Pe întinderile rusești, biciul a fost unealtă, armă și element de ținută al călăreților nogai, cerchezi, cazaci, calmuci, ceceni și încă mulți alții până în Orientul Îndepărtat. În limba română a intrat cuvântul nagaică, biciul cazac. Pușca semiautomată cu lunetă SVD-63 a primit în serviciul sovietic porecla плётка, biciul, pentru sunetul și eficacitatea loviturii. Sunetul ei se regaseste în video

Faimoasa armă a lui Dragunov continuă sa fie prezentă în conflictele actuale și este râvnită de colecționari din întreaga lume.

Despre SVD am scris destul de mult în articolul dedicat corespondentei românești PSL , am prezentat necesitatea apariției în contextul istoric și am creionat dezvoltarea armei.

Până la SVD

Tirul sportiv dezvoltat ca sport de masă în URSS din 1932 oferea distincții precum insigna „țintaș Voroșilov” și asigura o importantă bază de recrutare și selecție pentru Armata Rosie (RKKA). Aceasta era echipată din 1931 și cu M91/30 cu luneta tip PE, noua armă și creșterea puternică a industriei au permis dezvoltarea școlii lunetiștilor. În jurul a 300 000 de M91/30 lunetiste vor fi produse în total.

Așa cum am arătat, în ajunul războiului, M91/30 era preconizat să fie înlocuită cu puști automate și semiautomate de același calibru inclusiv în variantele dotate cu lunetă. Batrâna „trilineika”pușca de trei linii (unitate de măsură rusească preluata din sistemul imperial –three line- corespunzând 0,3 inci, .30 caliber sau 7,62 mm) rămâne însă preponderentă inclusiv în uzul pușcașilor lunetiști.

În 1943, un grup format din lunetiști de elită ai armatei sovietice a fost invitat să participe la o întâlnire cu ofițeri superiori ai ministerului apararii al URSS. La această întâlnire s-au cerut opinii pentru îmbunătățirea activității dar problema înlocuirii sau modernizării radicale a puștii cu lunetă sistem Mosin nu a fost ridicată. 

Veteranul medaliat V. N. Pcelințev relata: „Nu am avut nicio plângere cu privire la pușca de lunetist model M91/30. Am sugerat îmbunătățirea lunetei prin adăugarea unor dispozitive și dezvoltarea unui reticul special și am cerut o amplasare mai convenabilă a turelelor de reglaj. Printre dispozitive ne-au interesat două elemente: un manșon parasolar pentru obiectiv și un manșon de cauciuc pentru ocular. ” 

A existat și o sugestie ” privind dezvoltarea cartușelor speciale pentru armele de lunetist cu o calitate îmbunătățită a prafului de pușcă și o selecție mai atentă a gloanțelor. Aceste cartușe ar trebui să fie furnizate în loturi mici special pentru lunetiști. Acest lucru ar face posibilă îmbunătățirea dramatică a grupajului și abaterii focului. „(1)
O nouă generație în evoluția dotării lunetiștilor a venit abia peste 20 de ani.

Competiția și omologarea

Direcția Principală de Artilerie (GAU) din cadrul GRAU (Ministerul Apărarii) lansează începând cu 1957 competiția pentru o nouă armă cu lunetă cu încărcare automată în calibrul trilineikă-i, parte a unui caiet de sarcini pentru un sistem armă-cartuș-lunetă. Prezint mai detaliat istoria competiției întrucît a fost un proces laborios destul de indelungat pentru care s-au alocat fonduri bănești și resurse umane importante (dar întotdeauna URSS a acordat o mare importanță dezvoltării de armament).

Prima etapă a constituit-o elaborarea și selecția la nivelul fabricilor. În uzina Ijmash din Ijevsk, au existat 3 modele experimentale, unul al inginerilor Pușin și  Kriakușin și unul al lui Mihail Kalașnikov iar în urma probelor din uzina, recepționerii militari GAU ai uzinei au calificat proiectul lui Evgheni Dragunov.

Din arsenalele din Klimovsk și din Kovrov – ZID s-au evidențiat modele ale birourilor de proiectare conduse de Serghei Simonov respectiv Aleksandr Konstantinov. Cei trei constructori se întrec cu prototipuri ce inițial atașau lunete PU.
Din martie 1959 apar noile lunete dedicate PSO și PSO-1 ce se încearcă și perfectează odată cu armele. În calitate de client, statul sovietic supervizează prin Direcția Principală de Artilerie, Institutul de Cercetare pentru Tehnica Militara NII-61 din Klimovsk (actualul TSNIITOCHMASH). Au loc numeroase deplasări spre poligoane militare unde se alocă 48 000 cartușe 7,62x54R, o cantitate suficientă pentru probele parcurse de mai multe eșantioane ale variantelor de arme. Procesul îmbunătățirii prototipurilor este unul de durată întrucât cerințele tehnico-tactice impuneau o bună precizie, greutatea mai mică decât M1891/30 cu luneta PU, o bună anduranță de foc fără defecte, o armă comodă la tragere, ușor demontabilă fără unelte suplimentare. Toți parametrii se urmăreau și documentau riguros iar totul se afla sub perdeaua secretului in ciuda persoanelor numeroase implicate. Variantele lui Simonov se dovedesc curând inferioare dar reputatul constructor dorește să își perfectioneze proiectul astfel că NII-61 ii permite să ramână în competiție. Dragunov a primit un sprijin deosebit în perfecționarea prototipurilor de la Iuri Konstantinovici Alexandrov. I.A. Samoilov perfecționează tehnologia fabricării țevii lungă de precizie superioara.

Dragunov SSV-58 și Konstantinov 2B-V-10 au fost succesiv modificate pentru a îndeplini cerințele tehnico-tactice stricte din caietul de sarcini dpdv rezultat la țintă. Acestea erau pentru tragere la 100 m distanta: fâșiile centrale de împrăștiere de 5 cm pe 5 cm (precizie) și o rază de dispersie de 7 cm (exactitate-acuratețe) pentru 100% din 60 cartușe trase în 3 serii.

La acea vreme în URSS, mulțumită NII-61, se fabricau cartușe 7,62x54R pentru competiții de tir sportiv cu gloanțe mai grele 11,8g și 13 g, toleranțe mai strânse de fabricație iar fiecare lot se încerca și se ambala cu foaia doveditoare a tragerii! Cu aceste cartușe amândoi concurenții întruneau cerințele însă cartușele sportive nu aveau nici glonțul cu miez de oțel, mai strînse între plinurile ghinturilor uzau mai repede țeava. De asemenea curba balistică diferea de cartușul usor Md.1908 pentru care fuseseră calibrate aparatele mecanică și lunetele PSO. Astfel devenea și mai stringentă nevoia dezvoltării cartușului „sniper” special care sa asigure o precizie și acuratețe echivalentă cartușelor speciale de competiție însă având caracteristicile militare necesare (miezul), greutatea glonțului 9,6g de la cartușul Md.1908/53 LPS și aceeași curbă balistică.
Glonțul sniper va fi certificat ceva mai târziu după cum vom vedea

În 1961 lunetistul veteran Vasili Zaițev este invitat să tragă cu cele 3 modele și să dea recomandări, constructorii nefiind de principiu invitați. Pe lângă câteva neajunsuri punctuale pentru fiecare model acesta a subliniat la modul general nevoia comfortului la tragere și utilitatea unei lunete pe timp de noapte.

Linia contructivă Simonov este curând eliminată întrucât se concluzionează că designul cu o cinematică nefiabilă nu poate fi remediat. Competiția devine una de uzură, Konstantinov testează modificări substanțiale în timp ce Dragunov se apleacă mai mult asupra optimizării lanțului dimensional și aduce modificări minore succesive. Trecând deja anii, Ministerul Apărării reclamă întârzierile și amenință cu descalificări. În sfârșit, diverșii maeștri ai sportului de tir înregistrează rezultate la țintă foarte aproapiate de baremul din caietul de sarcini folosind cartușele militare Md.1908/53 cu ambele arme. Practic cele 2 arme grupau și aveau exactitatea și precizia apropiate de ale unor M91/30 sniper PU selectate, apreciindiu-se realist ca in productia de mare serie vor performa cel putin precum M91/30 PU comune. Sub oblăduirea GRAU și datorită relațiilor cordiale-colegiale între constructori, încărcătorul Konstantinov, mai bun, a fost replicat de către echipa Dragunov la SSV-58.

În 16 martie 1962 GRAU încheie Competiția recomandând modelul (de altfel favorit în ultimele etape) SSV-58 Dragunov, mulțumită caracteristicilor tehnico-tactice și concluzionand ca este superior armei Konstantinov 2B-V-10 prin fiabilitatea mecanismelor în varii condiții simulate.

O serie de neajunsuri și îmbunătățiri necesare armei sunt menționate în procesul verbal de final de test și se cer revizuite. Se comandă 100 de exemplare de serie 0 pentru a merge mai departe la teste militare în unități.

Acum se adaugă la pat obrăzarul detaşabil și se mărește rotația capului mobil de închizător pentru o înzăvorâre cu suprafețe în contact mai mari. Înălțătorul tip dioptru dezvoltat de Dragunov din experiența sportivă este acum definitiv înlocuit de un înălțător familiar pistolarilor mitraliori cu AKM.

Se mută din spate deasupra camerei cartușului pierzând întrucâtva din generoasa distanţă între aparate (sight radius). La trageri de noapte se vizeaza cu SSV-58 focurile trase de mitraliera de companie Kalașnikov PK. Mitraliera aflată și ea în curs de omologare primește un nou dispozitiv la gura țevii ce ascunde flacara mai bine- grupează într-un spectru îngust scânteile decât cel iniţial tronconic similar DP-28 (vezi articolul cu DP-28 https://www.anca.com.ro/1266-2/). Se montează o astfel de frână/ascunzător și la SSV-58. Militarii cer posibilitatea montării baionetei ca ultimă formă de aparare pe front (desi Mosin M91/30 PU nu se livra cu baioneta nimic nu împedica montarea).

În acel moment armele rezistau în regim simulat de război 5000-6000 de focuri trase (își păstrau calitățile balistice) ceea ce nemulțumea exigenții specialiști ai GRAU, situația îmbunătăţindu-se din primii ani de producție.
Pe 2 iunie 1963 Departamentul Artileriei omologheaza proiectul cu numele SVD model 1963 alocându-i în nomenclator indicele 6V1. Urmează o primă serie de 200 de arme alocate unităților de elită, gardă, cercetași, Spetznas pentru că orice armă inovativă aduce actualizări ale tacticii de luptă.

Luneta PSO / PSO-1 a fost dezvoltată la uzina 69 din Novosibirsk, numită NPZ, șefi de proiect fiind inginerii  Anatoli Ovcinikov și Lolai Glizov. Continuând succesul robustei lunete PU, următoarele cerințe au fost îndeplinite:
– vizarea până la 1300m,
– un reticul gradat telemetric pentru aprecierea rapidă a distanțelor (PSO are un etalon orizontal rapid de 1,7m la diverse distanțe și etalonare laterală de 1 m la 100 m),
– o rezistență garantată în decursul tragerii a 9000 focuri,
– demontare și montare rapidă, fermă și repetabilitatea poziției fixat-la-armă.
Nevoia de a păstra aparatele mecanice și caracteristicile constructive ale SVD-ului au determinat construcția lunetei cu picior lateral pe șină. Poate ca urmare a ședinței avute de statul major cu lunetistii in 1943, luneta PSO este dotată cu un manșon parasolar extensibil și cu o bonetă ocular din cauciuc – foarte utilă păstrării poziției corecte de ochire. Pentru recomandarea lui Zaitev, capacitatea de vizare nocturnă, s-a proiectat reticulul iluminat transpus pentru prima data la lunetele militare. Până atunci fusese un opțional de lux pentru câteva lunete de vânătoare germane.
Un ecran selectabil de detecție a iluminării infrarosii a fost adăugat acestui aparat optic versatil așa cum echipa deja multe dintre binoclurile militare sovietice, cele cu indice BI.

În concluzie, această istorie a competiției, (pentru o și mai detaliată cronologie vedeți cele 4 editoriale cu titlul tradus „Nașterea legendei” de pe site-ul concernului Kalașnikov), expune abordarea multivalentă de prototipare-omologare guvernată cu bune rezultate de către un stat totalitar și birocratic. Executanții, chiar daca nu întotdeauna atinși de aripa geniului, ca proiectanți erau maeștrii ai foii de calc și tehnologiei materialelor. În general toate categoriile de personal însărcinate să ducă la bun sfârșit astfel de proiecte secrete aveau „școala” războiului și erau implicate în elita tirul competițional mondial. A fost rețeta succesului unei arme frumoase, bună de luptă vreme de 60 ani.

Încă dinainte și în cursul competiției armelor era în lucru dezvoltarea cartușului sniper dedicat. Proiectul va fi dus la bun sfârșit de institutul NII-61 în colaborare cu biroul de proiectare din uzina de cartușe 188 din Novosibirsk. Toate cartușele dintr-un numar X de lovituri trase din instalația balistică trebuiau să grupeze la 300m în interiorul unui cerc cu diametrul de 8 cm. Structura glonțului trebuia sa rămână bimetalică, se realiza miezul perforant cu toleranța la coaxialitate și concentricitate mărite. Costul de productie nu trebuia să depășească dublul glonțului ușor LPS.

În panoplia designerilor sovietici, pe care URSS i-a expus cu fală, P.F. Sazonov și V.N. Dvorianinov sunt cei ce elaborează cartușul 1ZhI și din 1963 până în 1967 îl aduc la fabricație de serie sub denumirea 7N1. Producția s-a alocat uzinei 188. Cartușele în sine nu aveau glonțul vopsit distinctiv dar se marcau explicit cu textul „Snaiperskaya”pachețelele de câte 20 cartușe, „zincurile” ermetice cu câte 22 de pachețele, și lada de lemn cu 2 zincuri Erau ușor de recunoscut pentru a nu fi irosite pe banda de la „ Căţea”PK/PKM. TSNIITOCHMASH nu s-a oprit din cercetari, până astăzi lucrează sumedenie de calibre, multe proprii. În cazul lui 7N1 succesorul modern este 7N14 Snaiperskaya ce mărește capacitatea perforantă împotriva protecțiilor personale balistice.

Evgheni Fiodorovici Dragunov s-a născut la 20 februarie 1920 la Ijevsk într-o familie cu tradiție de armurieri din tată în fiu pe lângă uzina de arme. Școlarul Dragunov a terminat „șapte ani” și a devenit interesat de tragerea sportivă. În 1934, la vârsta de 14 ani a primit insigna „țintaș Voroșilov” de gradul 2 și a intrat și în Colegiul Industrial din Ijevsk. La absolvire, viitorul proiectant de arme a fost angajat în 1938 la arsenal. În 1939, Dragunov a fost înrolat în armată, unde a slujit în Orientul Îndepărtat ca armurier până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În ianuarie 1946 s-a întors la Ijmaș și a început să lucreze ca tehnician preoiectant.

Apoi a fost numit inginer proiectant în departamentul constructor sef și, mai târziu, ca inginer șef. În total, designerul de arme a lucrat la uzină timp de aproximativ patruzeci de ani.Domeniul său preferat a fost al armelor lungi de precizie, una dintre primele a fost remarcabila MS-74 (2). Pasiunea sa pentru tragere sportivă și experiența militară l-au ajutat să dezvolte mai multe puști sportive. Majoritatea sportivilor sovietici biatloniști au câștigat competiții și au stabilit recorduri mondiale cu armele pregătite de Dragunov. A participat personal și drept consultant la dezvoltarea și crearea a aproximativ 50 de arme de calibru mic, de sport și de vânătoare. 39 dintre ele au fost produse în serie. Un ultim proiect, pistolul automat PP-91 Kedr fiind realizat la începutul anilor ‘90. Tot pe seama proiectantului există șapte brevete pentru diferite invenții. Fiii sai Mihail și Alexei au ales meseria tatălui, și alți doi nepoți continuă această dinastie de armureri.
În URSS și în Federația Rusă, chiar dacă avantajele materiale pe parcursul vieții au fost limitate, memoria constructorilor importanți a fost cinstită exemplar. În 1997 strada “30 Let Oktiabria” din Ijevsk a fost redenumită “Dragunov Orujeinik “(armurier). Colegiul Industrial Ijevsk a fost numit în 2014 după marele designer de arme. Anul trecut,2020, a fost în orașul Ijevsk și pentru concernul Kalașnikov anul E.F. Dragunov, marcat festiv și însoțit cu difuzarea de bogate materiale de istorie a tehnicii. În 2020 a fost lansată și o varianta de carabină civilă SVD Tigr armă comemorativă “100 let (ani) E.F. Dragunovu”.

Caracteristici constructive

Una din marile calități ce fac și astăzi arma dezirabilă este masa mică la o lungime mare și robustețe la șocuri mecanice (nu este posibil desigur să atingă robustețea AK-47 dar este altă clasă). Dar să-l cităm chiar pe constructorul E.F. Dragunov:
“Marea dificultate pe care am înfruntat-o în timpul proiectării a fost depașirea diverselor contradicții. Simplist vorbind, pentru o funcționare fiabilă în condiții dificile trebuie să ai cele mai mari jocuri posibile între piese în mișcare. Pentru a avea o acuratețe cât mai bună trebuie să tinzi spre jocuri și abateri cât mai mici posibile. Masa se cere cât mai mică dar pentru o acuratețe cât mai bună – este preferabilă o greutate mai mare până la o anume limită. Apoi o serie întreagă de contradicții mici și mari. În linii mari am ajuns spre final în 1962 trăind o serie de eșecuri și succese. Bunăoară ne-am chinuit cu încărcătorul mai bine de un an. Apărătoarea mâinii, aparent simplă, s-a dovedit o sarcină dificilă dar am finalizat-o până la urmă. În acest proiect m-a ajutat pasiunea față de sporturile cu arme de foc pe care le-am practicat 20 de ani până aproape în 1960. 5 ani de muncă între soldați ca armurier mi-au dăruit de asemenea o bogată experiența în mecanisme de armă.”

Cutia mecanismelor prelucrată prin frezare este una robustă ce oferă longevitate și are avantajul de a fi compactă – scundă. Șina laterală este corp comun fiind obținută prin așchiere oțel, o soluție ce consumă material și operații tehnologice dar asigură o bună rigiditate. La SVD se montează nu doar ușoara luneta PSO-1 dar și noctovizoare precum NSPU 3.5x ce sunt de 4 ori mai grele. Totuși masele mari modifică grupajul chiar și la șina frezată de SVD. Portînchizătorul ce glisează in cutie este unul cu masa mare ce împreună cu un închizător uşor asigură fiabilitate.
Se spune răspicat despre SVD ca nu are legatură cu AK-47 subliniind principiul diferit de funcționare și diferențe majore de proiectare. Tot atât de real este că orice armă nouă preia soluţii contructive de succes de la înaintaşe. Închizătorul (însă fără piston), portînchizătorul, cuiul percutor și extractorul sunt similare constructiv, inspirate din piese AK. Metoda de înzăvorâre a închizatorului prin 3 nuturi (similară dar prin 2 nuturi la AK) sporeşte siguranţa şi precizia armei. Port-închizătorul are o prelungire posterioară ce oprește cocoșul în cazul unei declanșări în afara bateriei (cartușul neintrodus total și fără înzăvorâre).
În cutie este mecanismul de dare a focului ce este conținut într-o casetă ce se scoate uşor pentru înlocuire, reparare, curăţare. Este o soluție avantajoasă diferită de AK dar unele piese sunt similare AK precum cocoșul, autodeclanșatorul și arcurile din sârmă dubla împletită: arcul de armare și arcul trăgaciului. Tragaciul se presează plăcut în 2 etape distincte favorizând precizia. Piedica de siguranță este selectată de pe partea dreaptă și are o poziție și formă apropiată celei de AK, avantaj pentru soldații ce și-au format mișcări reflex cu AK.
Capacul cutiei închizătorului este tot din tablă ștanțată, inițial cu nervuri ca la AK, dar o diferență importantă este că în el este montat ansamblul arc recuperator. Metoda de zăvorâre a capacului este printr-un levier prins de cutie, similar SKS.
Țeava are canalul ghintuit cu 4 goluri și infășurare pe dreapta cu pas de 320mm apoi din 1971 de 240mm. Pentru gloanțe specializate precum cele perforant-incendiare de lungime mai mare, o rotație la 320mm s-a dovedit nepotrivită împrăștiind
nepermis de mult. Pasul mai mic mărește viteza de rotire a proiectilului, stabilizându-l pe traiectorie.
Însa precizia cu gloanțe LPS comune dar și cu 7N1 a scazut cu aproximativ 20%, calculat și asumat de specialiștii GRAU.
Făcând un exercițiu, imaginându-ne că o echipă de cercetași se apropie la 500 m de o unitate de rachete în proces de alimentare, este important ca un rezervor să poată fi incendiat de la distanță.De țeava se prind celelalte piese într-o manieră similară AK.
Camera de gaze preia gazul necesar culisării portînchizătorului și este și ea de formă cunoscută iar la exterior are inel portcurea. Gazul prelevat acționează pistonul de gaze care mai departe imprimă axial mișcarea unui împingator sub forma unei tije ușoare cu arc elicoidal cu rol de a readuce la poziția inițială. Există un regulator de gaze în continuarea camerei. Acesta are 2 poziții fixe 1 pentru trageri in bune condiții (arma curată unsă), 2 pentru tir indelungat fără curățare, cu depuneri de funingine etc. Cătarea are o apărătoare circulară neîntreruptă precum la mai vechiul SKS iar cuiul cătării este comun cu AK. La partea inferioară are un umăr pentru fixarea baionetei standard sovietice (toate generațiile de după 1959).
Apărătoarea mâinii a fost modificată pe parcursul competiției de omologare de la o configurație obișnuită din 2 părți suprapuse la una din 2 părți stânga-dreapta ce a sporit calitățile de tragere. Jos (spre camera cartușului) cele 2 părți sunt cuprinse împreună de o brățară fixă dar nu se încastrează ci se așează pe un arc și pot translata de ordinul milimetrilor. La partea superioară pe țeava este un reazem fix peste care se așează jumătățile iar în capăt sunt ținute împreună de o brățară mobilă cu un zăvor de fixare. Astfel apărătoarea mâinii este semiflotantă și poate culisa longitudinal.
Deasupra camerei cartușului este baza înălțătorului.
Ansamblul înălțător este similar constructiv AK și SKS dar gradat pentru 1200 m și cu o poziție “ п” de la постоянная = constant, o poziție normală egală celei de 400m a cursorului pentru luptă. Patul cu geometria sa “scheletică” a fost o premieră și a inspirat numeroase alte arme, în special pentru tir la distanță. Robust, ușor, cu mâner pistolet inclus în design și o portcurea, permite un tir comod și favorizează o siluetă joasă din poziția culcat. Rezemătoarea se asigură în poziția superioară numai când se trage cu luneta pentru a avea al 4-lea punct de sprijin, “cheek weld”. O armă este tot atât de eficientă pe cât este încărcătorul de fiabil. Încărcătorul cu o capacitate de 10 cartușe așezate în zigzag este o construcție robustă și ușoară inspirată de încărcătorul ambutisat apărut odata cu Ak-47 tip3. Ca un opțional târziu, URSS a introdus un bipod detașabil rabatabil ce se prindea de bosajele adâncite de pe lateralele față din cutia mecanismelor. Se atașează rapid, are picioarele reglabile în înălțime și baza de fixare se rotește pe axa longitudinală a armei, cam tot ce trebuie unui bipod modern, doar că fixarea nu este prea fermă. Prinderea de cutie nu afectează vibrația armonică a țevii dar o poziție mai înaintată ar fi ajutat stabilității pe direcție. Un bun video cu funcționarea armei îl gasiti aici, însă în limba rusă și aici un manual sumar în engleză.

Caracteristici tehnice

–denumire oficială: Сна́йперская Винто́вка систе́мы Драгуно́ва образца́ 1963 года / Pușca de Lunetiști sistem Dragunov modelul anului 1963, prescurtat SVD-63 , index GRAU 6V1 denumiri comerciale: SVD Dragunov, Dragunov
calibru: 7,62mm
–principiu de funcționare: tragere semiautomată prin încărcare automată folosind împrumut de gaze și piston cu cursa scurtă
–muniție: -7,62x54R Md.1908 cu glonțul ușor 9,6 g (148 grains), 3,1 g pulbere piroxilină granulară capsă tip Berdan, Md.1930 cu glonț greu, T-45 trasor, perforant-trasor, performant-incendiar de diferite generații și codificate prin culori, și dedicate armei cartușe pentru lunetiști 7N1, 7N14
–lungime: fără baionetă 1225mm, cu baioneta-pumnal 1370 mm
–țeavă: lungime 620mm, lungime parte ghintuită 547mm, 4 ghinturi cu pas de 320 mm cu înfășurare pe dreapta până în 1971, ulterior 4 ghinturi cu pas de 240 mm cu înfășurare pe dreapta viteza glonțului la gura țevii (v inițiala) 830m/s (cu cartușul 7N1)
–masă: cu lunetă, încărcătorul gol și fără baionetă 4,3 kg; fără lunetă 3,72kg
–înălțător cu reglaj până la 1200m, distanța eficace de tragere până la 800m, distanța maximă de tragere cu lunetă 1300m
–cadența practică teoretică 30 lovituri/min
–grupaj 1,04 MOA (cartuș 7N1 țeava cu pas 320mm), 1,24 MOA(cartuș 7N1 țeavă pas 240mm)
–încărcător detașabil capacitate de 10 cartușe dispuse în zig-zag
din completul SVD fac parte:
– baioneta standard AK în funcție de anii de fabricatie model 6H3, 6H4 sau 6H5, greutatea cuțitului 260g, cu teacă 450g
– accesoriile: vergeaua din 3 segmente înșurubate; penarul cu perie, capul-cîlţi, şurubelniţă, dorn; penarul se folosește și ca mâner al vergelei, al șsurubelniței și diferit de penarul AK (evoluat de la SKS) are o prelungire cu rol de cheie pentru demontarea tubului de gaze, bidonaşul cu 2 compartimente ulei/solvent.
– luneta P.S.O.-1 (Прицел Снайперский Оптический – aparat de ochire optic pentru lunetiști) 4×6° grosisment – 4 x ; câmp vizual – 6° ; masă 580 g , cu husa ei de protecție, dispozitiv integrat de iluminat pe timp de noapte cu baterie Rţ 63 de 2,5V apoi 1 R-6 (AA)de 1,5V, și bec. Pentru anotimpul rece, la sub +2°C există un dispozitiv de iluminare cu suport de baterii separate și fir până la soculul becului ce se înșuruba la lunetă.
O gentuță specială păstra accesoriile lunetei: dispozitivul de iluminare de iarnă, filtrul de lumină portocaliu pentru ceață, becuri și baterii de schimb, garnitura comutatorului iluminarii și o lavetă de finet.

Primele variante de lunete aveau un ecran selectabil ce dădea capabilitatea de detectare a surselor de iluminare în infraroșu (de la supravegherea noctură activă a inamicului). In anii ’70 unitățile de infanterie inamice au trecut la tehnologia dispozitivelor de noapte pasive, IR rămânând apânăjul vehiculelor de luptă. Totusi lunetele sovietice tip PSO-1 (spre deosebire de varianta cea mai comuna Tip2 a clonei romanești IOR LPS) s-au uzinat până în 1992 cu ecran detecție IR.

SVD în uz

Arma se fabrică în serie mare ajungând să doteze fiecare pluton apoi fiecare grupă a infanteriei mecanizate. Grupa de infanterie mecanizată sovietică se impune în organizarea armatei imediat după 9 mai 1945 cu tehnică nouă de luptă și noi carabine semiautomate apoi automatul Kalașnikov; dupa război Stalin a întețit defapt ritmul înarmării. De la mijlocul anilor ’60 o grupă se îmbarcă în transportorul amfibiu blindat tip BTR, mașina de luptă șenilată BMP-1 sau MLTB și este formata din echipa fixă a mecanicului conductor și operatorului turelei, comandantul grupei, o echipă antipersonal și una antiblindate în jurul RPG-7 , total 8-10 persoane. Lunetistul aparținea echipei antipersonal alături de mitralior și 1-2 pistolari-mitraliori (3). Capabilitățile noii arme aduc armatei sovietice avantaje tactice dar necesită instrucție distinctă pentru lunetist.

În primul rând acesta trebuia să lovească la baremul specific SVD 63:
-ținta cap (la armata română ținta cap Nr.5) de 30 cm înălțime la distanța de 350m
-ținta piept( nr.6), 50 cm, 430 m
-ținta siluetă alergând (nr.8), 150 cm, 640m.

Sarcina principală a lunetistului este observarea permanentă a câmpului de luptă menținând și un jurnal al observării. Conform manualului, lunetistul raporta totul comandantului de grupă, decizia angajării țintei o avea comandantul, dar, în lipsa indicațiilor de la acesta, acționa independent eliminând țintele cele mai importante și apropiate. Era altul statutul lunetistului din recentul război mondial când acționa în echipe cu misiuni și libertate de decizie. Totuși noul lunetist avea de confruntat tabele balistice, de făcut calcule matematice simple, corecta tragerea ținând cont de condiții atmosferice, altitudine cu densitatea aerului. Manualele detaliau pozițiile de tragere: în picioare, genunchi, așezat, culcat, adăpostit după paveze, angajarea aeronavelor la mică altitudine și parașutiștilor. Lucrul cu luneta necesita școlarizare și antrenament, dar luneta PSO-1 era una ergonomică și deprinderile se căpătau usor.
Pentru instrucția primară Dragunov dezvoltă arma semiautomată cu lunetă TSV-1 în .22lr cu lunetă TO-4M dar nu se generalizează în dotare. E.F. Dragunov execută și un prototip de armă automată cu lunetă derivată din SVD-63, numită B-70, nu iși găsește utilitatea tactică.

Infanteria mecanizată sprijinită de alte specialități armate arată grozav pe hârtie și la aplicațiile gigantice ale Tratatului de la Varșovia cu adversarul simulat nord-atlantic dar din fericire Războiul Rece se consumă în afara Europei. SVD-63 se exportă pe toate continentele către numeroase armate rămânând în dotarea majorității lor și astăzi.
Un război major convențional are loc îin 1973 de Yom Kipur împotriva Israelului pentru 3 săptămâni. Aici se desfasoară infanteria mecanizată alături de forțe întrunite de tancuri, desant aerian, aviație și rachetistică antiaeriană folosind tactici și echipament sovietic din partea Siriei, Egiptului și în mai mica masură altor state aliniate URSS inclusiv Cuba. SVD-63 a fost folosit în luptă dar Războiul de Yom Kipur a fost un duel al tancurilor și altor categorii grele sau sofisticate de armament.

Până spre sfârșitul anilor ’80 în URSS antrenamentul lunetiștilor se executa la nivel regimental de catre ofițeri buni țintasi apoi existau antrenamente de recurență la fiecare 6-8 saptamani ce durau cateva zile. Aceștia instruiau recruții stabilind principalele ținte precum ofițerii, observatorii inaintați, echipe de rachetiști antitanc, mitraliori, echipaje de blindate, elicoptere la joasă altitudine etc. Recruții se selectau după calități fizice, inteligență, acuitate vizuala și auz, reacții rapide și desigur erau cei mai buni țintași cu pistolul mitralieră. Un număr restrîns de unități cuprindeau cursuri de 24 de zile pentru lunetiști dar toate acestea nu produceau acei lunetiști de elita ce performaseră în decursul războiului mondial. Concluzia este că lunetiștii grupei erau buni țintași “designated marksmen” în nomenclatorul nordamerican, nu excelau cu acuratețea unui singur foc dar extindeau bătaia armelor ușoare și suplimentau pistolarii mitraliori în lupta la distanțe scurte-medii, ba chiar corp la corp atașând baioneta.

În 1984 renasc școli de lunetisti la nivelul armatelor iar în 1987 școlile sunt promovate la nivelul districtelor militare. Cursul inițial dura o lună. Școlarizarea ținea cont de experiențele războiului contemporan din Afganistan. SVD fiind o armă ce excelează în acest conflict. Mujahedinii simt eficiența “biciului” folosit la distanțe medii în terenul muntos, în ambuscade și infiltrări surpriză ce sunt executate din ce în ce mai mult de soldați cu nivel de pregatire superior precum cercetașii, parașutiștii, cercetașii-diversioniști spetznas.

Disoluția URSS duce la situații când soldați ex-sovietici experimentați se opun Rusiei. Milițienii și voluntarii basarabeni cu experiență afgană se opun cu mult success separatiștilor pro-ruși în Transnistria. Nu am găsit poze cu SVD-urile 63 de partea moldavă, rușii reușiseă probabil să le retragă, basarabenii primesc în ajutor armament ușor românesc inclusiv PSL-ul Md.74 pentru angajarea la distanță.

În Cecenia, însă, arhivele menționează abandonarea a 533 de puști SVD-63 către noua putere regională.
Lunetiștii musulmani în luptele urbane între ruinele din Groznîi au făcut numeroase victime și au scăzut moralul armatei ruse. Cunoscând terenul, cecenii s-au organizat în echipe de vînătoare împotriva vehiculelor blindate, lovituri decisive dând RPG-7. În rol antipersonal, lunetiștii ceceni cu SVD își subordonau o echipă suport și angajau la distanțe de până la 1000m, echipa suport tragând din diverse poziții pentru a-i acoperi repoziționarea, bulversând focul de răspuns rusesc.

O soluție de compromis pentru Federația Rusă au fost echipele de lunetiști ai Ministerului de Interne și KGB/FSB însă acestea nu stăpâneau arta camuflajului. Primul război cecen se încheie cu o înfrîngere în 1996 dar confruntarea se reia în 1999. Rusia deschide o școală de lunetiști de elită cu promoții de doar 12 soldați, iar practica are loc în Cecenia. Din prima promoție cad la datorie 3 soldați. Al doilea război purtat cu mai multă determinare cizelează acțiunea lunetiștilor federali ce formează echipe de vânătoare ce pândesc camuflat și hăituiesc activ dușmanul în misiuni de câteva zile. Cerințele de echipare pentru acești profesioniști depășesc simțitor standardul de dotare al lunetistului grupei din URSS. Conflictul cecen se stinge pe masură ce abilul lider de la Kremlin atrage numeroși lideri ceceni în tabăra pro-moscovită.

SVD pe câmpul de luptă modern, perspective

URSS nu oferă licența de fabricare pentru SVD-63 preferând să vândă arma. Nu știm în ce măsură China comunistă a primit ajutor sovietic pentru clonarea Norinco NDM-86. Norinco este un nume generic grupând multe uzine, arsenalul fabricant pentru acest model a fost nr.26 Jing-An iar anul adoptării este defapt 1979, arma este în nomenclatorul militar Tipul 79. Față de SVD, varianta chinezească are mici detalii diferite inclusiv la mecanismul de dare a focului. Alături de o lunetă tip PSO-1 copiată aidoma, arma a fost exportată către piața civilă nordamericană începînd cu 1985. Vânzările bune până la restricționare au creat o bună parte din notorietatea de care se bucură Dragunovul în media SUA.
Pe lângă multitudinea de SVD-uri importate în jurul răboiului cu Iranul, Irakul lui Saddam a produs la fabrica Al-Qadissiy o serie mică nelicențiată. O parte din acestea au fost aurite și se ofereau cu texte precum : “oferită de patrie pentru a lupta pentru patrie, cadou de la președintele Saddam Hussein” dar și demnitarilor străini, Muammar Gaddafi fiind un faimos beneficiar. Cutia mecanismelor nu era frezată ci ambutisată și puține piese sunt interschimbabile cu originalul sovietic.

De la sfârșitul anilor ’80 până în 1990 la Ijmash se omologhează varianta SVDS (skladnaia – rabatabilă). SVDS are patul rabatabil spre dreapta fabricat din oțel tubular, talpa din polimer și un mâner pistolet din plastic. Țeava se scurteaza cu 45 mm și se montează un ascunzător de flăcări mai scurt tronconic. Regulatorul de gaz a fost eliminat. Țeava a primit un profil mai gros pentru reducerea vibrației la tragere. În total arma este cu aproximativ 380 g mai grea decât versiunea 1963. Arma a fost destinată parașutiștilor militari ce acum erau lansați cu SVDS în mână în timp ce lungimea mare a versiunii de infanterie făcuse necesară parașutarea separată în container. SVDS a fost adoptată cu success și de alte categorii de forte precum trupele speciale iar acum presei îi este dat să o înfățișeze între noii soldati ruși cu AK-74M și seriile AK-100 cu pat de polimer rabatabil.

În aceeași perioadă institutul de cercetare TsKIB SOO din Tula omologhează o armă cu lunetă destinata trupelor speciale de interne (printre altele și OMON), arma fiiind o modificare radicală bullpup a SVD denumită  OTs-03 SVU. Cu noua configurație scurtată, greutate sporită și calități balistice mai slabe, însă cu amortizor de zgomot integrat, SVU este o armă specializată destinată războiului urban. A fost creată și o variantă automată SVU-A. Uzul acestui bullpup pare a fi restrâns.

De menționat este SVDK, index GRAU 6V9, dezvoltat de Ijmash cu sprijinul TSNIITOCHMASH, proiectant principal fiind Azary Ivanovich Nesterov. SVDK(krupnokalibernaia– calibru mare) este un SVDS cu majoritatea reperelor majorate pentru cartușul 9,3 × 64 mm, tipul 7N33 (evoluat din vechiul cartuș de vânătoare al lui W.Brennecke cu aceleași dimensiuni). Arma este cu 2 kg mai grea decât SVD. A intrat în serviciu limitat în 2006 ocupând o nișă între calibrul 7,62mm și 12,7mm. Cartușul cu disponibilitate scăzută și eficiența puștilor antimaterial cu lunetă de 12,7 mm OSV-96 și ASVK nu au facut-o prea răspândită deocamdată.

In 1998 este omologată SV-98, un proiect Ijmash avand constructor șef pe Vladimir Stronski, urmașa armei sportive Rekord. Este o armă cu repetiție ce folosind cartușul 7,62x54R 7M14 reușeste precizie sub 1 MOA dorindu-se să aibă calitațile indiscutabile ale puștii Accuracy International L96A1 și urmașelor sale. Arma a intrat în uz și a fost folosita și în al doilea război cecen pentru misiuni specifice executate în principal de trupe de interne.
Din 2016 încep să fie livrate catre Ministerul Apararii puștile SVDM omologate cu un an înainte. Această variantă modernizată aduce o schimbare a configurației tubului de gaze instalat deasupra unei țevi mai groase. Patul este rabatabil cu talpa reglabilă și obrăzarul reglabil iar pe capacul cutiei mecanismelor rigidizat prin articularea în față este o șină Picatinny pentru atașarea unei game mai largi de lunete. Cea mai uzitată lunetă rusească pentru SVDM este noua 1P88-4 cu grosisment variabil.
Greutatea crește față de SVD-63: 5,3kg neîncărcată.

De menționat și kitul de modernizare propus pentru SVD-63 de Valentin Vlasenko constând în principal din instalarea unui șasiu din dural. Greutatea crește cu doar 300 g.

In aceasta vreme deja este omologată noua armă SVCh, arma cu lunetă a lui Chukavin cu inspirație de la VSS Vintorez și SVD, aflată acum în proces avansat de testare la unități. Interesantă este modularitatea armei ce permite acomodarea diverselor cartușe. Un SVCh asamblat pentru redutabilul cartuș .338 Lapua Magnum (8,6 x 70 mm) cantareste doar 6,3 kg. În cartușul 7,62x54R arma cântărește 4,3 kg fără lunetă, are o țeavă groasă și folosește încărcătoarele de SVD-63. Este posibilul înlocuitor pentru SVD însă există scepticism.(4)
Pentru piața civilă se fabrică de 2 decenii variante de SVD-63 numite Tigr pentru cartușele 7,62x54R și 7,62×51 și sunt raspândite la export în lumea întreagă cu restricțiile aferente de import, bunăoară în SUA.

Suplețea, robustețea și masa foarte mică (5) păstrează SVD-ul pe linia frontului (bazinul Donbas în conflictul cu Ucraina) chiar purtată de observator și secondând pușca de calibru mare cu repetiție. Fabricanții de lunete NPZ și BELomo au sporit gama de lunete atașabile SVD-63 cu lunete 6xsi 8x sau reglabile 3x-9x însă rațiunea folosirii lunetei 4×24 rămâne în picioare: se poate urmări rapid câmpul tactic și ținti ușor la distanțe variabile scurte-medii.
Infanteria mecanizată rusă a schimbat organizarea introducându-se mitraliera PKM în 7,62x54R la nivelul grupei de infanterie, în locul RPK-74 5,45×39 și eliminând lunetistul cu SVD. Sporirea dotării cu PKM ca mitralieră de uz general a oferit suportul necesar grupei la distanțe de angajare medii cu un cartuș mai greu. Un singur țintas lunetist cu SVD a fost inițial păstrat în subordinea directă a comandantului de pluton apoi după 2008 a fost organizat un pluton de lunetiști la nivel de brigadă. Scade astfel simțitor numărul țintașilor ruși în timp ce în alte armate, precum cea britanică, în secțiunile de 8 soldați sunt dispuși 2 “designated marksmen” (1 în cadrul fiecărei echipe de foc de 4). Pentru lunetiștii ruși pare a se petrece o sporire a școlarizării și perfecționării.
Rolul și distribuția lunetiștilor în unități ca și armele și calibrul cele mai potrivite în războiul modern preocupă în mod deosebit Federația Rusa. Variantele constructive modernizate de SVD amintite, coroborate cu faptul că la Ijevsk se fabrică încă SVD-ul clasic (doar cu pat și aparătoarea mâinii polimerice), ne arată ca această armă, apropiindu-se de 60 de ani, nu este ușor de înlocuit. Ceea ce a fost standardul de comparație pentru puștile semiautomate cu lunetă mondiale, rămâne încă o armă versatilă pentru front și fiabilă în condiții grele.

Premiu pentru răbdare, puteți salva acest afiș digitalizat de aici
https://i0.wp.com/army-news.ru/images_stati/vintovka_Dragunova_6.jpg

Referințe:

(1) http://army.lv/ru/Kakoy-dolzhna-bit-sovremennaya-snayperka/2626/4421
(2) https://Kalașnikov.media/article/weapons/otchet-strelkovogo-poligona-pervaya-snayperskaya-vintovka-dragunova-ms-74
https://mehockey.ru/sportpit/snaiperskaya-vintovka-svd-karabin-ko-svd-m.html
(3)https://www.battleorder.org/rus-ussr-squad-graphics
(4)https://riafan.ru/1394938-eksperty-obyasnili-pochemu-noveishaya-vintovka-programmy-zhnec-ustupaet-svd?fbclid=IwAR3LjUFPrg4iJUqjtviJBLBP5vPOdZuLlDNzOHke9f1aNk0g-vrF7IvQxFU
(5) https://tass.ru/armiya-i-opk/7804605

Bibliografie:

– Pușca semiautomată 7,62mm cu lunetă UMC PSL model 1974 , de Baity Pera , anca.com.ro

– Instrucţiuni pentru cunoaşterea, întrebuinţarea şi întreţinerea Puştii Semiautomate 7,62 mm cu Lunetă, Comandamentul Artileriei Forțelor Armate 1971
– Iscustsvo snaypera, A.A.Potapov, ed. Fair Press, Fed. Rusă 2005
– Istoriya savetscogă strelcovogă arujia i patronov, D.N. Bolotin, ed. Poligon, Sankt Petersburg 1995
– Russian Snipers In the Mountains and Cities of Chechnya, L.W.Grau/C.Q.Cutshaw, Foreign Military Studies Office,2002
– www.kalashnikov.ru
– http://sniper-weapon.ru/boepripasy/147-7-62-mm-snajperskij-vintovochnyj-patron-7n1-i-7n14
– youtube prezentările lui Max Popenker, Ian McCollum și David Fortier despre SVD/PSL
– https://warspot.ru/18835-oruzhie-sovetskogo-snaypinga
– https://war-time.ru/item/snajperskaya-vintovka-dragunova-krupnokalibernaya-svdk
– https://opticstrade.com/articles/pso-1_pricel_n1_v_sovetskoj_i_rossijskoj_armii#1
– antrenamentul lunetistului cu SVD http://www.sinopa.ee/sor/bo001/bo15pra/bo15pr07zs/zs01.htm
– http://www.dragunov.net/
– manual SVD sumar în engleză http://club.guns.ru/manual/svd/1.4.html