Începutul secolului XX reprezintă începutul erei pistolului semiautomat. După apariţia mai multor patente, prototipuri şi a unor modele produse în cantități variabile, marile puteri militare ale lumii încep să experimenteze şi să adopte treptat acest nou tip de armă.
În timp ce armatele lumii [...]
O dată cu apariţia invenţiei doctorului Hiram Maxim în 1884 se deschide calea unei noi arme ce va schimba faţa războaielor. Mitraliera Maxim cu derivatele ei ca de exemplu Maxim Vickers britanic, MG 08 german, PM M1910 rusesc sau Hotckiss francez vor fi emblematice pentru noile conflicte. Au început [...]
Noul pistol românesc ar fi trebuit să fie fabricat la Uzinele 6 Martie Zărneşti. În acelaşi an, 1972, un colonel de la Inspectoratul Judeţean de Securitate Braşov predă la Uzina Mecanică Cugir un singur exemplar de Walther PP ce fusese studiat anterior de braşoveni. Consiliul Securităţii Statului [...]
August 1914, mobilizarea generală a adus milioane de oameni în cazarmele franceze. Ofițerii și subofițerii din rezervă erau în general deținători ai echipamentului și a armelor lor, dar mai rămăseseră destui oameni de echipat. Chiar dacă Franța avea de ceva vreme planuri de mobilizare generală, uniformele și armele lipseau, așa că ultimii veniți au fost deseori dotați cu echipament învechit sau chiar retras din serviciul activ.
Penuria de arme și echipament aparută la mobilizare se va agrava cît de curînd datorita altor doua cauze :
– un nivel al pierderilor total neașteptat în oameni și material: primele luni de război s-au soldat cu o adevarată hecatombă: 160.000 de soldați francezi au fost uciși în luna august 1914, cu mențiunea că 26.000 au fost uciși într-o singură zi, la 22 august 1914 ! Penuria de echipament s-a agravati rapid datorită importantelor distrugeri de materiale care au acompaniat pierderile umane, sau datorită capturării de către inamic.
– ocuparea de către armata germană a departamentelor din nordul și nord-estul Frantei, zone în care erau concentrate o mare parte a resurselor minerale și industriale, privînd astfel Franța de capacități de producție de care avea nevoie pentru a susține efortul de război.
O dată ce frontul s-a stabilizat la sfîrșitul lui 1914, Franța se găsea într-o situație cel puțin critică în domeniul armelor și munițiilor.
Din fericire de aproape 200 de ani francezii au avut înțelepciunea de a instala manufacturile naționale de arme departe de frontiera de est, și în secolul XIX statul a susținut pentru același motiv exploatarea huilei și dezvoltarea siderurgiei în regiunea Bourgogne. În aceasta regiune va fi fabricat de-a lungul razboiului, mare parte din armamentul armatei franceze.
În timp ce Franța lupta pentru supraviețuire, guvernul și statul major s-a concentrat pe alegeri drastice: potentialul industrial salvat va fi rezervat fabricării de mitraliere, puști, tunuri și muniție. Fabricarea de arme scurte a fost socotită secundară și suspendată provizoriu.
Totuși, trebuiau înarmate cadrele nou formate pentru a acoperi pierderile, dar și trupa, deoarece acest nou tip de război va multiplica numărul de combatanți “specializați”( artileriști, mitraliori, transmisioniști etc.) a căror misiune prioritară nu implica folosirea puștilor.
Această evoluție va crește de-a lungul anilor ce vor urma nevoia de arme scurte, pînă la punctul de a epuiza stocurile constituite înainte de începerea războiului, completat prin repunerea în serviciu a modelelor deja invechite ( model 1873 și 1874), precum și prin rechizitionarea armelor din comerț.
Pentru a face față cererii, autoritățile au refuzat să repornească fabricarea revolverului model 1892, și se va decide aprovizionarea cu arme scurte din singurele 2 țări nebeligerante care aveau o importantă industrie de armament: Spania și Statele Unite ale Americii. Din SUA, Franța va achiziţiona pistolul semiautomatic Savage în calibrul 7.65 mm, Coltul 1911 în calibrul 11.43 mm, precum și revolverul Colt în calibrul .38. Dar armele americane erau scumpe, și o dată achizitionate aducerea lor în Franța la bordul unor vase ce traversau oceanul Atlantic infestat de submarine germane era incertă.
Resursa spaniolă părea mai adecvată nevoilor Franței: Spania avea frontieră comună cu Franța aflată foarte departe de zona de luptă, și armurierii din Țara Bascilor erau gata de a livra armele necesare rapid și la prețuri competitive.
Armele cumpărate din Spania vor fi pistoale semiauto Star și Ruby în calibrul 7.65 mm și revolvere care erau copii fidele ale Smith&Wesson “Military&Police” sau ale lui Colt “New sevice model”.
Comisia de achiziții franceză va edita un caiet de sarcini precis care stipula că armele vor fi calibrate pentru cartușul de 8 mm model 1892 al revolverelor franceze de ordonanță.
Armurierii basci instalați în apropiere de Eibar, produceau înainte de începerea războiului copii ale revolverelor Colt și Smith&Wesson pentru export în calibrele .32 și .38. Le-a luat puțin timp de a-și adapta producția la exigențele guvernului francez.
Astfel că au executat rapid două importante comenzi de arme scurte ce vor fi livrate Franței în 1915 și 1917. Condițiile de achiziție și de recepție a acestor arme sunt definite în depeșa ministeriala Nr. 21323-2/3 din 6 februarie 1917, care cerea fabricanților de a livra armele în loturi de 1000 la frontiera franceză, astfel încît ele să fie recepționate de parcul de artilerie din Bayonne.
În total aproape de 500.000 de arme scurte va achiziționa Franța de la armurierii din Țara Bascilor ( Spania) pe durata primului razboi mondial. Din acest motiv erau mai multe șanse la sfîrşitul războiului de a găsi în tocul de pistol al soldatului francez mai degrabă un pistol sau revolver spaniol decît un revolver francez model 1892.
Aceste arme împreună cu revolverul francez model 1892 vor fi livrate și armatei române de către misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, ajungînd în principal în dotarea ofițerilor, precum și a trupei care nu folosea arme lungi (artileristi).
Aceste revolvere, pe care le vom denumi în continuarea acestui articol “92 spaniole”aparțin celor 2 categorii principale:
– Copii ale Colt New Service fabricate de Garate Anitua Y cia.
– Copii ale Smith&Wesson Military produse de “La Industriel Orobea”, “Arizamendi Hermanos Y cia.” și “Trocaola Aranzabal Y cia “ și probabil și de alţi fabricanți neidentificați la acest moment.
Este vorba de revolvere cu dublă actiune (DA) dotate cu un butoiaș basculant ce permite extragerea colectivă a tuburilor.
Aceste revolvere au aparate de ochire fixe.
Revolverele spaniole sunt protejate de un brunaj lucios sau uneori satinat. Cocoșul și tragaciul au de obicei un brunaj în ape ( jaspee).
Marcajele sunt în general discrete și se limitează la identitatea fabricantului (nu întotdeauna), de obicei urmate de menţiunea “Made in Eibar “ sau “ Made in Spain”, cu indicarea calibrului de 8 mm, precum și numărul serie pe piesele principale.
Copiile de Smith&Wesson au prăselele din lemn cadrilat sau ebonită neagră avînd de obicei în partea de sus monograma producătorului.
Copiile de Colt sunt dotate cu prăsele de culoare maro închis, din ebonita sau corn turnat, în partea de sus aparînd nume precum “Collins, “Cordero” sau “Vleit”, moștenire a trecutului lor comercial sau a faptului ca fabricantul a vrut să le dea un pic de aspect western.
Aceste arme au beneficiat de un finisaj îngrijit, care coroborat cu linia elegantă le conferea un aspect atrăgător.
Care este totuși originea proastei reputații care le înconjoară astăzi, chiar dacă utilizatorii lor din primul război mondial nu au exprimat această părere ?
În afară de prejudecăți (să le spunem șovine) ele se datorează cu siguranţă la doi factori:
1 Absența interșanjibiltății pieselor
Pentru a face față celor doua enorme comenzi ale Franței, fabricanții au crescut numarul de subcontractanți. Fabricantul principal asigura montajul final al armelor după ce se asigura de ajustajele finale ale pieselor procurate de la diverși furnizori.
Acest mod de fabricare se traduce printr-o totală absență a interșanjabilității pieselor detașate, fapt ce complica foarte mult mentenanța acestor arme. Este probabil că primii care au adus critici armelor “92 spaniole”au fost armurierii militari care trebuiau să repare armele deteriorate.
2 Calitatea oțelului
Avind în vedere metoda lor de fabricatie semi-artizanala, oțelul utilizat de subcontractori pentru a realiza comenzile primite era de cele mai multe ori mai puțin dur decît cel utilizat de Manufacture des Armes de Saint Etienne ( Franta) care era bine echipată cu utilaje moderne ( la acea data). în plus aceasta fabrică era capabilă de a efectua tratamente termice perfect controlate.
Au rezultat defecte de uzură pe termen lung a anumitor piese spaniole, împiedicînd astfel funcționarea perfectă a acestor arme. Într-un fel lucrul acesta nu a fost prea grav: puțini soldați au tras mai mult de 50 de focuri cu arma lor de-a lungul războiului, iar rezistența oțelului armelor “92 spaniole” putea suporta tragerea a mult mai multor cartușe.
Defectele apăreau numai la revolverele intens folosite. Blocatorul butoiașului se uza prematur și bloca mișcarea cocoşului, dar incidentul apărea numai la armele cu adevarat vechi și mult folosite.
Singurele deteriorari cu adevarat grave ale modelelor “92 spaniol” constatate au survenit în urma utilizării muniției slab calitative. Proiectile rămase în țeavă după folosirea unei muniții învechite, erau lovite de proiectilul următor provocînd o inelare a țevii în cel mai bun caz, sau în cazul unei muniţii prost reîncărcate provocarea exploziei butoiașului și a fremei în partea superioară.
Dar erau exact aceleași accidente care se produceau la revolverele frantuzești model 1892 prost utilizate.Scoaterea din serviciu a “92 spaniol” a survenit în mare parte dupa sfîrșitul primului război mondial, armele îndeplinindu-și menirea, fiind de dorit ca ele sa fie revîndute după sfirșitul conflictului. Într-adevar aici rezidă drama pistoalelor și revolverelor spaniole, care au fost cumpărate pentru a raspunde unei nevoi urgente și punctuale și nu pentru o folosire îndelungată.
Din păcate lipsa cronică de fonduri a armatei franceze a contribuit la prelungirea consumului și utilizarea acestor materiale dincolo de rezonabil.
Proasta reputație a armelor “92 spaniole” trebuie totuși să fie nuanțată. Dacă nu au suferit în urma unei proaste conservări sau a unei folosiri intensive, “92 spaniol” sunt nişte revolvere frumoase, elegante și cu un finisaj decent.
Alura lor “americană’ se pare ca le-au facut mai populare în rîndul armatei franceze, în timp ce modelelul 1892 de fabricație franceză cu mînerul cvasi cilindric cu aer demodat și o priza delicata păreau niște arme vechi. Dupa cum se va vedea, precizia revolverelor spaniole era echivalentă cu cea a modelului francez 1892 în aceeaşi stare de conservare, iar priza în mînă a versiunilor derivate din Smith&Wesson Military& Police era departe de a fi perfectă și mai puțin adaptată tirului instinctiv decît cel al modelului regulamentar frantuzesc.
Important este de semnalat că brunajul modeleleor “92 spaniole” chiar dacă era mai atrăgător în stare nouă, cu siguranță era mai puțin rezistent la uzură și coroziune decît modelul 1892 francez. Acest lucru explică faptul că revolverele spaniole prost conservate au ajuns în zilele noastre cu un aspect puțin măgulitor, fapt ce nu contribue la reabilitarea reputației lor.
La modelul 1892 francez, priza este un pic dificilă pentru trăgătorii cu mîna mai mare, deoarece crosa cvasi-cilindrică face dificilă prinderea. Mînerul aluneca și datorită formei și a unghiului aproape drept pe care il formeaza conducînd la o poziție de tragere nu prea nataurală să spunem. Spre deosebire de modelul francez, mînerul modelului “92 spaniol” oferă o mai buna susținere și priză.
Modelul 1892 francez are aparate de ochire stil “ belle epoque” compuse dintr-un înălțator pătrat de mari dimensiuni, și o cătare model “grain d’orge”. Aceste aparate faciliteaza o bună ochire inspirată din tirul sportiv fiind superioare aparatelor de la modelul “92 spaniol”. La modelele spaniole înalțătorul este conform cu tot ce vom găsi în primul război mondial la armele americane. Înălțatorul este mic în forma de U, iar cătarea are o aparență lamelară. Sunt mult mai greu de aliniat de un tragator cu vederea mai slabă, iar la tragerea pe lumină slabă este practic imposibil să ochești corect.
Greutatea de declanșare în SA (acțiune simpla) este asemănătoare la modelele de care vorbeam, în jur de 3,5 kg. E un trăgaci destul de “greu” nepotrivit pentru tir , dar foarte bun pentru evitarea descărcării accidentale în timpul deplasării pe teren.
În DA (dublă acțiune) trăgaciul declanșează la o forță în jur de 6kg pentru ambele modele.
La modelul francez 1892 butoiașul basculează pe dreapta, dezăvorîrea facîndu-se cu un mic levier plasat pe partea dreaptă a fremei. La modelul “92 spaniol” butoiașul basculează pe stînga și zăvorîrea este comandată de un dispozitiv dispus pe partea stînga a fremei.
Bascularea atipică a revolverului francez se explică prin faptul că era destinat ofițerilor și subofițerilor pentru care arma principală în acea epocă înca era sabia. Sabia era folosită de obicei cu mîna dreaptă, deci revolverul era ținut în mod natural cu mîna stîngă.
Modelele “92 spaniol”, copii ale Colt sau Smith&Wesson fuseseră proiectate ca arme de poliție sau pentru uz civil destinate unei populații care într-o majoritate covîrșitoare era dreptace. Fie că era model 1892 francez sau model”92 spaniol” reîncărcarea necesita două mîini, una care ținea arma, iar cealaltă pentru extragerea tuburilor și apoi reîncărcarea cu muniție.
O dată trase cele 6 gloanțe, reîncărcarea dura mult mai mult decît reîncărcarea unui pistol semiautomat la care era suficient de a schimba încărcătorul golit cu unul plin. Acest lucru explică dezafectarea progresiva ca armă militara începînd cu anii de mijloc ai primului război mondial. Pe cîmpul de luptă necesitatea extragerii unul cîte unul a cartușelor din buzunarul cu muniție al tocului încetinea considerabil reîncărcarea.
Punerea în serviciu a unui toc care avea un buzunar ce conținea 3 pachete a cîte 6 cartușe a dus la ameliorarea comodiății încărcării. La modelul “92spaniol” extractorul destul de mic era predispus la proasta extragere a tuburilor goale umflate în butoiaș dupa tragere. Era nevoie de o vergea introdusă în butoiaș prin față pentru a scoate tubul recalcitrant.
Pe cîmpul de luptă un asemenea incident făcea arma inutilizabilă. Britanicii au încercat să amelioreze lentoarea reîncarcării revolverelor lor utilizînd un încărcător rapid tip Prideaux, stramoșul modernelor speed loaders. Dar nu exista date că un accesoriu de acest fel a fost dezvoltat pentru modelul “92 spaniol”.
|
|
Model 1892 |
« 92 |
|
Lungime totală |
235 mm |
245 mm |
|
Lungimea țevii |
115 mm |
100 mm |
|
Lungimea liniei |
148 mm |
140 mm |
|
Greutatea armei |
890g |
900g |
|
Greutatea armei |
950 g |
960g |
Am încercat în acest articol să facem o descriere și o comparare a doua arme istorice fabricate în serie mare și care au marcat cîmpurile de bătălie din primul război mondial.
Putem afirma ca armele sunt calitativ egale și că modelele “92 spaniol” au fost în epocă arme la fel de satisfacătoare ca și modelul francez. Singurul “reproș “ pe care îl putem face armelor spaniole este că au “ținut” prea mult, suficient cel puțin ca uzura să le diminueze fiabilitatea și să le aducă reputația din titlu.
Pistoalele și revolverele spaniole au fost bine conservate după armistițiul din 1918, și după cum scria într-o informare expertul francez în arme Jean Rene Clargeau, în anii 30 modelele “92 spaniole” erau vîndute de intendența armatei cu prețul de 250 franci, ofițerilor doritori de a avea o armă personală, asta în timp ce un model 1892 francez regulamentar se vindea cu 400 de franci. Și trebuie ținut cont că în epocă, o arma de lux în întregime gravată ca pistolul Le Francais se vindea tot cu 400 de franci.
Nimic surprinzator că în aceste condiții multe din revolverele spaniole au fost folosite în mod curent între 1939 și 1945 atît de către armata regulamentară cît și de rezistența franceză. Trebuie spus că primii rezistenți ducînd lipsă cronică de arme s-au echipat și cu relicve din primul razboi mondial păstrate în familie, și refuzate de a fi depuse în mîinile ocupantului german, chiar dacă deținerea ilicită în epocă era pedepsită cu moartea. Epopeea maquis-ului francez a reprezentat fără îndoială ultima luptă a modelelor “92 spaniole”.
După 1945, utilizarea militară modelelor “92 spaniole” a devenit cvasi nulă. Mai putea fi găsit în dotarea cîtorva jandarmi departamentali, dar și acestea au fost înlocuite cu modelul 1892 regulamentar frantuzesc !
Chiar dacă cele doua modele sunt depașite de 75 de ani ca arme de luptă, ele încă suscită interesul colecționarilor pasionați. Pentru aceștia este importantă estetica lor cît și valoarea istorică pe care o evocă.