către alchimiştii chinezi, între anii 850 şi 1000 e.n. La început, praful de puşcă era fabricat dintr-un amestec de pulberi fine de sulf, salpetru şi mangal. Această compoziţie tindea însă să se descompună datorită vibraţiilor în timpul transportului, componentele având densităţi diferite. După drumuri lungi pe mare, sau pe drumuri denivelate, pulberea îşi pierdea eficacitatea, şi trebuia reamestecată, de multe ori chiar pe câmpul de luptă. Praful rezultat în urma procesului de fabricaţie sau recondiţionare a pulberii era extrem de inflamabil, iar accidentele erau frecvente. Alte dezavantaje ale acestui tip de pulbere erau faptul că tindea să absoarbă uşor umezeala din mediul ambiant, iar viteza de ardere, şi implicit presiunea din interiorul ţevii, variau foarte mult, chiar şi în cadrul aceluiaşi lot de pulbere, în funcţie de umiditate şi gradul de compresie. Datorită acestor variaţii, aproape imposibil de controlat, precum şi metalurgiei precare, accidentele produse de explozia armelor de foc erau extrem de frecvente, acestea fiind aproape la fel de periculase pentru trăgatori, pe cât erau pentru ţintele lor.La începutul secolului XVI, a fost pus la punct procedeul granulării, care consta în umezirea prealabilă a componentelor măcinate, înainte de amestecarea acestora. Bulgării rezultaţi erau trecuţi prin site de diferite dimensiuni , iar granulele obţinute, cu o dimensiune relativ uniformă, erau apoi uscate. Procedeul împiedica descompunerea datorită vibraţiilor, dar şi un control mai precis al vitezei de ardere . Pulberea neagră este caracterizată de faptul că arde de la suprafaţă spre interior – pulberea cu granulaţie mai fină arde mai repede, în timp ce pulberea cu granulaţie mai grosieră arde mai încet. Pulberea cu cea mai fină granulaţie era folosită pentru iniţierea tragerii, fiind plasată în gaura de dare a focului la tunuri şi archebuze, sau în talerul armelor cu cremene. Pulberile cu granulaţie intermediară erau utilizate pentru încărcarea armelor uşoare, în timp ce granulaţiile mari erau folosite pentru tunuri. Citeste mai mult

De-a lungul vremii necesitatea de a avea pe cîmpul de bătalie o armă cît mai performantă, a facut ca cercetarea în domeniul dezvoltarii armamentului să se afle în prim plan. Nume precum Browning, Colt, Fedorov, Sudaiev, Simonov sunt sinonime cu mari salturi înainte în cercetare şi inventarea de noi mecanisme pentru arme. Scriam într-un articol anterior despre Hugo Schmeisser şi despre al lui MP 41 , dar puţini cunosc faptul că principala lui realizare este o armă cu adevărat revoluţionară, şi aici vorbim despre Sturmgewehr 43/44.

La începutul celui de-al doilea război mondial Germania avea în dotarea armatei atît faimoasele Mauser 98 K (socotite de unii istorici ca şi “coloana vertebrală” a Wermacht), precum şi o întreaga gamă de arme semiautomate şi automate începînd cu MP40 şi terminînd cu MG34, aceasta numai dacă socotim armamentul de infanterie. Citeste mai mult